Contractor's €403,307 award for access road upheld pending retrial; employer's appeal admitted, contractor's rejected.

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursurilor civile de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2013, la data de 22 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâta Societatea C. S.R.L. Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.298.090,70 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de preţ neachitat pentru lucrările executate la centrul comercial D., în baza contractului de antrepriză perfectat de părţi la data de 5 septembrie 2007.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere aferente debitului principal sau, în măsura în care s-ar aprecia că nu se datorează penalităţile stipulate prin contract, la plata dobânzii legale şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 2635 din 11 iunie 2013, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantă.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., iar prin decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a admis calea de atac, a anulat sentinţa nr. 2635 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Buzău şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond.

Decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2014).

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2013*, iar la termenul din 4 februarie 2015, reclamanta şi-a precizat şi completat acţiunea, în sensul că a solicitat şi constatarea nulităţii parţiale a clauzelor cuprinse în actele adiţionale nr. x la contractul de antrepriză, ce se referă la stabilirea obligaţiei antreprenorului de a efectua lucrări suplimentare sau a folosi cantităţi suplimentare de materiale pe cheltuiala acestuia, precum şi să se constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008.

Prin sentinţa nr. 645 din 27 septembrie 2018, Tribunalul Buzău a admis excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii introductive de instanţă şi, în consecinţă, a respins ca tardiv formulate capetele de cerere privind constatarea nulităţii actelor adiţionale la contractul de antrepriză din 5 septembrie 2007, nr. 1, 2 şi 3, precum şi a art. 3 din contractul de antrepriză nr. 385 din 25 septembrie 2008.

A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 403.307 Euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data efectuării plăţii, reprezentând preţul lucrării drum de acces din E 85 la D..

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 37.500 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de avocat şi expert judiciar.

A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta Societatea A. S.R.L. Buzău, cât şi pârâta Societatea C. S.R.L. Bucureşti, apeluri înregistrate la data de 14 ianuarie 2019 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost respinsă cererea apelantei-reclamante Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., de repunere în termenul de declarare a apelului.

A respins apelul declarat de reclamantă, ca tardiv formulat.

A respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâtă.

Dispozitivul deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019 a fost completat prin decizia nr. 321 din 9 iulie 2019, la cererea apelantei-pârâte, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în această etapă procesuală.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel, care este unul imperativ, legal şi absolut, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Hotărârea apelată a fost comunicată apelantei-reclamante prin afişare, la sediul lichidatorului judiciar al acesteia, la data de 12 decembrie 2018, aşa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la dosarul de fond.

Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declaraţia de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 27 decembrie 2018, inclusiv.

Declaraţia de apel împotriva sentinţei de fond a fost depusă la poştă la data de 14 ianuarie 2019, (stampila poştei - dosar).

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei-reclamante conform căreia a declarat apelul în termenul prevăzut de tribunal în dispozitivul hotărârii apelate, Curtea a constatat că nu poate fi reţinuta, deoarece aceasta menţiune este urmarea unei erori materiale, iar menţionarea greşită în cuprinsul dispozitivului a termenului de declarare a apelului ca fiind de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare, nu dă dreptul unei părţi să promoveze calea de atac în termen stipulat în mod greşit în hotărâre.

Termenul de apel este prevăzut de lege, este un termen legal imperativ, astfel încât nerespectarea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Indicarea greşită a acestui termen nu poate determina repunerea în termenul în ceea ce o priveşte pe reclamanta.

De asemenea, indicarea greşită a termenului de apel în dispozitivul sentinţei instanţei de fond constituie o greşeală materială în sensul art. 281 C. proc. civ. şi nu deschide părţii un alt drept decât cel pe care legea îl prevede întrucât atât calea de atac, cât şi termenul de declarare a acesteia sunt date de lege, nu de către instanţă.

Curtea a constatat că este întemeiată susţinerea intimatei-parate conform căreia în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile din vechiul C. proc. civ., iar nu cele ale art. 468 alin. (1) din Noul C. proc. civ. (potrivit cărora termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel), deoarece cererea de chemare în judecată a fost înregistrata pe rolul instanţei la data de 22 ianuarie 2013, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora "dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepţia de tardivitate a apelului invocată de intimata parata, care este o excepţie de procedură, peremptorie şi absolută, cu consecinţa respingerii apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. SPRL ca tardiv formulat.

