Tort claim statute of limitations not interrupted by civil party constitution in criminal case for non-physical property damage

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 10 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia să plătească reclamantului A. despăgubiri civile în sumă de 13.943,93 RON - valoarea autoturismului x, 10.000 RON - cheltuieli de spitalizare şi tratamente/medicamentaţie, transport către unităţile medicale, alte costuri, 100.000 RON beneficiu nerealizat şi 300.000 RON daune morale, precum şi obligarea pârâtei să plătească reclamantei B. despăgubiri civile în sumă de 73.921,27 RON - costul reparaţiei autoturismului x, lipsa de folosinţă, precum şi 100.000 RON - daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2224 alin. (2) C. civ., art. 115 alin. (3) şi art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din 2 martie 2016, Tribunalul Prahova a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, în ceea ce priveşte acţiunea promovată de reclamanta B..

Prin sentinţa nr. 289 din 17 februarie 2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C. prin corespondent în România S.C. D. S.A..

A obligat pârâta C. AS să plătească reclamantului suma de 55.000 RON reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale şi suma de 15.699,17 RON reprezentând despăgubiri civile pentru daune materiale.

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă, respectiv cota de 1/2 din onorariul avocatului, cu cheltuielile făcute de reclamant.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 289 din 17 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. prin corespondent în România S.C. D. S.A. şi au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatei cheltuieli de judecată reduse, în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta B. a declarat recurs, fiind înregistrat la 9 iulie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea nr. 66 din 10 ianuarie 2019, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi la 19 februarie 2019 sub acelaşi număr de dosar.

Prin memoriul de recurs, reclamanta B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza să se dispună respingerea excepţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acţiunea promovată de reclamantă şi judecarea cauzei, trimiţând cauza instanţei de fond în vederea pronunţării pe fond a cauzei.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată întrucât aceasta s-a constituit parte civilă în cadrul dosarului penal, chiar dacă nu a fost victimă a accidentului rutier, însă aceasta a suferit prejudicii materiale în urma accidentului prin faptul ca autoturismul său aflat pe platforma tractată de A. a fost grav avariat (fiind în aceeaşi stare şi în prezent faţă de lipsa disponibilului financiar al lui B. de a-1 repara).

Aşadar, prin cererea de constituire ca parte civilă, aceasta a înţeles să solicite la data de 3 februarie 2010 mai multe sume ce au fost menţinute ulterior şi în celelalte cereri.

În cadrul dosarului de la Judecătoria Lipova, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a lui B., soluţionată prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2013, iar faţă de această dată, instanţa putea avea în vedere termenul de prescripţie de 3 ani, acţiunea fiind introdusă la Tribunalul Prahova la data de 10 august 2015.

Se susţine că nu se poate reţine motivarea instanţei de apel, în sensul că recurenta nu a suferit leziuni fizice prin fapta penală şi astfel nu putea fi întrerupt termenul de prescripţie prin depunerea cererii de constituire ca parte civilă în dosarul penal, întrucât cererea respectivă a vizat solicitarea de plată a sumei de 50.000 euro pentru avarierea gravă a autoturismului x, accidentul rutier producând recurentei un prejudiciu, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cererea de constituire ca parte civilă îndreptată împotriva cetăţeanului turc vinovat de producerea accidentului este o acţiune ce îşi are temeiul în contractul de asigurare.

Astfel, dreptul la acţiune s-a născut la data la care a cunoscut B. persoana vinovată de producerea accidentului, constituindu-se astfel ca parte civilă în procesul penal, aceasta depunând cereri şi la data de 12 octombrie 2010, 15 octombrie 2010 şi 16 martie 2011 (în cadrul cărora a descris şi pagubele produse şi faptul că a fost daună totală).

Este adevărat că prescripţia este legată de drepturi, însă dreptul nu poate fi privit distinct de persoana titulară a acestuia, cât timp dreptul subiectiv civil este definit ca posibilitate a subiectului activ de avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectului-pasiv o conduită corespunzătoare, iar dreptul material la acţiune ca posibilitate a titularului dreptului subiectiv civil de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative dau la recunoaşterea dreptului subiectiv civil contestat.

Prin urmare, regulile ce guvernează prescripţia extinctivă trebuie analizate şi prin raportare la persoana titulară a dreptului, neputându-se face abstracţie de faptul schimbării titularului dreptului sau de lipsa calităţii procesual pasive în cadrul procesului penal pentru faptul că nu a suferit leziuni fizice.

