Inadmissibility of cassation against a final labor law decision due to prohibition of further appeal under the new Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 27 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti a solicitat obligarea pârâtului să plătească diferenţele salariale rezultate dintre contravaloarea gărzilor încasate (calculate eronat prin raportarea la salariul de încadrare) şi contravaloarea gărzilor legal calculate prin raportarea la salariul de baza individual, din luna mai a anului 2013 şi până la pronunţarea prezentei hotărâri, să plătească diferenţele salariale rezultate din contravaloarea sporurilor de 50%, 15% şi 5% încasate (calculate eronat prin raportare la salariul de încadrare) şi contravaloarea acestor sporuri calculate legal prin raportare la salariul de baza individual, din mai a anului 2013 şi până la pronunţarea hotărârii, plătească sporul pentru condiţii deosebit de periculoase de 75% proporţional şi cu timpul efectiv lucrat în timpul gărzilor în blocul operator, începând cu luna mai a anului 2013 şi până la pronunţarea prezentei hotărâri, obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale corespunzătoare orelor de muncă lucrate peste norma de muncă de maxim 40 de ore pe săptămâna, începând cu mai 2013 şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, respectiv: un beneficiu suplimentar faţă de salariu, de 75%, pentru depăşirea normei legale de muncă (echivalentul sporului pentru ore suplimentare de minim 75% prevăzut la art. 123 alin. (2) Codul muncii - prin asimilare conform art. 1 alin. (2) teza a II-a C. civ.), spor de 25% pentru orele de gardă efectuate între orele 22 şi 6 (sporul pentru munca de noapte). Toate celelalte sporuri aferente locului de muncă dreptul la sporul de noapte de cel puţin 25% pentru orele de gardă lucrate în timpul nopţii în afara a ceea ce se consideră program normal de lucru, dreptul la toate sporurile aferente locului de muncă pentru toate orele de gardă efectuate, acordarea tichetelor de masă pentru orele lucrate până la ora 14 (pentru zilele în care medicii sunt de gardă nu primesc tichete de masă), plata actualizării cu indicele de inflaţie a tuturor acestor drepturi salariale rezultate mai sus şi plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data scadenţei, la data plaţii efective; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Codul muncii şi Directiva 2003/88/EC art. 1, pct. 1.

Prin sentinţa civilă nr. 797 din 2 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă s-a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 797 din 2 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti.

Împotriva deciziei nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a formulat recurs reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Prin recursul formulat, recurentul arată că înţelege să supună instanţei supreme examinarea conformităţii hotărârilor recurate cu regulile de drept aplicabile, apreciind că hotărârile sunt date cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi folosirea unor motive contradictorii în sensul recunoaşterii normei europene, dar soluţia bazându-se pe norma naţională interpretată eronat, sens în care consideră că nu se regăsesc argumente în susţinerea soluţiei prin raportare la Direcţia 2003/88/EC recunoscută ca normă aplicabilă în cauză.

În opinia sa, recurentul susţine că greşeala imputată instanţei este şi aplicarea greşită a normelor de drept material prin raportare la prevederile Codului Muncii şi legislaţia UE în domeniu, respectiv Direcţia 2003/88/EC, depăşindu-se astfel cadrul juridic creat de OMS 87 0/2004.

În acest sens, are în vedere încălcări ale legii de drept substanţial ce sunt aplicabile pentru a determina drepturile salariale prin raportare la volumul de muncă şi la plata corectă pentru munca depusă în aceleaşi condiţii, sens în care consideră că instanţa a încălcat şi a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material prin nesocotirea şi interpretarea eronată a normei juridice aplicabile dând o soluţie greşită.

În acest context, arată că începând cu 1 ianuarie 2011, salarizarea personalului plătit din fondurile publice s-a realizat în baza Legii-cadru nr. 284/2010, coroborat cu anumite dispoziţii din Legea-cadru nr. 330/2009 şi din Legea nr. 285/2010, dispoziţiile referitoare la valoarea de referinţă şi la coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele Legii-cadru nr. 284/2010 nefiind aplicabile, potrivit art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010.

Astfel, potrivit acestui text de lege "în anul 2012 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare".

Aşadar, este de reţinut faptul că, deşi personalul bugetar a fost reîncadrat în conformitate cu dispoziţiile legilor-cadru, el nu a fost salarizat în baza acestora, întrucât, la stabilirea salariului, nu au fost aplicate valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare, care, trimiţând la cadrul normativ în vigoare la nivelul anului 2009, menţineau în plată cuantumul salarial din anii anteriori.

În speţa de faţă, se arată că la data de 1 aprilie 2008 a fost emisă de guvern O.G. nr. 17/2008, la apariţia căreia s-a modificat O.U.G. nr. 115/2004, noua prevedere cuprinzând noi grile de salarizare cu un nivel minim şi maxim superior.

