Currency risk clause in CHF loan: application of monetary nominalism excludes abusiveness

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la 25 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x din 14 februarie 2008, având ca obiect un împrumut în cuantum de 220.460 CHF şi eliminarea acesteia din contract, să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului CHF/LEU, la momentul semnării contractului; denominarea în monedă naţională a plăţilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5951 din 27 mai 2015, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 10 iunie 2015, sub nr. x/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 6033 din 30 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 6033 din 30 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este aplicabil în opinia recurentului, întrucât, atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin cererea de apel a precizat motivele pentru care a apreciat abuzive clauzele contractuale, instanţa de apel respingând cererea pe motiv că "împrumutându-se pentru o perioada considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului", iar prin această soluţie, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, apreciind că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Tot în acelaşi context, recurentul susţine că, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze în momentul contactării împrumutului costul total al acestuia, sens în care solicită instanţei de recurs să constate că această obligaţie de informare nu a fost realizată faţă de reclamantul A.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurentul apreciază necesar să se reţină faptul că, aşa cum a rezultat şi din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic l-a asigurat pe recurent de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

De asemenea, materialele publicitare din aceea perioada induceau subliminal această oferta ca fiind cea mai bună alegere la momentul respectiv.

În ceea ce priveşte solicitarea privind stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurentul consideră că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurentul nu a avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului de CHF, dar şi de faptul că banca nu i-a pus la dispoziţie nici o informaţie din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera ca revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

În susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurentul consideră că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

În continuare, recurentul face o amplă expunere a practicii judiciare în materie, prezentând soluţiile pronunţate pe acest aspect.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 martie 2018, intimata-pârâtă a solicitat în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat ca neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea soluţiei instanţei de apel ca legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 20 iunie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia,

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 29 iunie 2018, nefiind depuse puncte de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurentul susţine că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, apreciind că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, deşi era obligată să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale, sens în care solicită instanţei de recurs să constate că această obligaţie de informare nu a fost realizată faţă de reclamantul A.

Totodată, recurentul susţine caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, considerând necesar reţinerea faptului că operatorii economici nu au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit, aceştia asigurându-l pe recurent de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

În ceea ce priveşte criticile apreciate de Înalta Curte ca subsumându-se motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, trebuie reţinut faptul că recurentul nu a indicat expres şi nici nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la reţinerea unor aspectele referitoare la clauza de risc valutar şi îngheţarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăţilor la valoarea CHF-leu de la data încheierii contractului, în aceeaşi manieră prezentată şi instanţei de apel, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamant intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurentului de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-leu la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamant, şi s-a apreciat de către instanţa de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părţi implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul având atribuţia doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt recurentul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În acest context, se reţine că în niciun moment recurentul nu precizează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, iar invocarea generică a prevederilor art. 1 lit. B) din Legea nr. 193/2000 în susţinerea cererii de recurs, potrivit căreia banca nu l-ar fi informat cu privire la riscul valutar, nu suplineşte obligaţia părţii de a indica în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel ori în ce ar consta abuzul băncii, prin raportare la convenţia părţilor şi la modul de redactare al clauzelor pretins abuzive.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În raport cu aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că recurentul a indicat ca temei de drept al cererii şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă în expunerea motivelor de recurs nu a arătat şi nu a dezvoltat critici din care să rezulte că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se apreciază că a fost doar formal invocat, aşa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Din această perspectivă, criticile susţinute şi circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - NN