Insurance indemnity interest accrual: statutory interest commencement date post-judgment determination of disputed and indeterminate debt

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială la data de 23.12.2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3.359.284,13 RON reprezentând: 2.942.845 RON sumă asigurată prin poliţa de asigurare seria x nr. x/19.05.2008, din care 714.845 RON sumă asigurată a clădirii, 1.700.000 RON sumă asigurată a bunurilor, 528.000 RON sumă asigurată a stocului de marfă, 14.296 RON cheltuieli de curăţare a locului, 85.000 RON cheltuieli pentru limitarea şi reducerea pagubelor, şi 317.143,13 RON dobânda legală aferentă debitului principal.

Prin sentinţa civilă nr. 7863/01.06.2012 a fost declinată competenţa de soluţionare cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2012.

Prin sentinţa civilă nr. 613 din 24 februarie 2015, Tribunalul Ilfov a admis în parte acţiunea, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.228.000 RON, reprezentând despăgubire pentru bunuri şi stoc de marfă, precum şi dobânda legală aferentă debitului pentru perioada 22.07.2009 - 31.12.2014; a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei asigurate pentru clădire ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor asigurate ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut că poliţa de asigurare încheiată între părţi acoperea riscul de incendiu, produs în perioada de valabilitate actului juridic dintre părţi (09.01.2009). A fost validat raportul de expertiză efectuat în cauză prin care s-a stabilit cauza producerii incendiului, respectiv scurtcircuit electric cauzat de instalaţiile electrice cu defecţiuni din hala de producţie, precum şi modalitatea de producere a incendiului, acestea fiind legate de nerespectarea prevederilor legale privind proiectarea, executarea şi exploatarea clădirilor în care se desfăşoară procese tehnologice; raportul mai precizează că reclamanta nu dispunea de instalaţii de apărare împotriva incendiilor, fiind instruiţi salariaţii cu privire la apărarea împotriva incendiilor şi că nu exista aviz şi autorizaţie de securitate la incendiu nici cu privire la imobil, nici cu privire la utilaje.

A mai reţinut că reclamanta nu are calitatea procesuală pentru a solicita despăgubirea pentru valoarea clădirii, această valoare fiind cesionată în favoarea unui terţ, nefiind probată manifestarea de voinţă din partea acestuia pentru a da posibilitatea reclamantei să solicite despăgubirea.

Cu privire la despăgubire aferentă bunurilor şi stocului de marfă, instanţa de fond a înlăturat apărarea pârâtei vizând incidenţa cazului de excludere menţionat contractual, reţinând că partea, în calitate de asigurător, putea şi trebui să cunoască la momentul încheierii asigurării starea în care se aflau imobilul şi bunurile asigurate; în acest sens a arătat că pârâta trebuia să verifice existenţa avizului şi autorizaţiei de securitate a incendiu, dacă asiguratul dispune de instalaţii de apărare împotriva riscului asigurat, precum şi starea în care se afla imobilul, în caz contrar asumându-şi riscul producerii evenimentului asigurat.

În ce priveşte sumele solicitate cu titlul de cheltuieli de asigurare, instanţa a reţinut nedovedirea pretenţiilor.

Sentinţa de fond a fost apelată de pârâta B. S.A., criticile sale vizând greşita reţinere a situaţiei de fapt, precum greşita stabilire a despăgubirile acordate.

Prin decizia civilă nr. 2651 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 226.872,55 RON cu titlu de despăgubire; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În considerentele deciziei de apel s-au reţinut următoarele: a fost înlăturată critica privind greşita nereţinere a cazului de excludere de la despăgubire în cazul în care producerea evenimentului asigurat a fost determinată de acţiunea neglijentă a asiguratului, coroborat cu situaţia factuală conform căreia reclamanta nu deţinea instalaţii de protecţie împotriva incendiului, cu nu avea elaborate instrucţiuni de apărare pe această situaţie. S-a apreciat corectitudinea raţionamentului primei instanţe care a concluzionat că situaţia prezentată nu poate conduce la aplicarea cazului de excludere invocat de apelantă, în condiţiile în care aceasta a cunoscut aceste împrejurări la momentul încheierii contractului, asumându-şi riscul. S-a mai reţinut că un agent al apelantei a efectuat un control de risc la data de 19.05.2008, recomandând preluarea în asigurare; totodată, în contra clauzelor contractuale, apelanta nu a procedat la efectuarea de recomandări în scopul prevenirii producerii oricărui eveniment susceptibil a genera o cerere de despăgubire, contractul de asigurare fiind încheiat fără nicio precizare cu privire la măsuri impuse asiguratului ulterior inspecţiei de risc.

