Scope of Cassation Review: Non-Compliance with Double Instance Principle and Factual Criticism in State Shareholder Penalty Interest Dispute

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N. AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.478.865,90 RON, reprezentând dobânda penalizatoare calculată pentru neplata la termen a dividendelor aferente anului 2013, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1947 din 04 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR.

Prin decizia civilă nr. 129A din 25 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva sentinţei civile nr. 1947 din 04 iulie 2017.

Reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR a declarat recurs, împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul arată că, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 1208/2009, plata dividendelor cuvenite acţionarilor se face de către COMPANIA NAŢIONALĂ AEROPORTURI BUCUREŞTI S.A. în condiţiile legii, după aprobarea situaţiilor financiare anuale de către adunarea generală a acţionarilor.

Recurentul susţine că instanţa de apel a considerat în mod eronat că dispoziţiile H.G. nr. 1208/2009 au un caracter special şi că instituie o derogare de la lege, ignorând sintagma "în condiţiile legii" şi neanalizând dacă actele normative cu caracter general aplicabile în speţă permit asemenea derogări.

Astfel, afirmă recurentul, din coroborarea prevederilor alin. (1) - (3) ale art. 108 şi ale art. 115 din Constituţie - republicată - rezultă că hotărârile sunt adoptate de guvern în vederea organizării executării legilor, iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale, de abilitare a guvernului. Ca atare, chiar dacă nu a fost pusă în discuţie temeinicia sau legalitatea dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 1208/2009, acestea nu puteau fi interpretate în sensul instituirii unei interdicţii legale.

Cu alte cuvinte, susţine recurentul, dacă Legea nr. 31/1990, Codul comercial, O.U.G. nr. 79/2008 (dispoziţii cu putere de lege) nu prevăd derogări în ceea ce priveşte data la care se face plata dividendelor pentru situaţiile în care din diverse motive, acestea nu sunt plătite la termenul stabilit prin lege, este evident că prin H.G. nr. 1208/2009 nu puteau fi introduse asemenea interdicţii legale.

Astfel, în opinia recurentului, raţionamentul potrivit căruia s-ar fi impus o derogare prin dispoziţiile H.G. nr. 1208/2009, act cu o putere juridică inferioară, nu are niciun fundament. Totodată, principiul "specialia generalibus derogant" nu îşi găsea aplicabilitatea în speţă, aşa după cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Recurentul invocă, de asemenea, că prin considerente, la pagina 6 penultimul paragraf din decizia civilă recurată, instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 117 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dispoziţii potrivit cărora adunarea generală a unei societăţii este convocată de către consiliul de administraţie. Contrar celor anterior expuse, tot în cuprinsul considerentelor, la pagina 7, primul paragraf, instanţa a reţinut comportamentul culpabil al ministerului prin rămânerea în pasivitate, respectiv prin aşteptarea curgerii timpului pentru a solicita ulterior dobânzi penalizatoare.

Potrivit opiniei recurentului, instanţa de apel a analizat pretinsa sa culpă din perspectiva întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără legătură cu cauza.

Arată recurentul, de asemenea, că în cursul anului 2013, pârâta a realizat profit şi, ca atare, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, avea obligaţia de a plăti dividendele aferente acestui an, în cuantum de 49.273.031 RON şi de a le vira potrivit dispoziţiilor legale, până la 29.07.2014. Cu toate acestea, intimata a înţeles să vireze aceste dividende cu o întârziere de circa şase luni, respectiv în luna ianuarie 2015, fără plata dobânzilor penalizatoare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1208/2009, intimata este organizată şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi în conformitate cu actul constitutiv prevăzut în anexa care face parte integrantă din această hotărâre.

Totodată, capitalul social iniţial al intimatei era de 143.772.150 RON, integral subscris şi vărsat la data constituirii, fiind deţinut în proporţie de 80% de Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi în proporţie de 20% de Fondul Proprietatea.

Astfel, recurentul susţine că, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001 cu modificările şi completările ulterioare, societatea pârâtă avea obligaţia ca, în termen de 60 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru depunerea situaţiilor financiare anuale, să vireze dividendele cuvenite acţionarilor.

Totodată, potrivit recurentului, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 64/2001 cu modificările ulterioare, în cazul nerespectării termenului prevăzut la art. 1 alin. (3), societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic, majoritar sau la care deţine controlul şi regiile autonome datorează dobânda penalizatoare, cuantumul dobânzilor penalizatoare calculându-se potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

O ultimă critică expusă de recurent vizează faptul că raţionamentul instanţei de apel este incorect, ilustrând o greşită înţelegere a situaţiei de fapt, având în vedere şi raportul de control înregistrat în evidenţele sale sub nr. x/24.10.2017.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 16 octombrie 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arătând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Casarea unei hotărâri intervine în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul invocă, pe de o parte, că instanţa de apel în considerente a reţinut dispoziţiile art. 117 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora adunarea generală a acţionarilor societăţii este convocată de către consiliul de administraţie, iar contrar celor anterior reţinute, a concluzionat că reclamantul a manifestat un comportament culpabil, prin rămânerea în pasivitate, pentru a solicita ulterior dobânzi penalizatoare.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că argumentele anterior expuse sunt reproduceri trunchiate ale considerentelor instanţei de apel, care a argumentat că reclamantul, în calitate de acţionar majoritar, pe de o parte a refuzat aprobarea situaţiei financiare pe anul 2013, iar, pe de altă parte, nu a înţeles să opteze pentru posibilitatea conferită de art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor.

Recurentul invocă, de asemenea, că instanţa de apel a analizat pretinsa culpă a sa, din perspectiva întrunirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, fără legătură cu cauza, însă aceste aspecte nu se regăsesc în considerentele hotărârii recurate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse de curtea de apel se circumscriu incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1.534 C. civ., în sensul limitării obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat de neexecutarea imputabilă creditorului, chiar fără culpă, nefiind analizate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, astfel cum susţine recurentul.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă greşita aplicare a dispoziţiilor H.G. nr. 1208/2009, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 64/2001, coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind reiterate, identic, în calea de atac a recursului.

Susţinerile recurentului prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, şi care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

O ultimă critică invocată de către recurent vizează greşita apreciere a situaţiei de fapt, precum şi a raportului de control înregistrat în evidenţele sale sub nr. x/24.10.2017, aşadar aspecte de netemeinicie, ce excedează controlului care se efectuează în calea de atac a recursului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva deciziei civile nr. 129 A din 25 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR împotriva deciziei civile nr. 129 A din 25 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2019.