Consumer’s fee-clause challenge upheld; acceleration-clause ruling stands, case remanded for addendum-form review only

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 26 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., prin mandatar C. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1 lit. b), art. 5.2, art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008 şi condiţiile generale şi speciale ce fac parte integrantă din contract;

2. s-o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de comision de administrare şi penalităţi de întârziere, de la data încheierii contractului şi până la data soluţionării litigiului, la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi a dobânzii penalizatoare aferente acestor sume, de la data încheierii contractului şi până la data restituirii;

3. s-o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 4875 din 19 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la 15 decembrie 2015, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei C. S.A. şi, totodată, a precizat că renunţă la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 5.2 din contractul de credit.

Prin încheierea din 4 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat că reclamantul este decăzut din dreptul de a-şi modifica acţiunea iniţială.

Prin sentinţa civilă nr. 1327 din 3 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., prin mandatar C. S.A., pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.577,26 RON.

Împotriva încheierii din 4 februarie 2016 şi a sentinţei civile nr. 1327 din 3 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia civilă nr. 1593/A/2016 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii din 4 februarie 2016 şi a sentinţei civile nr. 1327 din 3 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care le-a anulat şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 ianuarie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1346 din 13 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. S.A. şi l-a obligat pe reclamant la plata către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.577,26 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 2217/A din 5 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1346 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5.1 lit. b), art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008; a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă, cu titlu de comision de administrare, în perioada cuprinsă între 30 iulie 2008 şi 30 martie 2012 şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării şi până la data restituirii; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei C. S.A. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată; a respins ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant de obligare a intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a prezentat istoricul litigiului, după care a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că a fost contestată numai clauza de la art. 5.1. lit. b) privind comisionul de administrare din contractul de credit, în forma nemodificată prin actul adiţional din 30 martie 2012.

În acest sens, a precizat că acest considerent este în contradicţie atât cu capetele de cerere din acţiunea introductivă, cât şi cu precizările formulate în faţa instanţelor devolutive.

Astfel, recurentul-reclamant a subliniat că, prin acţiunea introductivă, a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1 lit. b), art. 5.2, art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de credit, fără a se distinge între forma iniţială a clauzei de la art. 5.1 lit. b) şi cea modificată în urma încheierii actului adiţional.

În acest sens, autorul căii de atac a învederat că modificările contractului fac parte integrantă din acesta, astfel încât referirea la contractul de credit din petitul acţiunii nu poate fi interpretată în sens restrictiv.

În continuare, a arătat că eroarea instanţei de apel rezultă şi din modul de formulare a capătului doi de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de comision de administrare şi penalităţi de întârziere, de la data încheierii contractului şi până la data soluţionării litigiului.

În aceste condiţii, solicitarea de restituire a sumelor pentru toată această perioadă relevă că primul capăt de cerere privind constatarea nulităţii absolute vizează atât forma iniţială a clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, cât şi cea modificată prin actul adiţional.

Recurentul-reclamant a susţinut că aceeaşi concluzie se desprinde şi din considerentul de la pagina 2 a sentinţei, prin care prima instanţă a reţinut că valoarea comisionului de administrare este stabilită sub forma unui procent din suma scadentă.

Aşadar, instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere, în sensul de a examina caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, în forma modificată prin actul adiţional din 30 martie 2012.

Prin urmare, recurentul-reclamant a conchis că nepronunţarea asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de administrare, în forma modificată prin actul adiţional, a condus la încălcarea de către instanţa de apel a regulii imperative prevăzute de art. 397 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, C. S.A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentele-pârâte au prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care au învederat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea primului motiv de recurs, autoarele căii de atac au evocat dispoziţiile art. 175 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., după care au prezentat ample consideraţii de ordin teoretic privitoare la obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti.

În dezvoltarea concretă a criticilor de nelegalitate, recurentele-pârâte au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi nici cele trei condiţii cerute de aceeaşi lege, ce trebuie îndeplinite pentru a se dispune anularea unei clauze contractuale, respectiv nenegociarea, existenţa dezechilibrului semnificativ şi reaua-credinţă a profesionistului.