În acest context, raportat la data încheierii contractului de asigurare, la data producerii evenimentului asigurat, precum şi la cauza determinantă - cablurile electrice cu izolaţie defectă, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută apărarea apelantei în sensul că nu a putut să prevadă, la momentul încheierii contractului, posibilele consecinţe ale situaţiei de fapt constatate.

A fost înlăturată şi apărarea apelantei vizând nefurnizarea de către intimată, ulterior producerii evenimentului asigurat, a tuturor informaţiilor şi documentelor necesare pentru soluţionarea dosarului de daună, fiind reţinut că în procesul-verbal de conciliere din 25.01.2010 s-a menţionat doar că nu sunt întrunite condiţiile de despăgubire, fiind incident un caz de excludere de la despăgubire.

A fost reţinută critica apelantei vizând întinderea despăgubirii acordate de prima instanţă. Astfel, în ceea ce priveşte despăgubirea solicitată pentru bunurile asigurate, s-a constatat că doar anumite bunuri fac obiectul contractului de asigurare din prezenta cauză, valoarea despăgubirii pentru aceste bunuri fiind, conform raportului de expertiză efectuat în apel, de 226.872,55 RON.

Cu privire la despăgubirea solicitată pentru stocul de marfă, s-a reţinut imposibilitatea determinării valorii acestui stoc, suma indicată de intimată fiind cea iniţială, în raport de care a fost încheiat contractul de asigurare. Valorificând şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, precum şi cu lipsa unor dovezi din partea intimatei prin care să demonstreze valoare acestui stoc la momentul producerii evenimentului asigurat, instanţa de apel a concluzionat că nu pot fi acordate despăgubirile solicitate în cauză.

Instanţa de apel a respins critica apelantei vizând momentul de la care poate fi acordată dobânda legală aferentă despăgubirii, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 9.1 din condiţiile generale de asigurare potrivit cărora asigurătorul este obligat să constate şi să evalueze pagubele, prin reprezentanţii săi, în termen de 5 zile lucrătoare de la data avizării producerii evenimentului asigurat; reţinând că în contract nu este prevăzut un alte termen pentru executarea obligaţiei de plată, instanţa de apel a apreciat că această obligaţie a devenit scadentă la împlinirea aceluiaşi termen de 5 zile lucrătoare de la data avizării evenimentului asigurat.

Decizia de apel a fost recurată de apelanta B. S.A., care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate sub aspectul dobânzii legale, invocând dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

Subsumat criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. din 1865, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a motivat corespunzător modalitatea în care s-a stabilit perioada pentru care este datorată dobânda legală, făcând referire doar la principiul disponibilităţii pentru momentul din care acordă această dobândă, fără a analiza faptul că doar în apel a fost stabilită suma ce trebuie achitată cu titlu de despăgubire.

În ce priveşte ipotezele legale prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865, recurenta a arătat că instanţa de apel, cu aplicarea greşită a legii şi cu schimbarea înţelesului lămurit şi neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, a acordat dobânda legală de la o dată anterioară momentului stabilirii creanţei certe lichide şi exigibile, acesta fiind stabilită abia prin sentinţa de fond. Recurenta susţine că anterior stabilirii întinderii obligaţiei principale nu se poate stabili data de referinţă pentru accesorii, respectiv pentru acordarea dobânzii legale.

Recursul a fost legal timbrat, dovada achitării taxei judiciare de timbru fiind depusă la dosar.

