Conflicting competence between labor and low-value civil jurisdiction for contractual liability arising from a labor agreement addendum

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea cerere cu valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 12.06.2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului B. la plata sumei de 3.500 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, la care urmează a se adăuga dobânda legală, începând cu data de 30.09.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că pârâtul a promovat un interviu în cadrul societăţii, drept pentru care a încheiat cu reclamanta în temeiul art. 198 Codul muncii actul adiţional nr. x/16.08.2016

În baza acestui act adiţional, părţile au convenit ca pârâtul să frecventeze cursurile şcolii de şoferi profesionişti, să obţină calificative de promovare şi să nu părăsească cursul din proprie iniţiativă.

Reclamantul a învederat faptul că pârâtul nu s-a mai prezentat la unitate şi nici nu a solicitat angajarea sa prin alte mijloace de comunicare, astfel că acesta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii asumate prin contract, fiind îndeplinite în cauză elementele răspunderii civile contractuale.

În drept au fost invocate prevederile art. 1350 C. civ.

La termenul din 22.11.2018, instanţa, raportat la 1026 alin. (2) lit. f) C. proc. civ., a invocat inadmisibilitatea cererii, excepţie pe care a admis-o, raportat la împrejurarea că izvorul obligaţiilor îl reprezintă un act adiţional la un contract de muncă, încheiat conform art. 198 Codul muncii.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona un litigiu de dreptul muncii şi, în temeiul art. 131 alin. (2) coroborat cu 1027 alin. (3) C. proc. civ., a amânat judecarea cauzei pentru ca reclamanta să arate fie dacă doreşte să îşi retragă cererea sau solicită să se judece potrivit dreptului comun, context în care să îşi expună punctul de vedere pe excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei.

Prin concluziile depuse la data de 4.12.2018, reclamanta a arătat că Judecătoria Constanţa este instanţa competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 08.01.2019, reclamanta arată că doreşte judecarea cauzei, potrivit dreptului comun.

Judecătoria Constanţa, prin sentinţa nr. 1015/01.02.2019 a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, invocată din oficiu, de către instanţă. A declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Satu Mare.

În pronunţarea acestei hotărâri prima instanţă a reţinut că instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial să judece conflictele de muncă se stabileşte prin coroborarea dispoziţiilor C. proc. civ. cu cele ale Legii nr. 62/2011 a dialogului social.

S-a reţinut că dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu sunt de natură să determine o altă competenţă decât cea a instanţei de la sediul angajatorului reclamant întrucât acest text de lege reglementează în plus doar o situaţie de favoare pentru reclamantul salariat, căruia i se oferă posibilitatea alegerii între două instanţe, fără a se aduce atingere caracterului exclusiv al competenţei teritoriale de soluţionare a litigiilor de muncă. Întrucât Codul muncii şi Legea dialogului social nr. 62/2011 sunt acte normative de acelaşi nivel, iar Legea nr. 62/2011 - deşi ulterioară ultimei modificări a Codului muncii - nu prevede abrogarea vreunui text din acest cod, rezultă că prin art. 210 al legii s-a realizat în fapt completarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, completare care este permisă de art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (fiind vorba despre acte normative de acelaşi nivel), deşi nu a fost respectată forma prevăzută în acest sens de art. 60 din Legea nr. 24/2000.

S-a avut în vedere că, din punct de vedere teritorial, pe durata existenţei contractului individual de muncă, este competent tribunalul în raza căruia îşi are domiciliul, reşedinţa, sediul sau locul de muncă reclamantul.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub dosar nr. x/2018.

Prin concluziile scrise, reclamanta S.C. A. S.R.L. a învederat instanţei faptul că prezenta cauză nu este un litigiu de muncă în sensul Codului muncii, ci este o cerere cu valoare redusă conform art. 1026 şi următoarele C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, reclamanta a solicitat judecarea cauzei conform dreptului comun, potrivit art. 1027 alin. (3) şi art. 1028 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., învederând faptul că pârâtul are domiciliul în Constanţa.

A mai arătat şi faptul că potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 107 alin. (1) coroborate cu art. 1026 alin. (1) şi art. 1028 C. proc. civ.., rezultă faptul că Judecătoria Constanţa este competentă general, material, teritorial şi funcţional pentru judecarea prezentei cauze.