Aceleaşi părţi au mai arătat că instanţa de apel nu a analizat nici incidenţa excepţiei prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deşi au fost formulate apărări în acest sens prin întâmpinarea la cererea de apel, nesocotindu-şi astfel obligaţia de a-şi motiva soluţia adoptată.

Cu privire la condiţia relei-credinţe, autoarele căii de atac au subliniat că buna-credinţă se prezumă, până la proba contrară. Or, în faţa instanţelor devolutive nu au fost administrate probe care să răstoarne această prezumţie ce operează în favoarea profesionistului.

Cu privire la condiţia nenegocierii clauzelor, recurentele-pârâte au învederat că, deşi Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă în privinţa caracterului nenegociat al clauzelor din contractele preformulate, partea adversă nu a solicitat încuviinţarea probei cu prezumţii legale. Or, prezumţiile legale sunt mijloace de probă ce trebuie solicitate şi încuviinţate, conform art. 194 lit. e), art. 254 şi art. 470 lit. d) C. proc. civ.. Cu încălcarea acestor texte de lege, instanţa de apel a dispus administrarea acestei probe, din oficiu, fără a o pune în discuţia părţilor.

De asemenea, recurentele-pârâte au arătat că instanţa de prim control judiciar nu a motivat înlăturarea apărărilor din întâmpinarea la apel, potrivit cărora clauzele ce formează preţul contractului au fost negociate.

Recurentele-pârâte au subliniat că preţul contractului, privit într-o manieră globală, a fost negociat în mod efectiv de părţi, astfel încât costul total al creditului suportat de împrumutat a fost diminuat semnificativ.

După prezentarea unor aspecte ce vizează etapa precontractuală, autoarele căii de atac au evocat prevederile art. 8.16 din contractul de credit, care reprezintă, în opinia acestora, o declaraţie unilaterală a împrumutatului şi a codebitorului că au citit, înţeles şi negociat clauzele contractului de credit. Nefiind atacată şi nici declarată nulă, clauza anterior evocată este valabilă şi produce efecte, neputând fi ignorată de către instanţa de judecată.

Referitor la condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ, recurentele-pârâte au arătat că instanţa de apel a analizat această condiţie doar în privinţa clauzei de la art. 4.4 referitoare la dobânda contractuală.

În susţinerea celui de al doilea motiv de recurs, autoarele căii de atac au învederat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepţie de la examinarea clauzelor din perspectiva caracterului abuziv.

În concret, recurentele-pârâte au susţinut că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare îndeplineşte cerinţa de a fi exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât conţine termeni simpli, accesibili şi uzuali, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Au mai învederat că graficul de rambursare indică modul de calcul al comisionului şi cuantumul acestuia pe parcursului executării contractului.

De asemenea, din chiar denumirea comisionului rezultă scopul pentru care a fost instituit, respectiv de a acoperi cheltuielile băncii cu privire la administrarea creditului.

Fiind exprimat într-un procent matematic în cuprinsul contractului, dar şi într-un cuantum fix, consumatorul are reprezentarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat, încă de la data încheierii contractului.

Recurentele-pârâte au criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că nu se specifică baza de calcul. În combaterea acestui considerent, au arătat că modul de calcul al comisionului de administrare rezultă din art. 5.1 lit. c) al contractului de credit, în care este prevăzut sub forma unui procent de 0,15%, plătit lunar şi calculat la soldul facilităţii de credit.

O altă critică subsumată celui de al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, ca o consecinţă a nenegocierii.

În concret, autoarele căii de atac au susţinut că dezechilibrul contractual ar putea fi generat de o lipsă a contraprestaţiei sau de o definire insuficientă, ipoteze care însă nu sunt incidente în privinţa clauzei contestate. Chiar dacă nu este definită în contractul de credit, contraprestaţia băncii există, rezultând din chiar denumirea comisionului de administrare.

Mai mult decât atât, nu există o obligaţie legală a băncii de a detalia şi explica scopul pentru care percepe anumite comisioane în legătură cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri erau permise de legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului.

Astfel, din moment ce comisionul de administrare a fost perceput pentru acordarea/utilizarea/administrarea creditului, nu se poate reţine lipsa unei contraprestaţii din partea băncii sau existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurentele-pârâte au criticat şi soluţia dată în privinţa clauzelor referitoare la scadenţa anticipată a creditului de la art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul încheiat între părţi, susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1025 C. civ. din 1864.

