Abusive nature of processing and administration fees in consumer credit contracts: application of Law No. 193/2000 and exclusion of essential clauses from review

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. B. S.A., să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută şi să se dispună înlăturarea următoarelor clauze din contractul de credit nr. RFI 49245498799: pct. 1.1 lit. C) şi pct. 3.12 reprezentând comision de procesare de 2,2% din valoarea creditului, respectiv 2.232,99 CHF; pct. 3.14 care prevede plata unui comision de administrare de 0,15% din soldul creditului în valoare de 8.030 CHF şi pct. 5 din actul adiţional încheiat la data de 20.09.2010; să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută şi să se dispună modificarea art. 3.1., 3.2 şi 3.5 din contractul de credit, în sensul că ulterior primului an al perioadei contractuale dobânda curentă va rămâne fixă şi anume 5,5% pe an; să se dispună obligarea pârâtei ca, ulterior primului an de creditare şi până la finele perioadei de creditare, să calculeze dobânda în funcţie de procentul fix de 5,5% pe an; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând diferenţa de dobândă dintre cea percepută de bancă şi cea efectiv datorată, începând cu data de 18.07.2009, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.332,29 CHF reprezentând comision de procesare şi 8.030 CHF reprezentând comision de administrare, precum şi obligarea pârâtei la stabilirea cursului de schimb CHF/LEU de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractului, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Specializat Cluj prin sentinţa civilă nr. 2623 din 20.12.2016, a admis excepţia nelegalei cu privire la capătul 7 al cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă a anulat parţial cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., doar în ceea ce priveşte capătul 7 al acesteia; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi, în consecinţă: a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.1 lit. c) şi art. 3.12 din contractul de credit nr. x din data de 18.07.2008, privind comisionul de procesare de 2,2% calculat la valoarea creditului; a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.14 contractul de credit nr. x din data de 18.07.2008, privind comisionul de administrare de 0,15% calculat la soldul contului, precum şi în art. V din actul adiţional la contractul de credit anterior identificat, încheiat la data de 20.09.2010; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor toate sumele de bani achitate în temeiul clauzelor a căror nulitate s-a constatat, respectiv comisionul de procesare şi comisionul de administrare; a respins, ca neîntemeiată, restul cererii de chemare în judecată; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă prin decizia civilă nr. 546/2017 din 05 octombrie 2017, fiind obligată apelanta să plătească intimaţilor, suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a considerat în mod greşit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele prevăzute la art. 3.12, 1.1 lit. c) şi 3.14 fac parte din preţul contractului şi este prevăzut în mod clar şi uşor inteligibil.

Recurenta-pârâtă consideră că, comisioanele sunt componente esenţiale ale preţului creditului şi atât timp cât clauza este redactată în mod clar şi uşor inteligibil instanţa de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii.

În opinia recurentei-pârâte instanţa de apel în mod greşit a considerat ca fiind îndeplinită condiţia lipsei negocierii interpretând eronat negocierea clauzelor contractuale ca fiind o recunoaştere din partea pârâtei a nelegalităţii comisionului cu consecinţa eliminării acestuia.

În ceea ce priveşte condiţia de bună-credinţă şi condiţia dezechilibrului contractual, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., modificând preţul creditului stabilit prin contractul de credit şi prin actul adiţional la acesta, aducând astfel atingere principiului efectelor obligatorii ale contractului şi principiului autonomiei de voinţă în materie contractuală.

Clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane, susţine recurenta-pârâtă, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Recurenta-pârâtă consideră că atât timp cât instanţa de apel reţine că eliminarea comisionului de administrare nu reflectă buna-credinţă a băncii, ci expresia caracterului nejustificat al perceperii respectivului comision, este evident faptul că nu a avut în vedere proba cu interogatoriul reclamantei.

Totodată, susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel în mod greşit a constatat caracterul abuziv al art. V din actul adiţional din 2010, act adiţional prin care reclamantul a reconfirmat practic că are cunoştinţă de acest cost şi că este de acord să achite acest comision în continuare.

Recurenta-pârâtă consideră că a decide la momentul actual faptul că, comisionul de administrare este abuziv per se ar însemna să se contrazică norma legală stipulată în art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, considerându-se că o clauză legală permisă de lege are caracter abuziv.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenta-pârâtă susţine că, instanţa de apel în mod nelegal a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de procesare, având în vedere că pârâta a justificat prin înscrisurile depuse la dosar contraprestaţia pentru care acest comision a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditelor.