În aceste condiţii sporurile care se calculează în afara salariului de bază, respectiv sporurile de secţie au rămas, conform Legii nr. 330/2009 la nivelul lunii decembrie 2009, fiind de fapt calculate prin aplicarea procentului la salariul stabilit conform O.G. nr. 17/2008 care a devenit astfel salariu de referinţa (baza salarială pentru calculul sporurilor de secţie).

Astfel, salariul de baza brut (format conform legilor de salarizare anuală a bugetarilor) este diferit de salariul de baza din O.G. nr. 17/2008, care este numit şi salariul de referinţă.

Din analiza statelor de salarii, rezultă că la nivelul unităţii angajatoare, gărzile efectuate pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale în afara normei legale de muncă şi a programului de lucru în zilele lucrătoare se salarizează cu un spor de 75%, iar cele în afara normei legale de muncă şi a programului de lucru în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care potrivit dispoziţiilor legale, nu se lucrează, se salarizează cu un spor de 100%. Ambele sporuri ar fi trebuit să se aplice la salariul de bază individual, dar în realitate s-au aplicat la salariul de încadrare care este salariul de referinţa sau altfel spus baza de calcul folosita pentru stabilirea sporurilor, conform O.G. nr. 17/2008.

Aşadar, unitatea intimată nu a calculat drepturile salariale cuvenite pentru orele de gardă pornind de la salariile de bază individuale, ci în funcţie de "vechiul salariu de bază" aferent lunii decembrie 2009, la nivelul O.G. nr. 17/2008, numit salariu de referinţă.

Ori, art. 46 din Ordinul 870/2004 şi art. 3 cap. II din anexa III la Legea 284/2010 prevăd în mod expres şi neechivoc că tariful orar pentru gărzi se determină în funcţie de salariul de bază individual.

În opinia recurentului, dacă legiuitorul ar fi înţeles să stabilească un cuantum fix pentru plata gărzilor, ar fi prevăzut acest lucru, dimpotrivă a înţeles să cuantifice gărzile prin stabilirea unui spor în procent de 75% sau 100% aplicat la salariul de bază individual, la situaţia profesională a fiecărui salariat, de aceea a şi precizat în art. 4, cap. II, Anexa III, Legea 284/2010 că pentru determinarea tarifului orar se utilizează salariul de bază al funcţiei de execuţie stabilit pentru funcţia şi gradul profesional al fiecărui salariat. Ori reclamanţii au funcţii, gradaţii si vechime distincte, astfel încât cuantumul gărzilor trebuie calculat prin raportare la salariul de bază al fiecăruia.

Din analiza prevederilor legislative amintite, expertul nu a identificat temeiul legal care să cuprindă dispoziţii privind calculul sporurilor prin aplicare la salariul de referinţa conform O.G. nr. 17/2008.

În concluzie, recurentul apreciază că este îndreptăţiţi la plata gărzilor legal calculate prin raportarea la salariul de bază individual, si nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G.. 17/2008.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare «Sănătate», locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor şi condiţiile de acordare a acestora sunt cele stabilite prin regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. 11/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ abrogat prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010.

Aceste sporuri ar fi trebuit să se aplice la salariul de bază individual, dar în realitate s-au aplicat la salariul de încadrare (salariul de referinţa din O.G.. 17/2008), întrucât fac parte din sporurile de secţie care au rămas, conform Legii nr. 330/2009 la nivelul lunii decembrie 2009, fiind de fapt calculate prin aplicarea procentului la salariul stabilit conform O.G. nr. 17/2008, care a devenit astfel salariu de referinţă (baza salariala pentru calculul sporurilor de secţie).

Toate aceste sporuri se acordă proporţional cu timpul cât se prestează efectiv activitate la locurile de muncă respective, conform art. 11 din Ordinul 547/2010, iar cuantumul lor se stabileşte prin aplicarea cotei procentuale asupra salariului de baza în luna respectivă, conform art. 14 din acelaşi ordin.

În concluzie, recurentul consideră că acest ordin a fost emis pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009, lege care, a fost abrogată prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010. întrucât anexa nr. 2 la regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010 cuprinde sporurile acordate în baza prevederilor paragrafului "Sporuri şi alte drepturi specifice" pct. 1 lit. b) din nota aferentă anexei nr. H/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 (abrogată), aceste dispoziţii ale anexei nu mai sunt în neconcordanţă cu dispoziţiile în vigoare incidente.

Astfel, recurentul apreciază că reclamantul este îndreptăţit la plata diferenţele salariale rezultate din contravaloarea sporurilor de 50%, 15% şi 5% calculate legal prin raportare la salariul de bază individual şi nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G.. 17/2008.