După evocarea dispoziţiilor art. 981 C. civ. din 1864, autoarele căii de atac au precizat că dezechilibrul contractual putea fi generat de o lipsă a contraprestaţiei din partea băncii. Or, această ipoteză nu este incidentă, întrucât clauzele contestate nu generează drepturi şi obligaţii reciproce pentru părţile contractante.

Din interpretarea per a contrario a art. 40 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, rezultă că este permisă declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul în care consumatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din alte contracte de credit încheiate cu aceeaşi bancă.

Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe lipsa compensaţiilor pentru împrumutat nu poate fi primit, întrucât clauzele contestate nu au un asemenea obiect.

Autoarele căii de atac au subliniat că prevederile contractuale de la art. 8.14 şi art. 8.15 nu reprezintă altceva decât o transpunere în contractul de credit a textelor de lege anterior menţionate, motiv pentru care nu pot fi considerate abuzive.

De asemenea, s-a mai arătat că obligaţiile asumate de împrumutat sunt esenţiale, fiind în legătură cu utilizarea şi rambursarea creditului, astfel încât este justificată sancţiunea prevăzută de părţi, constând în declararea scadenţei anticipate a creditului, în cazul neexecutării obligaţiilor prevăzute la capitolele VI şi VII din contractul de credit.

În partea finală a cererii de recurs s-a precizat că anularea acestor clauze ar echivala cu intervenţia instanţei de judecată în mecanismul contractual, aspect care ar contraveni dispoziţiilor art. 969 C. civ. din 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la 16 august 2018, prin care a solicitat respingerea recursului recurentelor-pârâte ca nefondat.

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depuse puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 8 octombrie 2019, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune soluţionarea cu prioritate a recursului declarat de recurentele-pârâte, întrucât acestea au invocat motive susceptibile de a conduce la casarea totală a deciziei atacate, dacă ar fi fondate.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, invocată prin întâmpinarea la apel şi nici cele trei condiţii impuse de aceeaşi lege pentru a se dispune anularea unei clauze contractuale, respectiv nenegocierea, existenţa dezechilibrului semnificativ şi reaua-credinţă a profesionistului.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, prin alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Instanţa de apel a apreciat că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil, întrucât nu expune baza de calcul a acestui tip de comision.

Instanţa supremă reţine că această concluzie a instanţei de apel a făcut inutilă analizarea incidenţei art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât acest text de lege exclude controlul caracterului abuziv al clauzelor care fac parte din obiectul sau preţul contractului, numai dacă clauzele sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aşadar, şi dacă ar fi constatat că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare face parte din preţul contractului, instanţa de apel nu ar fi putut reţine incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, din moment ce a stabilit că respectiva clauză nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil.

Prin urmare, apărările din cuprinsul întâmpinării la apel, referitoare la incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar fi influenţat soluţia pronunţată cu privire la comisionul de administrare, câtă vreme situaţia de excludere nu este operantă în speţă.

Cu privire la criticile referitoare la neanalizarea primei condiţii pentru a se dispune anularea unei clauze contractuale, instanţa supremă reţine că prima instanţă a stabilit că nu a fost răsturnată prezumţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate, întrucât pârâtele nu au probat faptul negocierii clauzelor respective.

Deşi soluţia primei instanţe a fost favorabilă recurentelor-pârâte, acestea puteau exercita calea de atac a apelului împotriva considerentelor prin care s-a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contestate.

Relevant în acest sens este art. 461 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Nefiind declarat apel împotriva considerentelor referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor contestate, acestea au intrat în autoritatea lucrului judecat.

Prin urmare, instanţa de apel nu putea reanaliza cerinţa caracterului nenegociat al clauzelor contestate în apelul declarat de apelantul-reclamant, ci doar să constate că această cerinţă este îndeplinită.

Fiind o chestiune definitiv tranşată, nu erau necesare încuviinţarea şi punerea în discuţia părţilor a probei constând în prezumţia legală a caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Recurentele-pârâte au mai susţinut că nu au fost analizate condiţiile dezechilibrului semnificativ şi relei-credinţe a profesionistului în privinţa clauzei care instituie comisionul de administrare.

