Contractual liability and tacit acceptance of incomplete work statements under Civil Code Arts. 1266-1269 and 1350

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. - Sucursala Voluntari la plata sumelor de 36.162,69 RON conform facturii nr. x/01.04.2015, 25.730,32 RON conform facturii nr. x/01.04.2015 şi 764.525,26 RON conform facturii nr. x/01.04.2015. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea garanţiei de bună execuţie în valoare de 27.597,73 RON conform documentelor justificative, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1270 şi următoarele, art. 1470 C. civ. şi art. 192 şi următoarele C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6750 din 27 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2016.

Prin încheierea de şedinţă din 17 mai 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei funcţionale invocată de către pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 2374 din 28 septembrie 2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 826.418,27 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6.2, 6.3 şi 6.4 din Condiţiile generale la contractul de prestări-servicii, precum şi corespondenţa dintre părţi, constatând că pârâtul avea la dispoziţie 5 zile pentru a verifica situaţia de lucrări şi pentru a o respinge, iar în cauză acest termen a fost depăşit având în vedere că abia la 22 aprilie 2015 situaţia de lucrări nr. x a fost respinsă de către pârâtă, deşi aceasta îi fusese comunicată la 31 martie 2015.

Totodată, s-a reţinut că la 8 aprilie 2015 pârâta a solicitat informaţii suplimentare cu privire la situaţia de lucrări nr. x, deşi ultima zi pentru a face obiecţiuni conform contractului era data de 6 aprilie 2015. În consecinţă, conform acestor clauze contractuale, s-a constatat că în speţă există o acceptare tacită a situaţiei de lucrări nr. x şi a sumelor cuprinse în facturile nr. x şi x din 1 aprilie 2015 care au fost emise în baza acesteia.

Prima instanţă a mai reţinut că reclamanta a comunicat pârâtei neconcordanţele dintre proiect şi situaţia din teren, respectiv existenţa unor reţele de apă şi reţele electrice în amplasamentul lucrărilor. Totodată, s-a constatat că pârâta nu a depus la dosar nicio probă din care să rezulte că întârzierea în efectuarea lucrărilor ce formează obiectul contractului nr. x/2014 nu i se datorează şi că a întreprins toate demersurile necesare pentru ca acestea să se desfăşoare în condiţii optime.

Prin urmare, tribunalul a constatat că este întemeiată acţiunea reclamantei în privinţa pretenţiilor aferente facturii nr. x emisă la 1 aprilie 2015 pentru lucrări suplimentare.

În ce priveşte capătul de cerere vizând restituirea reţinerii de 10% reprezentând garanţie de bună execuţie în valoare de 27.597,73, prima instanţă a hotărât că acesta este neîntemeiat, având în vedere prevederile din condiţiile generale ale contractului de prestări-servicii, respectiv art. 19.2 şi 19.3., concluzionând că nu sunt îndeplinite condiţiile contractuale pentru a se dispune restituirea garanţiei de bună execuţie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1941A din 6 noiembrie 2017, a admis apelul principal formulat de pârâta B. - Sucursala Voluntari împotriva încheierii din 17 mai 2016 şi a sentinţei civile nr. 2374 din 28 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă.

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată. A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească intimatei B. suma de 5.934,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, s-a respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut în privinţa apelului principal că prin clauzele prevăzute la art. 6.2 alin. (1) teza finală şi (2) din Condiţiile generale ale contractului, părţile au stabilit că situaţia de lucrări trebuie să conţină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor menţionate în aceasta, făcându-se referire la procesele-verbale de recepţie întocmite la faţa locului.

În acest sens, s-a constatat că înscrisurilor aflate la dosarul Tribunalului Ilfov nu cuprind elementele menţionate, ci reprezintă două tabele cu sume şi explicaţii sumare fără trimitere la lucrări efectuate de reclamantă.

Aşadar, s-a reţinut că sumele menţionate în facturile nr. x şi 28 din 1 aprilie 2015 nu pot fi apreciate ca fiind dovedite prin situaţia de lucrări nr. 8.

În ceea ce priveşte factura nr. x din 1 aprilie 2015, în valoare de 764.525,26 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare conform contractului nr. x/2014, instanţa de apel a avut vedere că aceasta nu a fost acceptată de pârâtă.

Instanţa de prim control judiciar a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a indicat în ce constau cheltuielile suplimentare sau care au fost faptele pârâtei reprezentând încălcări ale obligaţiilor contractuale, deoarece angajarea răspunderii contractuale presupune dovedirea condiţiilor prevăzute la art. 1350 alin. (2) din C. civ., cerinţă neîndeplinită în speţă.

