Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1658/2019 AI generated

Starting point of limitation period for tort liability: subjective versus objective knowledge of the liable party in undue collection during enforcement

Case Number Decizia nr. 1658/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal, upholding the appellate decision that declared the claim prescribed and thereby leaving the lower courts' dismissals in force. The dispute involved a claim for unjustified enrichment and tort liability, where the plaintiff sought to recover approximately 1.75 million RON paid by third-party debtors in excess of the debt during compulsory enforcement, which were subsequently returned to the defendant by the enforcement officer. The decisive legal basis was Article 8(1) of Decree No. 167/1958, which establishes that the three-year statute of limitations for tort claims begins when the injured party knows or **should have known** both the damage and the liable party; the Supreme Court rejected the plaintiff's argument that the clock started upon actual knowledge (2012), instead adhering to the lower court's finding that the objective standard required the plaintiff to have identified the liable third-party debtor at the time the objection to enforcement was filed in June 2011, causing the limitation period to expire in June 2014, well before the action was filed in March 2015.

Legislator headnote

AI generated

art. 1615 C. civ, art. 192 C. proc. civ, art. 562 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ; Starting point of limitation period for tort liability: subjective versus objective knowledge of the liable party in undue collection during enforcement: , cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1615 C. civ., precum şi art. 192 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
tort liability statute of limitations debt enforcement claim third-party claim time of filing enforcement decision

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 26 martie 2015 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 1.746.995,11 RON, încasată de pârâtă de la B.E.J. B., în dosarul de executare nr. 636/2010, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1615 C. civ., precum şi art. 192 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 2 decembrie 2015, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin cererea depusă la 17 februarie 2016, reclamanta a precizat că temeiul juridic al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 998-999 C. civ. din 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Prin sentinţa civilă nr. 1657/2016 din 16 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei extinctive şi admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 2202 din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei extinctive şi admiterii acţiunii, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3, art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 562 C. proc. civ. din 1865, incidente în prezenta cauză.

În concret, autoarea recursului a criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă la 14 iunie 2011, când a fost introdusă contestaţia la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2011

În combaterea acestui considerent, autoarea recursului a susţinut că nu cunoştea partea responsabilă de paguba creată, la data anterior evocată. În acest sens, a arătat că executarea silită a fost demarată prin poprirea sumelor de bani datorate de operatorii financiari cu care recurenta-reclamantă se afla în raporturi contractuale, motiv pentru care contestaţia la executare a fost formulată în contradictoriu şi cu terţii popriţi.

În aceste condiţii, a subliniat că este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă la 14 iunie 2011, când recurenta-reclamantă a cunoscut partea responsabilă de paguba pricinuită, întrucât la acea dată nu cunoştea partea respectivă.

Autoarea recursului a arătat că B.E.J. B. nu i-a restituit sumele achitate în plus, acestea fiind restituite terţului poprit A. S.A., cu nerespectarea art. 562 C. proc. civ. din 1865.

Aceeaşi parte a susţinut că a luat cunoştinţă de numele părţii care a cauzat paguba la 28 martie 2012, în urma depunerii întâmpinării de către C. S.R.L. în dosarul nr. x/2011. Din conţinutul întâmpinării rezulta că B.E.J. B. a restituit terţului poprit A. S.A. sumele achitate peste debitul datorat, respectiv suma de 1.746.995,11 RON, prin O.P. nr. x din 6 iunie 2011.

În consecinţă, recurenta-reclamantă a subliniat că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2011, respectiv la 28 martie 2012.

În final, aceeaşi parte a conchis că excepţia prescripţiei extinctive a fost în mod greşit admisă, întrucât acţiunea a fost formulată la 26 martie 2015, iar termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la 28 martie 2015.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 30 mai 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a susţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă la 14 iunie 2011, întrucât la acea dată recurenta-reclamantă ar fi trebuit să cunoască că are de recuperat de la intimata-pârâtă suma de 1.746.995,11 RON.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare la 22 iunie 2018, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 8 octombrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei extinctive şi admiterii acţiunii. Or, art. 497 C. proc. civ. nu reglementează soluţia de modificare a hotărârii recurate, în caz de admitere a recursului.

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă la 28 martie 2012, întrucât la acest moment a luat cunoştinţă de numele părţii care a cauzat paguba, în urma depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2011, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acţiunii. În acest sens, autoarea recursului a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 3, art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă susţine, în esenţă, că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă la 14 iunie 2011, întrucât la acea dată recurenta-reclamantă ar fi trebuit să cunoască că are de recuperat suma de 1.746.995,11 RON de la intimata-pârâtă.

Aşadar, chestiunea aflată în divergenţă şi de care depinde soluţionarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

În legătură cu această chestiune, instanţa supremă constată că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. din 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În aceste condiţii, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă se determină prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Conform acestui text de lege, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît şi pe cel care răspunde de ea".

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv.

Cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, autoarea recursului se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.

Relevante pentru determinarea momentului obiectiv sunt considerentele, prin care instanţa de apel a reţinut că: reclamanta, deşi afirmase expres încă de la 14 iunie 2011 - data introducerii contestaţiei la executare - că sumele colectate de la terţii popriţi depăşeau cu mult valoarea creanţei şi deşi putea verifica cine, cum, în ce ordine efectuase aceste plăţi, dacă eventual se restituiseră anumite sume şi către cine, deci trebuia că cunoască paguba şi pe cel ce răspundea de ea, a stat în pasivitate de la acel moment mai mult de 3 ani şi 9 luni, situaţie pe care legiuitorul o sancţionează cu prescripţia.

Cum determinarea momentului obiectiv s-a făcut de către instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea vizează o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce se impune a fi respectată şi în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Prin urmare, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al formulării contestaţiei la executare în dosarul nr. x/2011, respectiv la 14 iunie 2011, când recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât paguba (executarea unor sume peste limita legală), cât şi pe cel care răspunde de ea (terţul poprit căruia i-au fost restituite sumele), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În plus, autoarea recursului a invocat prin cererea de recurs incidenţa în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 3, art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Or, invocând incidenţa unor dispoziţii din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă acreditează implicit concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011. Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ. care prevăd că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Având în vedere că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă la 14 iunie 2011, fără să fi intervenit vreun caz de suspendare sau întrerupere, în sensul art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acest termen s-a împlinit la 14 iunie 2014.

Prin urmare, formularea acţiunii la 26 martie 2015 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale stingându-se prin prescripţie, conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Critica recurentei-reclamante, în sensul că restituirea către terţul poprit a sumelor achitate în plus s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 562 C. proc. civ. din 1865, depăşesc prezentul cadru procesual, întrucât vizează aspecte privind executarea silită.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 2202 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2019.