Deşi instanţa de apel nu a menţionat expres că sunt îndeplinite aceste condiţii în privinţa clauzei care instituie comisionul de administrare, analizarea acestor condiţii rezultă implicit din considerentele prin care au fost expuse argumentele în sprijinul concluziei că această clauză nu este redactată în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, instanţa supremă reţine că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au arătat, în esenţă, că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare îndeplineşte cerinţa de a fi exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât modul de calcul al acestui comision rezultă din art. 5.1 lit. c) al contractului de credit, fiind prevăzut sub forma unui procent de 0,15%, plătit lunar şi calculat la soldul facilităţii de credit.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impun profesioniştilor obligaţia de a formula clar şi inteligibil, fără echivoc, clauzele scrise ale unui contract, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în privinţa sa (cauza C-26/13, Árpád Kásler, paragraful 75).

Pornind de la acest text lege, instanţa supremă constată că art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma nemodificată prin actul adiţional, prevede că valoarea lunară a comisionului de administrare este de 0,15%, plătibilă începând cu scadenţa a 13-a.

Aşadar, în contractul de credit este prevăzut procentul comisionului lunar de administrare a creditului, însă nu este prevăzută şi baza de calcul la care se raportează acest procent.

În acest context, împrumutatul nu cunoaşte dacă procentul respectiv se aplică la valoarea iniţială, la soldul creditului rămas de achitat sau la o altă bază de calcul determinată în mod transparent. Or, neindicarea în cuprinsul contractului de credit a tuturor elementelor necesare determinării valorii lunare a comisionului de administrare echivalează cu neîndeplinirea cerinţei caracterului clar şi inteligibil în privinţa clauzei care instituie acest comision.

Împrejurarea că împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare a creditului nu poate conduce la concluzia contrară, întrucât consumatorul nu trebuie pus în situaţia de efectua propriile calcule pentru a determina baza la care se raportează procentul de 0,15%.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu este îndeplinită cerinţa caracterului clar şi inteligibil în privinţa clauzei care instituie comisionul de administrare.

Critica referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este nefondată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Condiţia referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei de bună-credinţă presupune a analiza în ce măsură a fost afectat echilibrul contractual prin inserarea în contract a clauzei privind comisionul de administrare, în forma nemodificată prin actul adiţional.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, comisionul de administrare de 0,15% stipulat în clauza analizată nu indică baza de calcul la care se raportează, ceea ce înseamnă că lunar, acesta este stabilit de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator şi care nu se pot verifica. Această constatare conduce la concluzia că banca şi-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreţionar cuantumul acestui comision, prin omisiunea de a indica un algoritm de calcul transparent, pe care consumatorul să îl cunoască şi să îl poată verifica.

Situaţia creată prin inserarea clauzei privind comisionul de administrare în modalitatea relevată, este de natură să afecteze echilibrul contractual deoarece, recurentele-pârâte şi-au creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a stabili conform propriilor interese cuantumul acestui comision pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziţie avantajoasă superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaşte care este mecanismul de calcul al acestui comision, trebuind doar să îl accepte ca atare.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, este de reţinut, aşa cum rezultă din preambulul Directivei nr. 93/13/CEE, că această condiţie este îndeplinită atunci când profesionistul acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Mecanismul de stabilire a comisionului de administrare creează un dezavantaj pentru consumator şi îl plasează într-o situaţie de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Practic, reclamantul nu are posibilitatea de a verifica modalitatea de stabilire a sumei plătite cu titlu de comision de administrare, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de bancă, situaţie care conduce la concluzia că interesele legitime ale consumatorului au fost nesocotite, contrar cerinţei privind buna-credinţă.

În urma analizei clauzei contractuale care conţine comisionul de administrare, în forma nemodificată prin actul adiţional, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la incidenţa clauzei stipulate la art. 8.16 din contract, instanţa de recurs, procedând la analiza de conţinut a acestei clauze reţine că aceasta include o prevedere prin care consumatorii ar fi înţeles şi negociat clauzele contractului de credit.

În privinţa negocierii rămân valabile considerentele pentru care s-a stabilit caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

Recurentele-pârâte au mai criticat soluţia dată în privinţa clauzelor stipulate la art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de credit, referitoare la scadenţa anticipată a creditului.

