Contractual liability for delayed insurance indemnity and res judicata effect of prior guilt finding

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 19 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă:

1. în principal, la plata sumei de 281.291,56 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a autovehiculului BMW cu număr de înmatriculare x, proprietatea reclamantei, începând cu 4 septembrie 2014 şi până în prezent, plus dobânda legală;

2. la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozite locale auto plătite de reclamantă în perioada cuprinsă între anii 2013-2015, plus dobânda legală;

3. la plata cheltuielilor de judecată;

4. în subsidiar, la plata sumei reprezentând echivalentul închirierii pentru aceeaşi perioadă a unei maşini similare celei deţinute de reclamantă, plus dobânda legală;

5. la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozitele locale auto plătite de reclamantă în perioada cuprinsă între anii 2013-2015, plus dobânda legală;

6. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 10398 din 16 septembrie 2016, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1742 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiuni.

Prin decizia civilă nr. 296 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat ample considerente din cuprinsul deciziei recurate, după care a susţinut, în esenţă, că instanţele care au soluţionat dosarul nr. x/2015 au reţinut cu putere de lucru judecat caracterul nejustificat al refuzului asigurătorului de plată la termen a indemnizaţiei de asigurare. Aceeaşi parte a arătat că instanţa de apel a nesocotit efectul pozitiv al hotărârilor pronunţate în dosarul anterior menţionat când a reţinut caracterul justificat al refuzului de plată la termen a indemnizaţiei de asigurare.

Autoarea recursului a învederat că asigurătorul şi-a exercitat abuziv dreptul prevăzut în cuprinsul clauzei stipulate la art. 7.2.3 VII din condiţiile generale.

Aceeaşi parte a subliniat că, în temeiul acestei clauze, asigurătorul avea dreptul de a decide: fie neacordarea indemnizaţiei solicitate de asigurat, în cazul în care rezultatele obţinute în urma investigaţiilor şi/sau expertizelor efectuate de persoanele autorizate ar fi relevat aspecte frauduloase, care contrazic declaraţiile referitoare la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat; fie amânarea plăţii despăgubirilor până la momentul la care ar fi rezultat fără echivoc dreptul la despăgubire, în cazul în care rezultatele obţinute în urma investigaţiilor şi/sau expertizelor ar fi fost neconcludente.

Recurenta-reclamantă a susţinut că invocarea de către asigurător a dreptului conferit de această clauză a fost pur formală, întrucât acesta din urmă nu a făcut dovada efectuării niciunei investigaţii sau expertize în vederea clarificării modului de producere a riscului asigurat.

Autoarea recursului a menţionat că art. 26 din Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România reglementează prejudiciile reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a autovehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a acestuia, precum şi documentele în baza cărora aceste prejudicii sunt acoperite.

Aceeaşi parte a subliniat că acest articol instituie obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului asigurat.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că situaţiile în care asigurătorul este exonerat de răspundere, prevăzute la art. 7.2.2 pct. VI din condiţiile generale ale contractului de asigurare sunt limitative.

În acest sens, a susţinut că orice prevedere care instituie excepţii, chiar şi de natură convenţională, nu poate fi interpretată decât în sens limitativ.

Recurenta-reclamantă a criticat considerentele, prin care instanţa de apel a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii vizează lipsa de profit cauzată societăţii ca urmare a imposibilităţii folosirii autoturismului asigurat.

În combaterea acestor considerente, autoarea recursului a subliniat că pretenţiile constând în ratele de leasing achitate pentru achiziţionarea unui alt autoturism sau contravaloarea chiriei pentru un autoturism similar reprezintă damnum emergens, respectiv pagubele suferite ca urmare a încălcării obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă.

Aşadar, recurenta-reclamantă a învederat că nu a solicitat profitul nerealizat ca urmare a imposibilităţii utilizării autoturismului asigurat. Aceeaşi parte a arătat că instanţa de apel a calificat pretenţiile sale drept profit nerealizat pentru a le putea include în cazurile de exonerare a răspunderii asigurătorului.

Autoarea recursului a mai susţinut că şi în ipoteza în care ar fi asimilată lipsa de folosinţă unui profit nerealizat, clauza stipulată la art. 7.2.2 VI din contractul de asigurare ar fi nulă absolută, conform art. 1355 C. civ.

În acest sens, a arătat că refuzul nejustificat de plată a indemnizaţiei de asigurare reprezintă o faptă săvârşită din culpă gravă prin care se cauzează un prejudiciu sub forma lipsei de folosinţă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a expus argumentele în susţinerea excepţiilor invocate, după care a arătat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a fost invocat pentru prima oară în recurs, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a susţinut, în esenţă, că prejudiciile constând în lipsa de folosinţă a autoturismului asigurat şi contravaloarea impozitelor auto nu sunt acoperite de contractul de asigurare, acestea nefiind incluse în indemnizaţia de asigurare.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-pârâtă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi nulităţii recursului, acesta fiind admis în principiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că, deşi recurenta-reclamantă a invocat numai motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici care pot fi încadrate şi în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În concret, se încadrează în acest motiv de casare criticile prin care autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a calificat în mod greşit pretenţiile sale, întrucât nu a solicitat profitul nerealizat ca urmare a imposibilităţii utilizării autoturismului asigurat.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului asigurat ca urmare a neplăţii la termen a indemnizaţiei de asigurare.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Aşadar, reclamanta a învestit instanţele de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală, sub forma obligării pârâtei la plata de despăgubiri pentru neplata la termen a indemnizaţiei de asigurare.