Prin întâmpinare, intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. SPRL, a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, apreciind că memoriul de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate, motivele de casare fiind invocate doar formal.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în mod legal instanţele inferioare au dat prioritate principiului disponibilităţii prin acordarea dobânzii legale de la data astfel cum a fost indicată în cererea de chemare în judecată. De asemenea, a arătat că în mod legal s-a făcut interpretarea clauzelor contractuale, fiind stabilită data când a devenit exigibilă obligaţia de plată, în raport de această dată începând să curgă şi accesoriile, respectiv dobânda legală.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în faţa instanţei de recurs.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. din 1865, instanţa supremă apreciază caracterul nefondat al acsteia, apreciind că în dezvoltarea criticilor formulate de recurentă se identifică critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În consecinţă, va fi respinsă ca nefondată excepţia nulităţii cererii de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. din 1865, invocată de intimată.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. din 1865, decizia de apel fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii sub aspectul perioadei pentru care a fost acordată dobânda legală.

Se arată, în prealabil că, având în vedere perioada derulării raporturilor contractuale (20.05.2008 - 19.05.2009), litigiul este supus prevederilor C. civ. din 1864.

Se observă că instanţa de apel nu s-a preocupat în identificarea normelor aplicabile litigiului, analiza problemei de drept ce a fost criticată şi în recurs fiind limitată la aplicarea principiului disponibilităţii, corelat cu interpretarea unei clauze contractuale. Or, necesitatea stabilirii cadrului legal de analiză a pretenţiilor intimatei se impune pentru a se putea verifica, prin aplicarea normelor legale incidente, în ce măsură putea fi acordată dobânda legală de la data indicată de această parte.

Se reţine că, în raport de legea de drept material aplicabilă litigiului, sunt incidente dispoziţiile art. 1073, art. 1081 şi art. 1088 C. civ. din 1864. Potrivit normelor menţionate, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei, în cazul neexecutării ori executării cu întârziere având dreptul la dezdăunare. Daunele la care are dreptul creditorul devin debite doar în momentul în care debitorul este în întârziere de a îndeplini obligaţia sa. Totodată, în cazul obligaţiilor care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare pot cuprinde doar dobânda legală.

Conform celor arătate, pentru a începe curgerea daunelor ce se cuvin creditorului obligaţiei neîndeplinite este necesar ca debitorul să se afle în întârziere, în speţă fiind necesar a se stabili întinderea obligaţiei sale, respectiv nivelul despăgubirii datorate ca urmare a producerii evenimentului asigurat prin contractul încheiat între părţi. În lipsa stabilirii întinderii obligaţiei de plată nu poate fi reţinută existenţa obligaţiei însăşi, în abstract, pentru a se putea aprecia asupra dreptului creditorului la dobânda legală.

Din această perspectivă este eronată interpretarea efectuată de instanţa de apel cu extinderea prevederilor clauzei contractuale 9.1 şi în privinţa scadenţei de plată. Clauza menţionată stipulează doar obligaţia pentru recurenta - asigurător de a constata şi evalua pagubele în termen maxim de 5 zile lucrătoare de la data avizării producerii evenimentului asigurat.

Instanţa de apel nu a analizat şi clauza 9.2 din contractul părţilor care reglementează obligaţia pentru recurentă de a plăti despăgubirea, cu o dublă condiţionare: producerea evenimentului asigurat şi respectarea obligaţiilor contractuale. Se observă că această prevedere contractuală nu are stabilit un termen pentru îndeplinirea obligaţiei de plată. În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că în lipsa stipulării unui termen pentru achitarea despăgubirii devine aplicabil termenul stabilit pentru evaluarea pagubelor. O asemenea apreciere nu respectă normele legale ce reglementează modul de interpretare a convenţiilor prevăzute de art. 977 şi următoarele din C. civ. din 1865.