Prin urmare, s-a reţinut că simpla emitere a unei facturi nu justifică cererea de plată în afara procedurii reglementate de contract la art. 6.2 alin. (1), care prevede că plăţile trebuie făcute la valoarea lucrărilor real executate conform contractului. Astfel, s-a apreciat că această factură nu poate avea ca fundament situaţia de lucrări nr. 8.

Totodată, s-a reţinut că prin susţinerile din întâmpinarea depusă în faţa instanţei de apel, reclamanta şi-a întemeiat pretenţia privind această factură pe răspunderea contractuală pentru fapta pârâtei şi în afara situaţiei de lucrări analizate, însă aceste susţineri nu au fost dovedite cu probele administrate în cauză, intimata făcând referire la corespondenţa dintre părţi, care însă relevă şi întârzieri din culpa reclamantei.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în cauză, poate fi reţinută ca fiind dovedită culpa contractuală a reclamantei având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a recunoscut faptul că ea este cea care a sistat lucrările la data de 20 aprilie 2015, deci înainte de finalizarea lor.

În consecinţă, s-a constatat că reclamantei îi revenea sarcina probei în conformitate cu art. 249 C. proc. civ., iar aceasta nu a dovedit fapta ilicită a pârâtei de natură contractuală, care să-i fi cauzat prejudiciul pretins şi cuantificat prin factura nr. x

Referitor la apelul incident formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL, care a vizat respingerea capătului de cerere privind restituirea garanţiei de bună execuţie, reglementată la art. 19 din Condiţiile generale, instanţa de apel a reţinut că acesta este nefondat.

În acest sens, s-a constatat că reclamanta a sistat lucrările, neîndeplinind astfel obligaţiile principale care îi reveneau conform contractelor, astfel încât s-a apreciat că este neîntemeiată cererea sa de restituire a garanţiei constituite conform art. 19.1, deoarece restituirea cauţiunii se face, conform art. 19.3, după semnarea procesului-verbal de terminare a lucrărilor concomitent cu emiterea unei scrisori de garanţie a lucrărilor, ceea ce presupune finalizarea acestora de către reclamantă, în calitate de prestator.

Împotriva deciziei civile nr. 1941A din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat, cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 826.418,27 RON, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat instanţa în interpretarea prevederilor contractuale, aceasta rezumându-se doar la a menţiona că situaţia de lucrări nu cuprinde elementele necesare.

În ceea ce priveşte capătul doi al cererii de chemare în judecată privind obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 27.597,73 RON reprezentând garanţia de bună execuţie, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut că recurenta a sistat lucrările, neîndeplinind obligaţiile principale care îi reveneau conform contractelor, fără a indica temeiul legal în baza căruia a respins apelul incident ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 - 1269 din C. civ., în sensul că instanţa de apel, în mod greşit, a procedat la o interpretare a prevederilor art. 6.2 alin. (1) din contract, fără a lua în considerare alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia "situaţiile de lucrări se depun, se verifică şi se confirmă de către reprezentantul beneficiarului, în termen de 5 zile."

Sub acest aspect, prin aplicarea regulilor de interpretare instituite de dispoziţiile art. 1266 - 1269 din C. civ., recurenta a susţinut că operaţiunea de verificare la care face referire art. 6.2. alin. (2) din contractul de prestări-servicii nr. x/2014 presupune tocmai o examinare a îndeplinirii cerinţelor instituite la art. 6.2. alin. (1) din contract. Însă, interpretarea art. 6.2. alin. (1) din contract, dată de către instanţa de apel în sensul că situaţia de lucrări trebuie să conţină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor menţionate în aceasta, ar lipsi de efecte juridice clauza instituită la art. 6.2. alin. (2) din contract.

Recurenta-reclamantă a invocat, de asemenea, încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1350 alin. (2) din C. civ. din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale.

S-a învederat că fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părţi prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor contractuale, iar în cauză întârzierile apărute ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale sunt confirmate de către intimata-pârâtă prin adresa nr. x/05.05.2015, prin care a comunicat faptul că au fost soluţionate majoritatea problemelor semnalate, astfel încât reclamanta are front de lucru pentru continuarea lucrărilor.

Cu privire la prejudiciu, recurenta a arătat că prin neexecutarea propriilor obligaţii contractuale, intimata-pârâtă i-a cauzat un prejudiciu cert în sumă totală de 764.525,26 RON, astfel cum rezultă din factura nr. x/01.04.2015.

În acest context, s-a subliniat că legătura de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor născute în sarcina intimatei-pârâte şi prejudiciu este evidentă.

Recurenta a precizat că şi condiţia referitoare la vinovăţia debitorului este îndeplinită în cauză pentru angajarea răspunderii contractuale, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 1548 din C. civ. potrivit cărora "culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutărit".

