Contractual damages under framework service agreement: classification as standalone service contract and inadmissibility of new tax-law arguments at cassation

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

La data de 16.04.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a sesizat Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă cu cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 60.000 euro, reprezentând daune contractuale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2294 din 22 noiembrie 2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata sumei de 207.901,27 RON fără T.V.A., cu titlu de daune, către reclamantă. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de 13.229 RON.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 423 din 03 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii.

Recurenta arată că, atât curtea de apel, cât şi Tribunalul Constanţa au interpretat greşit dispoziţiile art. 1.176 C. civ., prin calificarea eronată a contractului dintre părţi ca fiind un simplu contract de prestări servicii şi nu o convenţie de tip cadru ce nu poate fi executată în absenţa contractelor de aplicaţie, respectiv a comenzilor plasate de către beneficiar, aşa cum rezultă atât din formularea acestuia, cât şi din corespondenţa edificatoare dintre părţi, precum şi dispoziţiile art. 1.226, art. 1.350, art. 1.516-1.517, art. 1.530-1.533 şi art. 1.548 C. civ.. Contractul nr. x/03.07.2014 încheiat între intimată, în calitate de prestator şi recurentă, în calitate de client-beneficiar, este un contract cadru, prin care intimata se angajează ca, "la ordinul şi comanda de lucru emisă de Client" - respectiv, în urma încheierii contractelor de aplicaţie subsecvente - să presteze o serie de servicii contra unui preţ (art. 2.1. şi 4.1. din contract).

Potrivit recurentei, încheierea acestui tip de contracte este necesară în vederea desfăşurării de operaţiuni regulate şi ample de export în Constanţa Port Agigea, impunându-se a fi anterioară începerii propriu-zise a desfăşurării acestor operaţiuni; de aici şi caracterul de contract-cadru încheiat pentru evitarea întârzierilor, blocajelor, etc., în activitatea comercială a beneficiarilor.

Recurenta susţine că nu este producător, ci doar intermediar în comerţul cu cherestea; cantităţile de cherestea pentru care urma să contracteze serviciile intimatei nu depindeau exclusiv de către aceasta, ci de comenzile pe care a depus toate diligenţele să le obţină. Intimata, cunoscând acest fapt, prin încheierea contractului şi-a asumat riscul inexistenţei contractelor subsecvente de aplicaţie.

În opinia recurentei, instanţele au interpretat eronat şi art. 4 din anexa nr. 1 la contract, ca reprezentând o obligaţie ce îi revenea şi a cărei nerespectare atrage după sine posibilitatea intimatei de a cere daune contractuale. Articolul 4 din anexa nr. 1 la contract reprezintă doar estimarea minimă pe care recurenta a făcut-o atât cu privire la cantităţile de material lemnos, pentru care s-ar fi solicitat serviciile prestate de către reclamanta, cât şi la valoarea acestora exprimată în euro. Dacă art. 4 din anexa nr. 1 la contract ar reprezenta o obligaţie contractuală asumată, atunci prevederea "la ordinul şi comanda de lucru emisă de Client", apare ca redundantă.

De asemenea, recurenta consideră că cele două instanţe au interpretat greşit inserarea preţului în contract ca fiind de natură a califica actul ca fiind o simplă convenţie de prestări-servicii.

Astfel, potrivit recurentei, determinarea preţului în contractul-cadru nu este o condiţie de valabilitate, ci un element ce ţine de executarea acestuia, executare ce se naşte în urma unui acord de voinţă ulterior încheierii contractului, respectiv contractul de aplicaţie subsecvent. Dacă în contractele-cadru de distribuţie, determinarea preţului este firesc să se facă la încheierea contractelor subsecvente, având în vedere negocierile multiple (cantităţi, preţ preferenţial, exclusivităţi, preţ de piaţă la momentul vânzării, varietăţi de marfă, etc), în ceea ce priveşte prestarea de servicii, un tarif pe metrul pătrat/cub de marfă depozitată stabilit în contractul-cadru nu schimbă natura acestuia.

De asemenea, recurenta arată că cele două instanţe au interpretat greşit regulile de bază ale contabilitităţii, precum şi natura cheltuielilor efectuate de către intimată.

Susţine, totodată, că instanţele au interpretat greşit atât dispoziţiile Codul fiscal în vigoare (2014) - art. 155 alin. (5) lit. a), cât şi dispoziţiile Legii contabilităţii nr. 82/1991 republicată, precum şi ale Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

În opinia recurentei, obligaţia emiterii facturii este determinată de necesitatea în special a debitorului de a fi în posesia unui înscris definit de art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii - document justificativ. Astfel, în speţă, intimata avea obligaţia recunoaşterii lunare a veniturilor din penalităţi în contabilitate pentru debitele neîncasate, în acest sens lunar trebuind să se emită facturi privind aceste penalităţi, conform art. 11 din Legea contabilităţii.

