Judges' employment claims: Territorial jurisdiction under Art. 127 CPC for disputes against own appellate court

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 23 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG. şi HHH., judecători în cadrul Judecătoriei Craiova, au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Dolj reîncadrarea lor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 9 aprilie 2015, respectiv 484,18 RON începând cu data de 1 decembrie 2015 şi obligarea pârâtelor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, Decizia ICCJ nr. 32/2015, Decizia ICCJ nr. 23/2016, Decizia CCR 794/2016, Codul muncii.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 2262 din 17 aprilie 2019 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat cauza având ca obiect pretenţii, spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în raport cu excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu, prevederile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, potrivit cărora, "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Totodată, a mai reţinut că art. 210 din Legea nr. 62/2011, prevede faptul că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În acest context, instanţa a apreciat că în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă şi, în aceste condiţii, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Dolj, având în vedere că domiciliul reclamanţilor este situat în judeţul Dolj, iar locul de muncă este tot în judeţul Dolj, astfel cum atestă reclamanţii prin cererea de chemare în judecată, aceştia fiind judecători în cadrul Judecătoriei Craiova, aspect necontestat de niciuna dintre părţi.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că în prezenta cauză nu sunt incidente dispoziţiile derogatorii ale art. 127 C. proc. civ., sens în care a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj la 11 iunie 2019, sub acelaşi număr de dosar, iar la primul termen de judecată, instanţa a invocat excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Dolj, considerând aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018.

Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 1768/2019 din 2 iulie 2019 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Dolj s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 15 iulie 2019, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii formulate de reclamanţi, având ca obiect pretenţii, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."

În acest context, se apreciază că textul evocat este aplicabil în speţă, deşi reclamanţii au calitatea de judecători la judecătorie - instanţă inferioară celei sesizate, având în vedere că noţiunea de "instanţă competentă să soluţioneze cauza" a fost definită prin decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018, iar finalitatea textului este de a evita cazurile de bănuială legitimă care duceau la formularea de cereri de strămutare.

Astfel, Curtea Constituţională prin decizia nr. 290/2018 a concluzionat la pct. 46, că "Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii sintagmei "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. se impune constatarea neconstituţionalităţii şi a sintagmei "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, pentru aceleaşi considerente, şi aceasta din urmă este de natură a aduce atingere principiului imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut la pct. 22 că "interesul ocrotit prin norma legală este unul general, şi anume apărarea prestigiului şi a imparţialităţii justiţiei, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil, prin care sunt oferite părţii adverse dintr-un litigiu pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul".

S-a concluzionat la pct. 30 că "dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparţialitate şi obiectivitate necesar soluţionării cauzelor în conformitate cu legea şi adevărul şi instituie un mecanism mai simplu, mai eficient şi mai energic decât cel al strămutării, reglementarea corespunzând totodată principiului accesului liber la justiţie şi exigenţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la "o instanţă independentă şi imparţială" (în acest ultim sens a se vedea Decizia nr. 49 din 17 februarie 2015".

În acest context, la pct. 32 Curtea a reţinut că legiuitorul a urmărit să scoată această categorie specială de cereri, în care un judecător este parte în proces, de sub incidenţa aplicării strămutării procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor, eventualul disconfort al părţii judecător creat prin ieşirea acestor cauze din circumscripţia curţii de apel trebuind a fi minimalizat în considerarea principiului imparţialităţii justiţiei şi a intereselor legitime ale celeilalte părţi. Astfel, indiferent dacă competenţa de soluţionare a unor astfel de cauze revine judecătoriei, tribunalului sau chiar curţii de apel, acestea vor fi soluţionate de instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, măsura fiind mult mai energică decât în cazul strămutării, unde o eventuală admitere a cererii ar conduce la învestirea doar a unei instanţe de acelaşi grad din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, putând da naştere în aplicarea normelor legale unor situaţii neprevăzute la edictarea acestora.

În continuare, la pct. 47 Curtea a reţinut că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia".

Prin urmare, având în vedere că reclamanţii au înţeles să învestească Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte constată că, în aplicarea dispoziţiilor legale speciale, derogatorii de la dispoziţiile comune în materie, în temeiul legal oferit de art. 127 C. proc. civ. coroborat cu considerentele deciziei nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2019.