Pentru formularea unei cereri având ca temei răspundere civilă delictuală nu era necesar a se stabili caracterul prejudiciului, dacă viza suferinţă fizică sau morală, ci existenţa acestui prejudiciu care a avut la bază avariile produse autoturismului recurentei.

Prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive prin încheierea din 6 februarie 2013 s-a întrerupt cursul prescripţiei extinctive, de la acest moment curgând un nou termen în care putea formula acţiune pe cale separată, conform art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958, prin întreruperea termenului de prescripţie se înţelege acea modificare a cursului ei constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Cauzele de întrerupere sunt recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie şi introducerea unei cereri de chemare în judecată. Cele două condiţii au fost îndeplinite întrucât nimeni nu a contestat că au fost produse pagube recurentei în urma accidentului rutier, iar aceasta a formulat cerere de chemare în judecată.

Dacă se va trece peste aceste apărări, recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că cetăţeanul turc nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât termenul de 3 ani poate curge şi de la data rămânerii definitive a cauzei penale, respectiv de la data de 26 februarie 2014.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care odată admisă de către instanţa de fond a întrerupt cursul judecăţii în ceea ce o priveşte pe apelanta B., făcând de prisos soluţionarea pe fond a cauzei, acesta fiind motivul pentru care se solicită casarea deciziei atacate şi implicit a sentinţei civile cu trimiterea cauzei instanţei de fond pentru a continua judecata cauzei.

În acest context, recurenta solicită să se constate că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a bazat pe aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 8 raportat la art. 16 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă, la 19 august 2018, intimata-pârâtă C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Intimata-pârâtă a apreciat legalitatea deciziei de apel sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că formularea cererii de constituire de parte civilă în cadrul procesului penal nu poate avea efectul întreruperii cursului prescripţiei, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă. De asemenea, a apreciat că nu are incidenţă soluţionarea cauzei penale asupra termenului de prescripţie al acţiunii în daune delictuale, raportat la faptul că dosarul penal a avut la bază infracţiunea de vătămare corporală, iar nu pe cea de distrugere.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 18 aprilie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 aprilie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-reclamante B. este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă B. susţine că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 8 raportat la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor evocate, aspect ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentei, astfel susţinute, sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor:

Astfel, referitor la prescripţia extinctivă, în vigoare la data accidentului rutier, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

În speţa de faţă, se constată că la data de 3 februarie 2010, recurenta-reclamantă B. s-a constituit "parte civilă în procesul penal", ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2010 al Judecătoriei Lipova, pentru recuperarea daunelor rezultând din avarierea autovehiculului x.

Totodată, se reţine că la Judecătoria Lipova, societatea de asigurare-pârâtă a solicitat să se constate că cererea de constituire de parte civilă a recurentei-reclamante este inadmisibilă în procesul penal, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data accidentului, deoarece art. 14 alin. (1) şi (2) din vechiul Cod procesual penal dispuneau că "acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă".

Or, faţă de dispoziţiile legale evocate, precum şi faţă de împrejurarea că "acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii" pentru care inculpatul a fost trimis în judecată a fost aceea de vătămare corporală din culpă, iar nu şi de distrugere din culpă, iar faptul că recurenta-reclamantă pretinde despăgubiri materiale şi morale pentru avarierea autovehiculului x, acesteia nefiindu-i lezată, prin fapta penală şi integritatea fizică, se constată că acţiunea sa civilă, respectiv cererea de constituire de parte civilă nu putea fi alăturată acţiunii penale având ca obiect, exclusiv, vătămarea corporală din culpă a persoanelor vătămate în accident, A. şi E..

Aşadar, în raport cu dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data cererii de constituire de parte civilă în procesul penal, respectiv 3 februarie 2010, recurenta-reclamantă a cunoscut atât persoana care se făcea vinovată de producerea faptului ilicit prejudiciabil, cât şi cuantumul pagubei, astfel că, de la acea dată a început să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care s-a împlinit la data de 3 februarie 2013, context în care se apreciază că manifestarea sa de voinţă a fost ineficientă şi insuficientă, din punct de vedere legal, pentru a opera întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune.