Referitor la soluţia instanţei de apel privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare şi administrare, recurenta-pârâtă consideră că potrivit Legii nr. 193/2000, sancţiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una suis generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuţie prestaţiile deja existente, cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.

Recurenta-pârâtă susţine că această sancţiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în consecinţă respingerea în tot a acţiunii reclamanţilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare şi admiterea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la data de 30 mai 2018.

Prin încheierea din data de 12 decembrie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din data de 05 iunie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că nu mai subzistă motivul care a stat la baza suspendării cauzei, a dispus repunerea cauzei pe rol, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 546/2017 din 05 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 16 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 969 C. civ., având în vedere că atât comisionul de procesare, cât şi comisionul de administrare sunt percepute în strictă legătură cu acordarea creditului şi, împreună cu dobânda, formează preţul contractului, cumularea acestora fiind permisă şi că aceste comisioane au fost stipulate într-un limbaj clar şi accesibil, fiind astfel exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Criticile privind noţiunea de obiect al contractului, raportat la faptul că orice clauză circumscrisă acestei noţiuni este exclusă de la examinare conform motivării recurentei-pârâte, iar astfel comisionul de procesare şi de administrare reprezintă elemente ale preţului creditului, vor fi înlăturate.

În cauză, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod clar faptul că atât legislaţia internă cât şi cea europeană a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" în accepţiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, revenind instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta. - Hotărârea Kasler şi D., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, instanţa supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a greşit când a considerat că nu este îndeplinită condiţia negocierii şi nici nu a interpretat eronat negocierea clauzelor contractuale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în înţelesul Legii nr. 193/2000 pentru ca o clauză să aibă caracter abuziv trebuie ca aceasta să nu fie negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului şi să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, condiţii pe care instanţa de apel le-a cercetat reţinând că acestea sunt întrunite în cauză în ceea ce priveşte clauzele contractuale menţionate.

Astfel, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că pârâta nu a făcut dovada negocierii acestor clauze, prin urmare nu a fost răsturnată prezumţia de nenegociere instituită de legiuitor prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 în conformitate cu care, dacă un profesionist pretinde ca o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 969 vechiul C. civ., va fi înlăturată.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a interpretat contractul de credit nr. x din 18.07.20108 încheiat între părţile în litigiu, în limitele art. 969 C. civ. nefiind schimbată natura juridică a acestuia, clauzele fiind analizate aşa cum au fost concepute şi redactate de părţi în acord cu dispoziţiile legale în materie şi nu a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.

În privinţa clauzelor contractului şi a interpretării lor recurenta-pârâtă a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară şi neechivocă, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În evaluarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, instanţa de apel a făcut o analiză obiectivă constatând în mod legal faptul că, aceste comisioane nu sunt definite în mod riguros şi nu pot conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o modalitate clară şi uşor de înţeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de bancă, a căror contraprestaţie este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaşte nici de către consumator şi nici de către instanţa de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

Astfel, se constată că instanţa de apel prin decizia recurată a reţinut în mod corect caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 1.1 lit. c) şi art. 3.12 privind comisionul de procesare de 2,2% calculat la valoarea creditului şi a clauzelor cuprinse în art. 3.14 privind comisionul de administrare de 0,15% calculat la soldul contului din contractul de credit nr. x din 18.07.20108.

Alegaţiile recurentei - pârâte privind dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, vor fi înlăturate, întrucât dispoziţiile legale invocate de recurenta-pârâtă au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit dedus judecăţii. Astfel, O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, iar contractul de credit dedus judecăţii a fost încheiat la 18 iulie 2008.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel în mod legal a dispus restituirea sumelor de bani achitate în temeiul clauzelor a căror nulitate s-a constatat prin repararea prejudiciului reţinând că principiul reparării integrale a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât şi a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), ceea ce impune acordarea în favoarea persoanelor prejudiciate a unor despăgubiri care să acopere şi eventuale pierderi suferite de acestea, ca efect al lipsirii de beneficiul sumelor pierdute în mod direct.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.A. va fi obligată la plata către intimaţii-reclamanţi C. şi A. a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisului de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 546/2017 din 05 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi C. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2019.