Tribunalul Satu Mare, prin sentinţa nr. 340/LMA/27.06.2019, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Constanţa şi Tribunalul Satu Mare. A dispus suspendarea judecăţii cauzei şi a înaintat dosarul în vederea soluţionării conflictului de competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În fundamentarea acestei hotărâri cea de-a doua instanţă a reţinut că, în cauză, competenţa materială se determină cu luarea în considerare a faptului că reclamanta a înţeles să sesizeze instanţa de judecată cu o cerere în cadrul procedurii speciale reglementate de art. 1026-1033 C. proc. civ., formulate în temeiul art. 1028 alin. (1) C. proc. civ. În acest context instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1028 alin. (1) C. proc. civ., a art. 107 alin. (1) din C. proc. civ. ţinând cont de faptul că pârâtul domiciliază în Constanţa.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Constanţa competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei, pentru motivele ce se vor arăta.

Preeminenta principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată este consacrată, ca regulă, de art. 9 C. proc. civ. şi ca excepţie de art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Prin art. 9 C. proc. civ. legiuitorul stabileşte că, de principiu, procesul civil poate fi pornit la cererea oricărei persoane, fizice sau juridice, a unei organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, interesul public, iar nu cel privat, reprezentând în aceste ipoteze condiţia imperativă a declanşării procesului civil. Totodată, acelaşi text de lege reglementează şi formele de manifestare a dreptului de dispoziţie al părţilor in procesul civil şi anume: a) dreptul părţilor de a stabili obiectul şi limitele procesului; b) dreptul părţilor de a renunţa la judecarea cererii de chemare in judecată sau la însăşi dreptul pretins; c) dreptul fiecărei părţi de a recunoaşte pretenţiile părţii adverse şi de a se învoi cu aceasta pentru a pune capăt în tot sau în parte procesului, prin încheierea unei tranzacţii; d) dreptul părţilor de a renunţa, expres sau tacit, la exercitarea cailor de atac; e) dreptul părţilor de a renunţa la executarea unei hotărâri; f) dreptul părţilor de a dispune de drepturile lor procesuale în orice alt mod permis de lege.

Art. 22 C. proc. civ. consacră rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Alin. (1) al acestui text de lege stabileşte în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecăţii.

În temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. instanţa poate să recalifice actele procedurale ale părţilor, indiferent dacă acestea le-au dat o altă denumire, stabilindu-le conţinutul în funcţie de voinţa clarificată a acestora.

În cauză reclamanta S.C. A. S.R.L., prin concluziile depuse la data de 04.12.2018, în faţa Judecătoriei Constanţa, a arătat că aceasta este instanţa competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza iar prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 08.01.2019, a arătat că doreşte judecarea cauzei, potrivit dreptului comun.

În faţa Tribunalului Satu Mare, prin concluziile scrise, reclamanta S.C. A. S.R.L. a învederat faptul că prezenta cauză nu este un litigiu de muncă în sensul Codului muncii, ci este o cerere cu valoare redusă conform art. 1026 şi următoarele C. proc. civ. şi a solicitat judecarea cauzei conform dreptului comun, potrivit art. 1027 alin. (3) şi art. 1028 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., învederând faptul că pârâtul are domiciliul în Constanţa.

A reiterat faptul că, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 107 alin. (1) coroborate cu art. 1026 alin. (1) şi art. 1028 C. proc. civ., Judecătoria Constanţa este competentă general, material, teritorial în judecarea prezentei cauze.

În acest context apare cu evidenţă faptul că problema competenţei materiale, din perspectiva calificării date de reclamantă denumirii şi temeiului juridic al acţiunii, a fost tranşată de Tribunalul Satu Mare care, prin hotărârea de declinare pronunţată, nu a făcut altceva decât să respecte dispoziţiile imperative cuprinse în art. 22 alin. (5) C. proc. civ., care instituie obligaţia instanţei de a se soluţiona cauza cu care a fost învestită, în aceste limite.

Întrucât reclamanta a indicat articolele din actele normative pe care şi-a întemeiat cererea şi a menţionat motivele de fapt şi de drept ale cererii, dată fiind preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată, Înalta Curte stabileşte că Judecătoria Constanţa este instanţa competentă material şi teritorial în judecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2019.