Principala problemă a situaţiei orelor de gardă din sectorul sanitar derivă din modul în care este definit timpul de muncă în cadrul acestuia.

Prin Directiva 2003/88/EC art. 2, se arată că: prin "timp de lucru" se înţelege "orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile si practicile naţionale".

În acest sens, recurentul precizează că Directiva priveşte unele aspecte ale organizării timpului de muncă, amintind în cadrul ei şi de orele de gardă ale medicilor.

Astfel, trebuie interpretată definirea "timpului de muncă" dată de Ordinul 870/2004, aceasta fiind inadecvată atât raportat la definiţia stabilită de Codul Muncii cât şi la prevederile Directivei 2003/88/EC. Prin interpretarea eronată se derogă, în mod inexplicabil, de la normele europene în domeniu.

Prin urmare, sporul în discuţie este datorat pentru întreaga perioadă în care salariatul se află în exerciţiul efectiv al activităţii respective ce reclamă asemenea condiţii grele de muncă, indiferent dacă este în timpul programului normal ori în afara acestuia, atâta timp cât activitatea se prelungeşte, continuă în blocul operator-în aceleaşi condiţii deosebit de periculoase.

În concluzie, se apreciază că reclamantul este îndreptăţit la plata sporului pentru condiţii deosebit de periculoase de 75% proporţional şi cu timpul efectiv lucrat în timpul gărzilor în blocul operator calculate legal prin raportare la salariul de bază individual si nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G. nr. 17/2008.

Întreaga legislaţie specifică domeniului sănătăţii prevede expres că plata orelor de gardă se face în funcţie de tariful orar determinat în baza salariului de bază individual corespunzător gradului profesional.

În cadrul angajatorului, orele de gardă efectuate în afara normei legale de muncă şi a programului normal de lucru de la funcţia de bază, efectuate în zilele de repaus săptămânal şi în zilele în care potrivit legii nu se lucrează s-au plătit cu un spor de 100%, iar gărzile efectuate în cursul săptămânii s-au plătit cu un spor de 50%-75% din tariful orar al funcţiei de bază, conform Anexei III, Cap. II art. 3 din Legea-cadru nr. 284/2010, dar şi art. 47 din OMS nr. 870/2004.

Problema apare datorită faptului că aceste sporuri sunt considerate ca sporuri în afara salariului de bază, conform Legii nr. 330/2009, fiind de fapt calculate prin aplicarea procentelor cuvenite la salariul stabilit conform O.G. nr. 17/2008, care a devenit astfel salariu de referinţa (baza salarială pentru calculul sporurilor de secţie).

În ceea ce priveşte limitarea timpului de lucru, se invocă dispoziţiile articolului 6 din Directivă, "timpul de lucru mediu săptămânal" (inclusiv orele suplimentare) nu trebuie să depăşească 48 de ore pe săptămână. În general, această limită a fost transpusă în mod satisfăcător şi multe state membre prevăd de fapt norme de protecţie mai stricte.

În concluzie, recurentul apreciază că, dând o aplicare corectă a normelor de drept prin raportare la normele dreptului european în materie, este îndreptăţit la plata drepturilor salariate corespunzătoare orelor de muncă lucrate peste norma de muncă de maxim 40 de ore pe săptămână, calculate legal prin raportare la salariul de bază individual şi nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G. nr. 17/2008.

Orele de gardă efectuate în afara normei legale de muncă şi a programului normal de lucru de la funcţia de bază reprezintă ore suplimentare şi trebuie plătite ca atare, având în vedere prevederile Codului Muncii şi legislaţia UE în domeniu, respectiv Directiva 2003/88/EC, depăşindu-se astfel cadrul juridic creat de OMS 870/2004. În acest sens sunt unităţi sanitare care acordă drepturile salariale medicilor interpretând corect cadrul legal.

Prin întâmpinarea depusă la 25 ianuarie 2019, intimatul-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului având în vedere că recursul a fost exercitat împotriva unei hotărâri definitive, precum şi excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 14 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 martie 2017, părţile depunând puncte de vedere.

La termenul din 10 octombrie 2019, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să respingă calea extraordinară de atac ca inadmisibilă, în considerarea următoarelor:

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanţa de apel a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 797 din 2 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. se prevede că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflicte de muncă şi asigurări sociale…".

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs. Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului şi nici recursului şi, ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor asemenea hotărâri.

Prin Legea nr. 76/2012 (art. 73 pct. 18) s-a modificat art. 214 din Legea nr. 62/2011, în sensul că hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului.

Aşa fiind, în litigiile de muncă, pentru acţiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., calea de atac este numai apelul. Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. să respingă ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ PLOIEŞTI.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2019.