S-a învederat că prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă a fost cuantificat prin factura nr. x/01.04.2015, fiind justificat prin menţinerea în şantier a utilajelor şi a echipei de muncitori, în condiţiile în care aceştia nu puteau executa lucrările contractate din culpa intimatei-pârâte.

Recurenta-reclamantă a invocat, totodată, încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., în acest sens precizând că la data de 3 iunie 2015, a fost încheiat un proces-verbal privind stadiul fizic al lucrărilor executate, semnat de reprezentantul intimatei-pârâte, fără obiecţiuni, din cuprinsul căruia rezultă că lucrările au fost executate conform tabelelor topo confirmate de către intimata-pârâtă.

Astfel, s-a subliniat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ. care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului. Restituirea garanţiei operează în temeiul dispoziţiilor art. 19.3 ca urmare a încheierii procesului-verbal de recepţie a lucrărilor.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, şi anterior emiterii situaţiei de lucrări nr. x, a comunicat intimatei-pârâte documente sub aceeaşi formă de tabele cu sume şi explicaţii anexate situaţiilor de lucrări, motiv pentru care apreciază că aceasta reprezintă o practică statornicită între părţi, devenind aplicabile dispoziţiile art. 1266 - 1269 din C. civ.

De asemenea, s-a menţionat că recurenta-reclamantă a comunicat intimatei-pârâte toate neregulile constatate în cel mai scurt timp, însă răspunsurile primite au fost, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, fie neconcludente, fie tardive.

Prin urmare, s-a susţinut că întârzierile în executarea lucrărilor au fost independente de activitatea reclamantei, acestea neputându-i fi imputate, conform prevederilor contractuale, iar existenţa oricăror întârzieri în executarea lucrărilor independente de vreo culpă, îndreptăţeşte recurenta-reclamantă să solicite prelungirea duratei de execuţie şi plata contravalorii cheltuielilor suplimentare.

În acest sens, s-a învederat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că recurenta nu a făcut dovada acestor cheltuieli, la dosarul cauzei fiind depusă corespondenţa purtată între părţi din care rezultă împrejurarea că întârzierile în executarea lucrărilor sunt consecinţa neîndeplinirii obligaţiilor de către intimata-pârâtă.

Intimata-pârâtă B. - Sucursala Voluntari a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală, susţinându-se în esenţă că hotărârea atacată a fost motivată în drept, instanţa analizând în mod corect dispoziţiile legale încidente în cauză.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi reiterând motivele de recurs a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport, prin care a susţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018 recursul a fost suspendat în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., ulterior fiind repus pe rol, la solicitarea recurentei-reclamante, prin încheierea din 4 iunie 2019.

Totodată, prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 15 octombrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că recurenta a formulat critici şi cu privire la starea de fapt şi probele administrate în cauză, respectiv cele care vizează efectuarea recepţiei lucrărilor sau formularea obiecţiunilor în termen la situaţia de lucrări nr. x, care, deşi în mod formal au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ele vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia, astfel încât nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

În continuare, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat instanţa de apel în interpretarea prevederilor contractuale, pronunţând o soluţie greşită cu privire la modul de soluţionare al capetelor de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 826.418,27 RON şi de 27.597,73 RON reprezentând garanţia de bună execuţie.

Analizând decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că fundamentul soluţionării cauzei îl reprezintă dispoziţiile răspunderii civile contractuale. În acest sens, s-a constatat că, în speţă, nu au fost dovedite de către reclamantă condiţiile prevăzute la art. 1350 alin. (2) C. civ. pentru a fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, respectiv nu s-au indicat faptele acesteia care ar putea constitui încălcări ale obligaţiilor contractuale, cu consecinţa provocării unor cheltuieli suplimentare.

De asemenea, instanţa a reţinut că, potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta avea obligaţia de a dovedit fapta ilicită a pârâtei de natură contractuală, care să-i fi cauzat prejudiciul pretins şi cuantificat prin factura nr. x

Prin urmare, această critică a recurentei este nefondată, având în vedere că decizia recurată cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat instanţa de apel în interpretarea prevederilor contractuale.

În ceea ce priveşte restituirea garanţiei de bună execuţie, critica recurentei vizează reţinerea de către instanţă a sistării lucrărilor, fără indicarea temeiurilor care au justificat respingerea apelului incident.

Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată, deoarece instanţa de apel a identificat clauzele contractuale care reglementează regimul restituirii garanţiei, respectiv art. 19 din Condiţiile generale, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu această motivare, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conţinutul hotărârii recurate.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1266 - 1269 C. civ., în sensul că a procedat la o interpretare a prevederilor art. 6.2 alin. (1) din contract, fără a lua în considerare alin. (2) al aceluiaşi articol, care presupune tocmai o examinare a îndeplinirii cerinţelor instituite la art. 6.2. alin. (1) din contract.