În ce priveşte apelul declarat de pârâta Societatea C. S.R.L., Curtea a apreciat criticile formulate ca fiind nefondate.

A reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod corect, în baza probatoriului administrat în cauza, respectiv înscrisurile depuse de parţi şi expertizele efectuate în cauza, ca toate lucrările menţionate în Anexa 1 şi 2 la acţiune şi evaluate de experţii tehnici nu reprezintă lucrări suplimentare, ci lucrări ce se circumscriu prevederilor contractuale, în scopul realizării proiectului, cu excepţia "Drumului de acces din E 85 la D.", a cărui valoare a fost stabilita de ambii experţi la suma de 403.307 Euro.

Curtea a observat ca în cauză au fost efectuate două expertize tehnice specialitatea construcţii, cu aproximativ aceleaşi obiective - prima de către expert E. şi cea de a doua, dispusă prin încheierea de şedinţa din data de 20 iunie 20l7, urmare solicitării pârâtei apelante de efectuare a unei noi expertize, de către expert F..

În vederea efectuării lucrărilor, ambii experţi au avut în vedere documentele existente la dosar şi cele puse la dispoziţie de părţi, făcându-se referire expresă la o parte din documentele depuse, respectiv contractul de antrepriza nr. 1019 din 5 septembrie 2007, contractul suplimentar nr. 385 din 25 septembrie 2008, actele adiţionale nr. x/2008, y/2008, z/2008 şi 4/2009.

De asemenea, prin răspunsul la obiecţiuni ambii experţi au răspuns solicitărilor pârâtei-apelante cu privire la documentaţia ce a stat la baza expertizelor şi, ceea ce este important, - ambii experţi au stabilit valoarea drumului de acces din E 85 la D. la valoarea de 403.307 Euro.

Mal mult, ambii experţi au concluzionat că acest drum de acces nu face parte din categoria lucrărilor cuprinse în contractul de antrepriză încheiat de părţi, ci din categoria lucrărilor suplimentare, ce au impus cheltuieli suplimentare, concluzie care se coroborează cu înscrisurile reprezentând documentaţia aferentă - dosar.

Or, în condiţiile în care acest drum de acces nu constituie o amenajare de drum în sensul art. 2.1.1 din contractul părţilor, ci un drum separat deviat din şoseaua E 85, culpa antreprenorului (chiar dacă ar fi dovedită), de care face vorbire pârâta în motivele de apel, nu prezintă relevanţă juridică, această lucrare suplimentară nefiind cuprinsă în contractul încheiat de părţi, pentru ca o eventuală culpă a antreprenorului să-şi găsească incidenţa juridică în cauză.

A apreciat că sunt nefondate şi criticile apelantei-pârâte cu referire la faptul că raportul de expertiză nu se bazează pe niciun fel de înscris şi pe niciun fel de evaluare nemijlocită, în condiţiile în care ambii experţi au menţionat documentaţia ce a stat la baza efectuării expertizelor, iar cu ocazia răspunsului la obiecţiuni experta F. a precizat "că obiectivele expertizei au fost dezbătute punctual atât pe baza documentelor din dosarul cauzei, cât şi pe baza documentelor puse la dispoziţie de părţi şi pe care fiecare parte le-a considerat utile pentru întocmirea raportului de expertiză".

În acest context probator, Curtea a apreciat că, în mod corect instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâta apelantă la plata sumei de 403.307 Euro, în echivalent RON la cursul de schimb BNR din data efectuării plăţii, reprezentând cost lucrare drum de acces E 85 la D..

Nici critica ce vizează netemeinicia sentinţei atacate în ceea ce priveşte obligarea pârâtei-apelante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanta-apelanta şi în ce priveşte respingerea cheltuielilor de judecată suportate de S.C. C. S.R.L. nu a fost apreciată fondată.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii".

Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativa sus amintită). Astfel înţeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. proc. civ., "partea care cade în pretenţii" poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, Curtea a reţinut, aşa cum în mod justificat s-a stabilit şi de către instanţa de fond, ca fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Aşadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Este vorba despre un prejudiciu material care poate fi dovedit prin documente justificative. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susţinerea procesului respectiv ori pentru apărare.

Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic, Curtea a apreciat că în mod corect instanţa de fond, constatând culpa procesuală a pârâtei S.C. C. S.R.L., care a căzut în pretenţii, prin obligarea sa la plata sumei de 403.307 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plaţii, a obligat-o pe aceasta şi la plata cheltuielilor de judecată aferente, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu expert.

Pe de alta parte, solicitarea pârâtei-apelante de obligare a reclamantei-apelante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat este lipsită de orice fundament juridic, reclamanta care a câştigat procesul nefiind în culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. proc. civ., situaţie faţă de care în mod corect instanţa de fond a respins cererea pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât reclamanta Societatea A. S.R.L. Buzău, cât şi pârâta Societatea C. S.R.L. Bucureşti, recursuri înregistrate la data de 19 august 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenta A. S.R.L. a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Decizia pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac şi nici nu face referire la temeiurile de drept pe care această cerere a fost întemeiată, respectiv art. 186 din Legea nr. 134/2010 (Noul C. proc. civ.) şi art. 103 C. proc. civ. din 1865.

În măsura în care s-ar aprecia că soluţia de respingere a cererii de repunere în termen a fost motivată, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate greşita aplicare şi interpretare a normelor legale incidente, în măsura în care partea, bazându-se pe menţiunile cuprinse în hotărâre, referitoare la termenul de declarare a căii de atac, s-a aflat într-o împrejurare fortuită, care a împiedicat-o să îşi exercite dreptul în termenul prevăzut de lege.

Astfel, au fost încălcate dezlegările date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, precum şi prevederile art. 7 din Noul C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. din 1865 şi art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Pârâta C. S.R.L. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel, menţinând soluţia de obligare a pârâtei la plata sumei de 403.307 Euro, contravaloarea drumului de acces din E 85 la D., nu a indicat, nici măcar sumar, nici normele legale şi nici raţionamentul juridic ce ar putea conduce la o atare concluzie.

Instanţa de apel nu a analizat în concret niciunul din argumentele expuse de pârâtă în cererea de apel şi nu a expus raţiunile pentru care acest drum nu ar fi fost inclus în înţelegerea iniţială a părţilor, ignorând practic prevederile contractului de antrepriză, respectiv cuprinsul art. 2.11, care stabileşte obligaţia antreprenorului de a realiza toate drumurile de acces aferente centrului comercial.

A mai relevat recurenta că, prin anexele contractului de antrepriză s-au prevăzut toate sumele aferente proiectului, inclusiv contravaloarea lucrărilor de construcţie a drumurilor de acces, în cuantum de 976.584 Euro (conform Anexei N), astfel că nu există nici un argument pentru care să se considere că valoarea drumului de acces din E 85 nu era inclusă în valoarea totală a lucrărilor de această natură, stabilită convenţional.

Mai mult, din moment ce obiectul contractului de antrepriză a fost astfel conceput încât să includă toate lucrările necesare pentru darea în funcţiune a centrului comercial, apreciază recurenta că ar fi ilogic să se considere că nu a vizat executarea singurului drum de acces rutier (singurul destinat mijloacelor de transport).

A susţinut recurenta că părţile au agreat, prin convenţie, un preţ forfetar (aspect confirmat de prima instanţă şi neatacat în calea de atac), ceea ce înseamnă că antreprenorul este ţinut să execute toate lucrările aferente contractului, fără a putea cere cheltuieli suplimentare.

În sfârşit, recurenta a susţinut că, prin prevederile art. 8.1.6 din contractul de antrepriză, părţile au convenit asupra unui mecanism prin care antreprenorul putea să solicite plata unor lucrări suplimentare, respectiv prin încheierea de acte adiţionale, ceea ce s-a şi întâmplat în cursul derulării convenţiei, invocând în acest sens cele trei acte adiţionale. Aşadar, a concluzionat că instanţa de apel nu a indicat nici un argument pentru care a considerat că, în privinţa drumului de acces din E 85, ar fi fost înlăturat de la aplicare acest mecanism convenţional.