Instanţa de apel a respins acţiunea apreciind, în esenţă, că prejudiciile invocate de reclamantă constau în lipsa de profit cauzată societăţii, iar această categorie de prejudicii este exclusă de la plata despăgubirilor, conform clauzei stipulate la art. 7.2.2 VI din contractul de asigurare.

Calificarea dată acestor prejudicii, urmată de aplicarea clauzei de excludere a răspunderii asigurătorului de la plata indemnizaţiei de asigurare, relevă că acţiunea reclamantei a fost calificată de instanţa de apel ca fiind una în executarea contractului de asigurare.

Or, reclamanta nu a învestit instanţa cu o astfel de acţiune, ci cu una în răspundere contractuală, sub forma obligării pârâtei la plata de despăgubiri pentru neplata la termen a indemnizaţiei de asigurare.

În aceste condiţii, apărările din cuprinsul întâmpinării, în sensul că prejudiciile constând în lipsa de folosinţă a autoturismului asigurat şi contravaloarea impozitelor auto nu sunt acoperite de contractul de asigurare, urmează a fi înlăturate, întrucât recurenta-reclamantă nu a cerut o categorie de despăgubiri care să se circumscrie cazurilor de excludere prevăzute la art. 7.2.2 VI din contractul de asigurare.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se încadrează şi criticile referitoare la nerespectarea efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015, în privinţa refuzului nejustificat al asigurătorului de plată la termen a indemnizaţiei de asigurare.

Contrar susţinerilor intimatei-pârâte, aceste critici nu au fost formulate omisso medio, întrucât prin cererea de apel s-a făcut referire la statuările din dosarul respectiv.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucru anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Acest text de lege reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Prin sentinţa civilă nr. 13203 din 11 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Constanţa a reţinut, printre altele, că "în ceea ce priveşte modul de producere a avariilor, deşi este vorba de o succesiune de evenimente ce s-au întâmplat în decursul unei perioade scurte de timp nu există elemente în baza cărora să se poată stabili că reclamanta a produs deliberat aceste avarii, aşa cum susţine pârâta (...)".

Prin decizia nr. 1350 din 16 octombrie 2017, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Constanţa a reţinut, printre altele, că "în ce priveşte suspiciunile apelantei pârâte cu privire la modalitatea de producere a avariilor, acestea sunt nesusţinute probator, atât timp cât în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică care a evidenţiat foarte clar avariile constatate".

Aşadar, instanţele judecătoreşti care au soluţionat dosarul nr. x/2015 au statuat că nu există elemente în baza cărora să se poată stabili că reclamanta a produs deliberat aceste avarii şi că suspiciunile apelantei-pârâte cu privire la modalitatea de producere a avariilor sunt nesusţinute probator.

Aceste statuări intrate în puterea lucrului judecat infirmă concluzia instanţelor devolutive din cauza dedusă judecăţii, în sensul că refuzul intimatei-pârâte de a plăti despăgubirea în termen de 15 zile calendaristice de la data finalizării instrumentării dosarului de daună a fost unul justificat.

De asemenea, antrenarea răspunderii contractuale în dosarul nr. x/2015, soluţionat în mod definitiv prin decizia nr. 1350 din 16 octombrie 2017 a Tribunalului Constanţa, prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 13203 din 11 noiembrie 2016 a Judecătoriei Constanţa, are la bază constatarea îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prescrise de art. 1350 C. civ., inclusiv vinovăţia intimatei-pârâte în neexecutarea obligaţiei de plată a despăgubirii pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a avarierii autoturismului asigurat.

Or, statuarea instanţelor de fond, fundamentată pe argumentul că recurenta-reclamantă nu a administrat probe din care să rezulte culpa asigurătorului în legătură cu refuzul de plată la termen a despăgubirii încalcă efectul pozitiv al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2015.

Tot cu nesocotirea acestor statuări, instanţa de apel a apreciat că asigurătorul putea amâna plata despăgubirii până la momentul la care ar rezulta fără echivoc dreptul la despăgubiri şi că această situaţie de fapt se regăseşte în cauză, astfel cum reiese din conţinutul adresei nr. x din 4 septembrie 2014 şi al e-mailul din 24 iulie 2013.

În aceste condiţii, calificarea greşită a acţiunii de către instanţa de apel, precum şi nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat atrag incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere că incidenţa acestui motiv conduce la casarea totală a deciziei recurate, devine inutilă examinarea criticilor de nelegalitate subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 296 din 31 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2019.