În concluzie, raportat şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, se apreciază că pentru a fi obligată recurenta la suportarea daunelor interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de plată a despăgubirii se impunea mai întâi stabilirea existenţei acestei obligaţii, în condiţiile în care atât la momentul încheierii procesului-verbal din 25.01.2020, cât şi pe parcursul soluţionării cauzei în faţa instanţelor inferioare această parte a contestat existenţa obligaţiei de plată. Ca urmare a acestei contestări, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au procedat la analiza situaţiei de fapt şi a cazurilor de excludere de la plata despăgubirii invocate de recurentă, statuând în final asupra existenţei şi întinderii acestei obligaţii. În urma acestui proces de analiză chiar instanţa de apel a apreciat asupra existenţei obligaţiei de plată, dar şi asupra întinderii acestei obligaţii, intervenind asupra măsurilor dispuse de prima instanţă.

În consecinţă, doar din momentul stabilirii celor două elemente - existenţa şi întinderea obligaţiei de plată a despăgubirii se poate reţine naşterea dreptului creditorului obligaţiei de plată la obţinerea daunelor interese sub forma dobânzii legale. Or, acest moment este reprezentat doar de data soluţionării cauzei în fond. Prin raportare la acest moment, coroborat şi cu faptul că niciuna dintre părţi nu a contestat pe calea recursului cuantumul acestei despăgubiri (dispoziţia din decizia de apel intrând sub puterea lucrului judecat) se poate aprecia asupra naşterii dreptului intimatei la daune interese, abia la acest moment fiind cunoscută obligaţia ce îi revenea recurentei.

Se arată că momentul naşterii obligaţiei recurentei la plata despăgubirii, şi implicit al obligaţiei de suportare a consecinţelor neexecutării (plata daunelor interese sub forma dobânzi legale) este cel al soluţionării cauzei în primă instanţă pentru următoarele considerente: litigiul este suspus dispoziţiilor C. proc. civ. din 1865. Se mai reţine că anterior promovării acţiunii în justiţie obligaţia de plată nu era determinată sau cel puţin determinabilă, negocierile părţilor nefiind finalizate, pe de o parte ca urmare a aprecierii recurentei că este incident un caz de excludere de la plata despăgubirii, iar pe de altă parte din cauza nefurnizării tuturor documentelor necesare în vedere determinării întinderii prejudiciului. Acest ultim aspect reiese din faptul că doar în faţa instanţei (de fond şi de apel) au fost administrate probatorii prin care a fost dovedită întindererea prejudiciului.

Fiind sub incidenţa C. proc. civ. din 1865, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 7208 din actul normativ, potrivit cărora hotărârile date în primă instanţă în procesele în materie comercială sunt executorii, exercitarea apelului neavând ca efect suspendarea de drept a executării. În speţă, recurenta, exercitând calea de atac a apelului nu a solicitat şi suspendarea executării sentinţei atacate. În consecinţă, chiar dacă în calea devolutivă de atac recurenta a contestat cuantumul sumei la care a fost obligată, având în vedere caracterul executoriu al sentinţei de fond, reţinând ca fiind născută obligaţia sa de plată, neexecutarea acesteia a dat dreptul intimatei la plata daunelor interese.

În contextul considerentelor arătate, se reţine că prin cererea de chemare în judecată intimata a solicitat acordarea daunelor interese sub forma dobânzii legale menţionând expres perioada 22 iulie 2009 - 31 decembrie 2014, fiind sub incidenţa principiului disponibilităţii. Or, dobânda legală nu putea fi acordată pe această perioadă având în vedere că în prima instanţă cauza a fost soluţionată la data de 24 februarie 2015, dată ce se situează ulterior perioadei pentru care intimata a solicitat acordarea dobânzii legale.

Având în vedere cele reţinute, în considerarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. din 1865, recursul urmează să fie admis.

Decizia de apel va fi modificată în parte în sensul că va respinge solicitarea din cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal pentru perioada 22 iulie 2009 - 31 decembrie 2014.

Vor fi menţinute în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. din 1865, va fi obligată intimata la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite în recurs, constând în taxa de timbru achitată în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2651 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR C. SPRL.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că:

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata dobânzii legale aferente debitului principal pentru perioada 22 iulie 2009 - 31 decembrie 2014.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Obligă intimata S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR C. SPRL la plata sumei de 2.370 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea recurentei S.C. B. S.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2019.