A mai arătat recurenta că, prin cererea de apel a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul obligării către reclamantă la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care pretenţiile acesteia au fost admise numai în parte (în procent de 17%), iar capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii actelor adiţionale au fost respinse, ca tardiv formulate.

Respingând aceste critici, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi a interpretat greşit sintagma "partea care cade în pretenţii". Or, literatura de specialitate, precum şi Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 11 din 23 iulie 1959 relevă că aceste cheltuieli de judecată se vor acorda în integralitate doar părţii ale cărei pretenţii sau apărări au fost admise în întregime.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de Societatea A. S.R.L., întrucât decizia, în ce priveşte respingerea căii de atac declarate de această parte, este legală.

Recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu zise a criticilor formulate prin intermediul căii de atac, faţă de împrejurarea că recurenta invocă texte de lege atât din Noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), cât şi din C. proc. civ. din 1865, instanţa reaminteşte că, în cauză, sunt incidente prevederile legii vechi. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile Legii nr. 134/2010 sunt aplicabile numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Or, procesul de faţă a început la data de 22 ianuarie 2013 (data înregistrării cererii de chemare în judecată la Tribunalul Buzău), iar noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, conform art. 81 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 4/2013.

Revenind la motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, constată că s-a invocat, în primul rând, nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de repunere în termen, critică subscrisă art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, decizia atacată cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea, instanţa de prim control judiciar analizând dacă indicarea greşită a termenului de apel ar putea reprezenta o împrejurare mai presus de voinţa părţii, care să o fi împiedicat să îndeplinească actul de procedură în termenul prevăzut de lege.

Aşadar, considerentele deciziei atacate, referitoare atât la respingerea cererii de repunere în termen, cât şi la aplicarea sancţiunii decăderii pentru neexercitarea căii de atac în termenul defipt de lege, potrivit cărora termenul de declarare a căii de atac este un termen legal imperativ, iar nu unul judecătoresc, răspund exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi standardelor instituite de art. 6&1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că tribunalele au obligaţia să îşi motiveze deciziile, dar că nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părţii (Hotărârea din 9 decembrie 1994 - G. c. Spaniei).

Cât priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii, întemeiate de parte pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite.

În primul rând, recurenta nu contestă împrejurarea că apelul a fost promovat cu încălcarea termenului imperativ de 15 zile, prevăzut de art. 284 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 şi nici faptul că art. 103 alin. (1) teza I C. proc. civ. instituie sancţiunea decăderii pentru neexercitarea căii de atac într-un termen legal, imperativ. Din această perspectivă, din cuprinsul căii de atac nu rezultă de ce judecătorii din apel au aplicat sau interpretat greşit textele de lege sus arătate.

În al doilea rând, dacă o împrejurare de fapt poate fi apreciată ca fiind "mai presus de voinţa părţii", de natură să o împiedice să exercite un act de procedură în termenul legal este o chestiune ce ţine de resortul şi atribuţiile instanţelor de fond, nefiind o problemă de interpretare a legii. În acest context, era atributul suveran al instanţei de prim control judiciar să stabilească dacă, menţiunea eronată din cuprinsul hotărârii de fond putea constitui un motiv întemeiat, în accepţiunea art. 103 C. proc. civ., care să justifice repunerea în termenul de declarare a apelului pentru partea ce a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate pe tot parcursul derulării litigiului.

Argumentul potrivit căruia ar putea fi avute în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Complet RIL) nr. 19/2016 nu poate fi primit. Decizia se referă la interpretarea şi aplicarea unei norme din Noul C. proc. civ. (inaplicabil în speţă) şi la o ipoteză radical diferită, anume aceea în care partea formulează o altă cale de atac, greşită, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta Societatea C. S.R.L. este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Pentru început, se cuvine a preciza că, deşi recurenta a invocat, în mod explicit, doar incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor formulate de parte face posibilă încadrarea acestora şi în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, în ce priveşte soluţia instanţei de fond, de obligare a pârâtei la plata sumei de 403.307 Euro, reprezentând contravaloarea drumului de acces din E 85 la D., prin motivele de apel s-au invocat două categorii de argumente referitoare la inexistenţa acestei obligaţii. Pe de o parte, s-a susţinut că această lucrare era inclusă în obiectul contractului de antrepriză, astfel cum era descris în art. 2.1.1 din convenţie, astfel încât preţul forfetar al întregii lucrări de construcţie şi amenajare a mall-ului includea contravaloarea acesteia. Pe de altă parte, s-a susţinut că părţile au convenit un mecanism contractual prin care antreprenorul putea obţine plata unor lucrări suplimentare, respectiv prin semnarea de acte adiţionale la contract, conform art. 8.1.6 din contractul de antrepriză.