Criticile, în sensul că dezechilibrul contractual putea fi generat de o lipsă a contraprestaţiei din partea băncii şi că această ipoteză nu este incidentă în cauză, întrucât clauzele contestate nu generează drepturi şi obligaţii reciproce pentru părţile contractante, sunt străine de motivele reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor respective.

De asemenea, dispoziţiile art. 40 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de aceleaşi părţi în susţinerea valabilităţii clauzelor referitoare la scadenţa anticipată a creditului, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât actul normativ în care sunt cuprinse a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit din 30 iulie 2008.

Recurentele-pârâte au mai susţinut că prevederile contractuale de la art. 8.14 şi art. 8.15 nu reprezintă altceva decât o transpunere în contractul de credit a textelor de lege anterior menţionate, motiv pentru care nu pot fi considerate abuzive.

Instanţa supremă reţine că, deşi dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului are natura unei decăderi a debitorului din beneficiul termenului, clauzele care o instituie nu reprezintă o transpunere în contractul de credit a dispoziţiilor art. 1025 C. civ. din 1864. Aceasta întrucât clauzele respective permit băncii să declare creditul scadent anticipat în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii a împrumutatului, fără să se distingă între obligaţii esenţiale şi obligaţii neesenţiale.

Aşadar, recurentele-pârâte şi-au rezervat dreptul exclusiv de a interpreta clauzele respective, în sensul determinării obligaţiilor a căror neîndeplinire permite declararea scadenţei anticipate a creditului. Or, modalitatea de formulare a acestor clauze se circumscrie dispoziţiilor alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd că sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Ultima critică din cererea de recurs, în sensul că anularea acestor clauze ar echivala cu intervenţia instanţei de judecată în mecanismul contractual, aspect care ar contraveni art. 969 C. civ. din 1864, este nefondată, întrucât în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze este nulitatea absolută.

În acest sens poate fi evocată hotărârea pronunţată în cauza nr. C-618/10 (Banco Español de Crédito S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino), prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.

De asemenea, în cauza nr. C-26/13 (Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Prin urmare, instanţa supremă reţine că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că a fost contestată numai clauza de la art. 5.1. lit. b) privind comisionul de administrare din contractul de credit, în forma nemodificată prin actul adiţional din 30 martie 2012 şi că nepronunţarea asupra acestui capăt de cerere a condus la încălcarea art. 397 C. proc. civ.

Criticile formulate prin cererea de recurs se încadrează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că primul capăt de cerere are ca obiect constatarea caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1 lit. b), art. 5.2, art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008 şi condiţiile generale şi speciale ce fac parte integrantă din contract.

În partea finală a cererii de chemare în judecată, reclamantul a menţionat că este nelegal comisionul de administrare lunar, stabilit ca procent de 0,15% din soldul creditului şi că nu se justifică motivul pentru care acest comision încasat lunar a fost stabilit procentual raportat la soldul creditului.

Aşadar, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a contestat atât clauza stipulată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, cât şi forma modificată a acestei clauze cuprinse în actul adiţional din 30 martie 2012.

Relevant în acest sens este şi al doilea capăt de cerere care are ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de comision de administrare şi penalităţi de întârziere, de la data încheierii contractului şi până la soluţionarea litigiului.

De vreme ce reclamantul a solicitat restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare de la data încheierii contractului şi până la data soluţionării litigiului, rezultă că acesta a înţeles să conteste şi clauza din cuprinsul actului adiţional în temeiul căreia a fost perceput comisionul respectiv.

În plus, în dovedirea motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a depus în faţa primei instanţe atât contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008, cât şi actul adiţional din 30 martie 2012.

Prin urmare, concluzia instanţei de apel, în sensul că apelantul-reclamant a contestat clauza de la art. 5.1 lit. b), în forma de până la încheierea actului adiţional, a condus la nesocotirea art. 397 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform căruia, "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii".

În aceste condiţii, nesoluţionarea primului capăt de cerere în privinţa clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adiţional din 30 martie 2012, atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adiţional din 30 martie 2012, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat recurentele-pârâte C. S.A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2217/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia atacată numai în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adiţional din 30 martie 2012 şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2019.