Non-compliance with linked enterprise declaration requirement in credit guarantee enforcement

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N la plata sumei de 228.835 RON, reprezentând valoarea garanţiei aferente finanţării garantate, obligaţie asumată de către pârât prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 29 februarie 2012, emisă în baza prevederilor convenţiei de garantare nr. 152/2011 şi a notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 28 februarie 2012, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ. din 1864, art. 194 şi art. 451 C. proc. civ. şi Legea nr. 346/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 7958 din 15 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 95 din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele convenţiei nr. 152 din 20 noiembrie 2011, în sensul că finanţatorul ar fi avut obligaţia să obţină de la beneficiarul garanţiei şi să remită intimatului-pârât anexa nr. 7, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864.

Autoarea recursului a arătat că şi-a îndeplinit obligaţiile convenţionale, în calitate de finanţator şi a trimis intimatului-pârât anexa 6, care atestă că beneficiarul garanţiei îndeplineşte condiţiile de garantare şi eligibilitate pentru a avea acces la garanţia respectivă.

Aşadar, indiferent dacă societatea împrumutată este autonomă, legată sau parteneră, calitatea de întreprindere mică şi mijlocie nu se pierde, astfel încât nu era necesară completarea anexei 7.

În continuare, aceeaşi parte a arătat că intimatul-pârât nu a dovedit că beneficiara garanţiei nu îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru a avea acces la garanţia respectivă. Astfel, netransmiterea anexei nr. 7 nu poate conduce la lipsirea de obiect a convenţiei şi a confirmării de garantare.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a emis solicitarea de garantare anterior emiterii confirmării de garantare, intimatul-pârât avea obligaţia să facă verificări suplimentare până la acest moment. Astfel, după momentul înregistrării cererii de plată, intimatul-pârât nu se mai putea prevala de aspecte care trebuiau verificate anterior emiterii confirmării pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei de plată.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, din moment ce, în calitate sa de finanţator, a menţionat expres la pct. 2.2 din notificarea de garantare că beneficiarul respectă criteriile de eligibilitate prevăzute la cap. 3 din convenţie, iar intimatul-pârât nu a dovedit că beneficiarul garanţiei nu se încadrează în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, rezultă că interpretarea dată convenţiei de către instanţa de apel este nelegală.

Totodată, autoarea recursului a învederat că a respectat cerinţele impuse de art. 3 din Legea nr. 346/2004 pentru ca o societate să fie încadrată în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

În acest sens, a susţinut că, din declaraţia cuprinsă în anexa 6, rezultă că este îndeplinită condiţia ca beneficiara garanţiei să facă parte din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii pentru a avea acces la garanţia respectivă.

De asemenea, aceeaşi parte a menţionat că a transmis intimatului-pârât declaraţia privind încadrarea beneficiarului finanţării în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, conform art. 9.2. alin. (1) lit. a) raportat la cap. 3 din convenţia nr. 152/2011.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a conchis că a respectat, în calitate de finanţator, prevederile contractuale în vederea realizării scopului convenţiei, constând în obţinerea garanţiei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare la 14 mai 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai intimatul-pârât a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 8 octombrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele convenţiei nr. 152 din 20 noiembrie 2011, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864, întrucât era suficientă completarea anexei nr. 6 pentru plata garanţiei. Totodată, a arătat că, indiferent dacă societatea împrumutată este autonomă, legată sau parteneră, calitatea de întreprindere mică şi mijlocie nu se pierde, astfel încât nu era necesară completarea anexei 7.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia, se poate cere casarea unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la aceste critici, instanţa supremă constată că art. 3.1.1 şi art. 3.3 din convenţia cadru nr. 152 din 20 septembrie 2011, care reglementează criteriile de eligibilitate, prevăd că beneficiarul trebuie să se încadreze în categoria IMM atât la acordarea, cât şi la prelungirea ulterioară a garanţiei.

În capitolul 9, intitulat "plata garanţiei" sunt enumerate înscrisurile ce trebuie transmise intimatului-pârât odată cu cererea de plată a garanţiei. Printre aceste înscrisuri sunt menţionate anexa nr. 6 şi anexa nr. 7, în original, completate de beneficiar la data acordării finanţării şi la data solicitării prelungirii garanţiei.

Anexa nr. 6 conţine declaraţia privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, iar Anexa nr. 7 vizează calculul pentru întreprinderile partenere sau legate.

Aşadar, părţile au convenit că plata garanţiei era condiţionată de completarea anexei nr. 6 şi, în situaţia în care întreprinderea este parteneră sau legată cu o altă întreprindere, a anexei nr. 7, atât la data acordării finanţării, cât şi la data solicitării de prelungire a garanţiei.

Conform art. 42 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, "o întreprindere autonomă este orice întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere legată sau ca întreprindere parteneră, în sensul acestei legi".

De asemenea, art. 44 alin. (4) din Legea nr. 346/2004 prevede că întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise la art. 44 alin. (1)-(3), prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acţionează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă îşi desfăşoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente.

Pornind de la aceste texte de lege, instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au constatat, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că asociatul B. deţine o cotă de 60% din capitalul social al societăţii C. S.R.L. (beneficiara garanţiei) şi că acesta este asociat unic în societatea D. S.R.L., obiectul de activitate al acestor societăţi fiind identic.

Cum stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive rezultă că existenţa legăturilor între cele două societăţi reprezintă o chestiune de fapt câştigată cauzei, ce se impune a fi respectată şi în calea extraordinară de atac a recursului.

Existenţa acestor legături între cele două societăţi relevă că societatea C. S.R.L. (beneficiara garanţiei) intră în categoria întreprinderilor legate, în sensul art. 44 alin. (4) din Legea nr. 346/2004.

În aceste condiţii, instanţa supremă apreciază că pentru plata garanţiei erau necesare atât completarea de către societatea beneficiară a Anexei nr. 7, la data când a fost solicitată prelungirea garanţiei, cât şi transmiterea acestei anexe completate către intimata-pârâtă. Or, neîndeplinirea acestei obligaţii contractuale de către recurenta-reclamantă justifică refuzul intimatului-pârât de plată a garanţiei, care se circumscrie unei excepţii de neexecutare a contractului, incidente în prezenta cauză.

Argumentele anterior expuse relevă caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate din cererea de recurs, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 95 din 19 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2019.