Territorial competence in labor disputes: effect of active joint litigation and subsequent disjunction on jurisdictional prorogation

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale iniţial sub nr. x/2017, la 21 noiembrie 2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către reclamanţi a sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu 23 mai 2014 şi până la zi;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus;

- obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 11, art. 72, art. 453 şi art. 1018 C. proc. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 şi art. 2 lit. e) din Ordonanţa nr. 137/2000, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţia României, art. 7 şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 14 din C.E.D.O. şi Protocolul nr. 12, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 159, art. 169 şi art. 242 din Codul muncii, art. 1430 C. civ., art. 4 din Carta specială Europeană revizuită, Directiva nr. 2000/43/CEE şi Directiva nr. 2000/78/CEE, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/2005, Legea nr. 71/2015 şi Legea nr. 188/1999.

2. Prin încheierea din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus disjungerea cererii în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. şi formarea unui nou dosar, respectiv nr. x/2018

3. Prin sentinţa civilă nr. 6424 din 12 septembrie 2018, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Maramureş şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Maramureş, astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecată, fiind incidente prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea 62/2011.

S-a mai reţinut că, împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi Teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepţie raportat la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Totodată, s-a apreciat că nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Pentru aceste motive, s-a admis excepţia invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, instanţă competentă faţă de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 12 noiembrie 2018 sub nr. x/2018.

5. Prin încheierea din 6 martie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că în mod eronat litigiul a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a, în condiţiile în care nici reclamanţii şi nici instanţa de trimitere nu au învestit cu soluţionarea cauzei un complet specializat în materia contenciosului administrativ, sens în care s-a dispus scoaterea de pe rolul şi trimiterea cauzei spre soluţionare în favoarea secţiei I Civile a Tribunalului Maramureş.

6. Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I Civile a Tribunalului Maramureş la 11 aprilie 2019 sub dosarul nr. x/2018.

7. Prin sentinţa civilă nr. 502 din 14 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, s-a admis excepţia privind necompetenţa teritorială invocată de pârâta Curtea de Conturi a României şi s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei, iar dosarul a fost trimis Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut în esenţă incidenţa normelor relative la coparticiparea procesuală activă, precum şi faptul că mai mulţi dintre reclamanţi îşi aveau domiciliul în Bucureşti, fiind aplicabile prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, astfel încât Tribunalul Bucureşti era competent teritorial pentru soluţionarea cauzei, iar cum măsura disjungerii nu poate să atragă şi consecinţa pierderii instanţei iniţial învestite pentru a se justifica declinarea competenţei, Tribunalul Maramureş a admis excepţia invocată şi a dispus declinarea cauzei în favoarea instanţei iniţial sesizate.

8. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 11 iunie 2019 sub nr. x/2018*.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 noiembrie 2017 sub dosarul nr. x/2017, mai mulţi reclamanţii, printre care şi cei din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă.

Tribunalul Bucureşti a disjuns cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în considerarea domiciliului şi locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, reţinând că reclamanţii din prezenta cauză au domiciliul pe raza judeţului Maramureş şi că sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Maramureş, astfel că dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din acelaşi act normativ "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea conflictului de muncă aveau domiciliul sau locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Bucureşti. În privinţa acestor reclamanţi, Tribunalul Bucureşti a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reţine că între drepturile pretinse de reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competenţă în privinţa reclamanţilor care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat iniţial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiţii, în privinţa cererii formulate de reclamanţii din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu reclamanţii al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe.

Împrejurarea că Tribunalul Bucureşti a disjuns ulterior cererea reclamanţilor din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenţei sale teritoriale în privinţa acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2019.