Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 173/2019 AI generated

Supreme Court lacks jurisdiction over recourses against Tribunal decisions in civil cases under 200,000 RON, declining to hear appeal against loan contract clause annulment

Case Number Decizia nr. 173/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania admitted the material incompetence exception and referred the case to the Court of Appeal of Craiova, thereby leaving the Tribunal’s appellate decision— which had partially annulled the interest rate risk clause in a Swiss franc-denominated loan and ordered the recalculation of installments at the exchange rate from the contract signing date—provisionally in force pending review by the competent appellate court. The underlying dispute involved a consumer's claim for the absolute nullity of abusive loan clauses, specifically regarding commissions and the allocation of currency fluctuation risks, which was initially partially granted at first instance and modified on appeal to include the fixed exchange rate remedy. Relying on Article 97(1) of the Code of Civil Procedure and the Constitutional Court Decision No. 369/2017, the Court determined that it lacks jurisdiction to hear appeals against decisions issued by Tribunals in civil matters involving claims valued up to 200,000 RON, as the right to access judicial remedy does not mandate recourse to the Supreme Court for all cases, thus vesting jurisdiction in the hierarchically superior appellate court.

Legislator headnote

AI generated

art. 1271 C. civ, art. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 din C. proc. civ, art. 27 C. proc. civ; Supreme Court lacks jurisdiction over recourses against Tribunal decisions in civil cases under 200,000 RON, declining to hear appeal against loan contract clause annulment: Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Keywords

AI generated
lack of jurisdiction jurisdiction over consumer contracts matter in dispute article of civil procedure judicial review annulment of contract

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA, SC C. SA - Agenţia Motru şi D. au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la pct. 4 art. 4.10 lit. a), b), c) din contractul de credit nr. x din 7 iunie 2007, ca fiind clauze abuzive; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare actualizate la data plăţii, cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă, în urma rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză; constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la punctul 5 art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 7 iunie 2007, ca fiind clauze abuzive; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU, la cursul existent în momentul semnării contractului, curs care se calculeze la toată perioada contractului, în virtutea constatării ca abuzivă a clauzei înscrise la art. 5.1 din contractul criticat şi prin raportare la art. 1271 C. civ. obligarea pârâtelor la returnarea sumelor încasate în urma fluctuaţiei cursului valutar (deci sume provenite din diferenţa de curs valutar), ca diferenţă de la cursul de schimb de la semnarea contractului şi până în prezent, actualizate la data plăţii, cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 344 din 19 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2017 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. SA - Agenţia Motru, C. SA şi D..

S-au constatat ca abuzive clauzele prevăzute de art. 4.10 lit. a), b) şi c) din contractul x/7 iunie 2007 şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a acestora.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor reţinute în temeiul art. 4.10 lit. a), b) şi c) din contractul x/07 iunie 2007 la cursul BNR în RON la data plăţii sumei actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

S-a respins în rest cererea şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B. şi pârâta C. SA au declarat apel.

Prin Decizia nr. 438/2018 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâta SC C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 344 din 19 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2017.

Schimbă sentinţa în sensul constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei de la art. 5.1 din contract prin care riscul valutar este lăsat în sarcina exclusivă a consumatorilor cu consecinţa recalculării şi plăţii ratelor creditului pe toată durata contractului în moneda CHF la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului.

Dispune restituirea sumelor de bani reprezentând diferenţe de curs valutar încasate actualizate la data plăţii cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă.

Înlătură din dispozitivul sentinţei menţiunea de constatare a nulităţii clauzei de la art. 4.10 lit. b) privind comisionul de administrare şi obligaţii de restituire a sumei de bani încasate cu acest titlu.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei şi obligă intimata-pârâtă la 4.300 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanţii reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele D. şi SC C. SA, cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Gorj.

Prin adresa emisă la 7 noiembrie 2018, Tribunalul Gorj a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de pârâtele D. şi SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 438/2018 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 7 decembrie 2018.

La termenul de judecată din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursurilor de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Craiova.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (parag. 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Craiova, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Gorj.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Craiova, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentele-pârâte D. şi SC C. SA împotriva Deciziei nr. 438/2018 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - CL