Nu poate fi reţinută critica recurentei-reclamante conform căreia prin formularea cererii de constituire de parte civilă în dosarul penal la data de 3 februarie 2010, cerere soluţionată de instanţa penală în sensul constatării lipsei calităţii procesuale active la data de 6 februarie 2013, s-ar fi produs o întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, cu consecinţa începerii unui nou termen de prescripţie. Se reţine sub acest aspect că procesul penal a vizat exclusiv infracţiunea de vătămare corporală din culpă, urmare a unui accident rutier. În acest context devin incidente considerentele Deciziei nr. 1 din 23 februarie 2004, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat expres că doar partea vătămată ce a suferit atât vătămări corporale, cât şi distrugerea unor bunuri în urma infracţiunii dedusă judecăţii are dreptul la acoperirea prejudiciului astfel suferit, sub toate aspectele acestuia. Per a contrario, persoana ce nu a fost implicată nemijlocit în accidentul rutier ce a condus la declanşarea procesului penal, nesuportând leziuni ale integrităţii fizice şi, deci, nefiind subiect pasiv al infracţiunii pentru care a fost sesizată instanţa de judecată, nu poate pretinde despăgubiri în cadrul procesului penal. De altfel, acest considerent a fost avut în vedere şi de instanţa penală la momentul soluţionării pe cale de excepţie a cererii recurentei-reclamante de constituire ca parte civilă.

Formularea acestei cereri, soluţionată de instanţa penală la data de 6 februarie 2013 nu poate determina o întrerupere a cursului prescripţiei, aşa cum susţine recurenta-reclamantă. Se reţine că potrivit dispoziţiilor legii penale în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii, acţiunea civilă putea fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Textul legal este extrem de explicit în sensul că permite doar acelei persoane ce a suferit vătămări ale integrităţii fizice (în contextul infracţiunii cu care a fost sesizată instanţa) poate pretinde despăgubirea sa de la autorul faptei penale. Se reţine, totodată, că textul legal în baza căruia se poate formula cererea de constituire de parte civilă de către partea vătămată are în vedere urmarea păgubitoare ce decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii. În speţă, aşa cum s-a arătat deja, infracţiunea dedusă judecăţii în dosarul penal a fost exclusiv cea de vătămare corporală din culpă. Or, recurenta-reclamantă invocă doar un prejudiciu ca urmare a distrugerii, neavând legătură cu infracţiunea sesizată instanţei, care presupunea doar lezarea integrităţii fizice. În consecinţă, recurenta-reclamantă nu poate invoca o necunoaştere a legii care să determine, prin formularea cererii de constituire de parte civilă în procesul penal deşi nu era şi persoană vătămată, o întrerupere a cursului prescripţiei. Din aceleaşi considerente, nu pot fi reţinute nici celelalte momente temporale propuse de recurenta-reclamantă ca fiind determinante pentru începerea cursului prescripţiei.

Relevantă sub aspectul momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie este stabilirea elementelor obiective care să poată conduce la concluzia că partea a cunoscut sau putea să cunoască pe autorul faptei ilicite. Sub acest aspect se reţine legalitatea deciziei de apel care a statuat că la data depunerii cererii de constituire de parte civilă în procesul penal - moment obiectiv - recurenta-reclamantă a cunoscut autorul faptei ilicite, fiind început cursul prescripţiei.

Nu poate fi reţinută susţinerea părţii în sensul că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, chiar dacă această hotărâre consacră soluţia de achitare a inculpatului, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile. Se subliniază că în cursul procesului penal recurenta-reclamantă nu a avut nicio calitate procesuală, nefiind subiect pasiv al infracţiunii deduse judecăţii, astfel încât nesoluţionarea laturii penale nu dă dreptul acesteia de a formula o acţiune în justiţie în despăgubire în termenul de prescripţie de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Se reţine, aşadar, legalitatea deciziei de apel cu privire la rezolvarea dată căii de atac a recurentei-reclamante ce a vizat modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata sumei de 9.329,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C., prin corespondent S.C. D. S.A. (Mandatarul Asiguratorului RCA Carte Verde), potrivit facturii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 161 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimata-pârâtă C., prin corespondent S.C. D. S.A. (MANDATARUL ASIGURATORULUI RCA CARTE VERDE).

Obligă recurenta la plata sumei de 9.329,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte C., prin corespondent S.C. D. S.A. (MANDATARUL ASIGURATORULUI RCA CARTE VERDE).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2019.