Astfel, s-a arătat că interpretarea dată de instanţa de apel acestor clauze contractuale, respectiv faptul că situaţia de lucrări trebuie să conţină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor, ar lipsi de efecte juridice clauza instituită la art. 6.2. alin. (2) din contract.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că prevederile art. 1266 - 1269 C. civ. vizează interpretarea contractelor conform regulilor stabilite şi, deşi instanţa de apel nu le indică în mod expres, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa a identificat şi aplicat în mod corect prevederile contractuale incidente, respectiv art. 6.2 şi 6.3 din Condiţiile generale, reţinând în esenţă că prin adresa din 8 aprilie 2016, partea a fost informată că situaţia de lucrări nr. x nu este însoţita de documente justificative, astfel încât nu este posibilă verificarea ei.

S-a argumentat prin decizia recurată că recurenta-reclamanta avea obligaţia de a înainta situaţia de lucrări însoţită de toate ataşamentele necesare, însă acest lucru nu s-a întâmplat, aşa cum rezulta din corespondenţa depusă la dosarul cauzei. Instanţa de apel a reţinut că înaintarea a două tabele cu sume şi explicaţii sumare fără trimitere la lucrările efectuate de reclamantă nu răspunde exigenţelor art. 6.2 şi 6.3 din Condiţiile generale şi nu poate fundamenta o prezumţie de acceptare a situaţiei de lucrări.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurenta a mai arătat că i-a cerut pârâtei să precizeze ce documente justificative înţelege să solicite, în condiţiile în care uzanţele contractului erau de a transmite acte sub formă de tabele cu sume şi explicaţii anexate situaţiilor de lucrări.

În speţă, se constată că instanţa de apel a interpretat clauza conform prevederilor art. 6.2 din Condiţiile generale, argumentându-şi raţionamentul juridic prin raportare la probe aflate la dosar, care nu mai pot fi analizate în recurs, concluzionând că alin. (1) al art. 6.2 din contract trebuie interpretat în sensul că situaţia de lucrări trebuie să conţină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor menţionate în aceasta, făcându-se referire la procesele-verbale de recepţie întocmite la faţa locului.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondat şi acest motiv de recurs.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1350 alin. (2) C. civ., susţinânu-se că în cauză sunt îndeplinite condiţiilor răspunderii civile contractuale, cu privire la fapta ilicită constând în neexecutarea obligaţiilor contractuale, prejudiciu care este în sumă totală de 764.525,26 RON, astfel cum rezultă din factura nr. x/01.04.2015, raportul de cauzalitate şi vinovăţia debitorului.

S-a învederat că prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă a fost cuantificat prin factura nr. x/01.04.2015, fiind justificat prin menţinerea în şantier a utilajelor şi a echipei de muncitori, în condiţiile în care aceştia nu puteau executa lucrările contractate din culpa intimatei-pârâte.

În concret, s-a arătat că depăşirea termenului de executare s-a datorat culpei pârâtei, constând în întârzierea predării frontului de lucru, reluarea măsurilor de mutare a utilităţilor etc. - aşa cum rezultă din corespondenţa purtată între părţi.

Totodată, se susţine că factura nr. x din 1 aprilie 2015 nu a fost aferentă situaţiei de lucrări nr. x, ci reprezenta lucrările suplimentare realizaate în baza contractului de prestări-servicii nr. x/2014, iar nu în temeiul contractului nr. x/2014.

Examinând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat situaţia facturii nr. x din 1 aprilie 2015 arătând că nu au fost clarificate şi explicate cheltuielile suplimentare, în sensul indicării faptelor pârâtei care au condus la încălcarea obligaţiilor contractuale care au generat cheltuieli suplimentare. Totodată, s-a mai reţinut şi că angajarea răspunderii contractuale presupune dovedirea condiţiilor prevăzute de art. 1350 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, va fi respinsă critica privind greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material ce reglementează interpretarea contractelor, având în vedere că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1350 alin. (2) C. civ., care reglementează răspunderea contractuală.

Recurenta a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., făcând trimitere la dispoziţiile contractuale referitoare la garanţia de bună execuţie, dar nu a dezvoltat argumentul care să susţină raţionamentul privind aplicarea greşită a textului de lege încălcat.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile contractuale pentru restituirea garanţiei, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 19.2 şi 19.3 din Condiţiile generale ale contractului încheiat între părţi. Prin urmare, şi această critică este nefondată.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului principal declarat de pârâtă şi respingerea apelului incident al reclamantei, argumentând soluţia pronunţată sub toate aspectele invocate de reclamantă prin cererea sa.

Instanţa de apel a dezvoltat raţionamentul în baza căruia a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2019.