Recurenta arată, totodată că, potrivit art. 155 alin. (5) Codul fiscal în vigoare în 2014, persoana impozabilă trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate. Intimata nu a cuprins aceste sume în bilanţul său anual, încălcând astfel dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare.

Un alt aspect invocat de către recurentă vizează faptul că instanţele nu au luat în considerare nici că emiterea acestor facturi ar fi permis intimatei să poată alege să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei sau să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative.

O ultimă critică a recurentei vizează faptul că instanţa de apel a negat dreptul la apărare prin respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize, având în vedere că prima instanţă ignorase atât obiecţiunile, cât şi precizările la obiecţiuni formulate împotriva expertizei efectuate.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin notele de şedinţă depuse de către intimată la data de 26 septembrie 2019, aceasta a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 25 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 19 septembrie 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, s-a dispus amânarea cauzei la data de 14 noiembrie 2018, dată la care a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

În şedinţa publică din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Prealabil, raportat la prevederile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 60.000 euro, reprezentând daune contractuale.

Obiectul contractului de prestări servicii nr. x/03.07.2014, astfel cum reiese din clauza conţinută la art. 2.1., constă în prestarea de activităţi de depozitare, sortare, condiţionare, containerizare, manipulare containere, întocmire formalităţi de evidenţă, întocmire de formalităţi vamale, evidenţa de gestiune şi transport, de către prestator, la ordinul şi comanda de lucru emisă de către client. Activitatea de depozitare se va desfăşura în incinta îngrădită, situată pe platforma E, Constanţa, Port Agigea Zona Liberă.

În art. 1 din anexa nr. 1 la contractul de prestări servicii, părţile au stabilit că, în vederea realizării contractului, prestatorul se obligă să pună la dispoziţia clientului o bucată de platformă îngrădită din platforma E, în suprafaţă de 1.400 mp.

Raportat la aceste considerente, acţiunea având ca obiect plata sumei pretinse cu titlu daune contractuale în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/03.07.2014 nu se circumscrie litigiilor privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, potrivit cărora, "în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...) privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi (...)".

Analizând recursul declarat de recurenta recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

O primă critică invocată de către recurentă vizează greşita calificare a contractului nr. x/03.07.2014, susţinând că, în realitate, contractul este unul cadru, ce trebuia să fie urmat de încheierea ulterioară a unor contracte de aplicaţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind reiterate în calea de atac a recursului.

Susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nu răspund exigenţelor impuse de legiuitor în reglementarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate în susţinerea cererii de recurs, nici afirmaţiile recurentei cu privire la calitatea sa de intermediar în comerţul cu cherestea şi nici consideraţiile teoretice expuse de aceasta cu privire la contractul-cadru.

Nici argumentele recurentei cu privire la interpretarea eronată a art. 4 din anexa nr. 1 la contract, raportat la inserarea preţului şi la cheltuielile suportate de către intimată ca urmare a semnării contractului, nu pot fi reţinute.

Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanţa de apel, din perspectiva aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, aspecte incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în ceea ce priveşte neemiterea facturilor de către intimată, recurenta invocă pentru prima oară în recurs, nelegalitatea hotărârii din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 155 alin. (5) lit. a) din Codul fiscal, a prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, precum şi a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. În apelul declarat, pârâta S.C. B. S.R.L. a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neemiterii facturilor de către reclamantă, însă, în susţinerea acestei critici, nu s-a raportat la aceste dispoziţii legale. Aşadar, această critică nu poate fi analizată de instanţa de recurs, fiind formulată omisso medio, fără să fi fost invocată şi în apel, aspect nepermis în calea extraordinară de atac a recursului.

O ultimă critică invocată de către recurentă vizează încălcarea dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de efectuare a unei expertize în cauză.

Dreptul părţilor la apărare este drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituţie.

Principiul respectării dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţi dau expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părţilor la apărarea intereselor lor legitime, precum şi dreptul lor de a participa la dezbateri şi de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac, etc.

Dreptul la apărare este reglementat de dispoziţiile art. 13 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Decizia recurată nu aduce atingere principiilor mai sus enunţate, Înalta Curte constatând că, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., "Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)", apreciere asupra căreia instanţa este suverană.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. Va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 423 din 3 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 4.440 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 423 din 3 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 4.440 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2019.