Hotărârea instanţei de apel nu include însă nici unul din motivele pentru care aceste apărări al pârâtei au fost înlăturate, în sensul că, deşi decizia atacată este aparent motivată, aceasta nu prezintă nici un răspuns specific, explicit, real, la problema pusă în discuţie şi nici un raţionament juridic propriu.

Concret, cât priveşte problema includerii drumului de acces din E 85 în obiectul iniţial al contractului de antrepriză, instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă, s-a limitat la a arăta că împrejurarea că este o lucrare suplimentară rezultă din cele două expertize tehnice efectuate în cauză.

Curtea reaminteşte însă că, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, instanţa dispune efectuarea unei expertize doar atunci când consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Aşadar, efectuarea unei expertize nu degrevează judecătorul de obligaţia de a efectua propriul raţionament juridic sau de a decela voinţa reală a părţilor la data încheierii convenţiei. Astfel, cele două rapoarte de expertiză, în ce priveşte chestiunea drumului de acces din E 85, nu cuprind veritabile calcule tehnice, în sensul de a arăta de ce, funcţie de volumul de lucrări şi cantităţile de materiale necesare, contravaloarea lucrărilor de construcţie a drumurilor de acces, în sumă totală de 976.584 Euro, conform Anexei N la contract, nu include şi contravaloarea drumului în litigiu. În realitate, cei doi experţi se limitează la a interpreta contractul încheiat de părţi, raportându-se la cuprinsul art. 8.1.2, 8.1.6, s.a.m.d., ceea ce depăşeşte competenţa legală a acestora. Aşadar, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că, constatările tehnico-ştiinţifice ale expertului nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător şi că activitatea expertului încetează acolo unde începe opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei.

Nici celelalte argumente prezentate de parte, prin cererea de apel, nu au fost în mod real analizate de instanţe de prim control judiciar, respectiv cele referitoare la includerea valorii drumului în litigiu în valoarea totală a drumurilor de acces din Anexa N, la anterioritatea hotărârii consiliului local de aprobare a cooperării autorităţii publice locale cu pârâta, în vederea executării drumului, în raport cu data semnării convenţiei, la lipsa de logică a neantamării, în convenţia privind întregul proiect, a singurei căi de acces rutier la centrul comercial ş.a.m.d. . Ca atare, toate aceste argumente, ce nu au fost analizate de către instanţa de apel şi nici înlăturate, motivat, sunt reiterate pe calea prezentului recurs.

Cât priveşte cea de a doua categorie de argumente prezentate de apelanta-pârâtă, referitoare la existenţa unui mecanism contractual pentru evaluarea şi plata unor eventuale lucrări suplimentare, anume încheierea unor acte adiţionale la contractul de antrepriză (art. 8.1.6 din convenţie), mecanism, de altfel, pus în aplicare de părţi, prin încheierea a 4 (patru) acte adiţionale, aceasta nu a făcut, de asemenea, obiectul analizei instanţei de apel. Astfel, instanţa de prim control judiciar, deşi învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, obligă beneficiarul lucrării la plata către antreprenor a unei lucrări care, potrivit acesteia, nu a făcut obiectul contractului de antrepriză, fără a arăta însă de ce înlătură de la aplicare mecanismul convenit de părţi, în ce circumstanţe nu a fost posibilă încheierea de act adiţional care este cauza juridică a cererii ş.a.m.d.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât atunci când cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate efectiv de către tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în sarcina "tribunalului" obligaţia de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor şi ofertelor de dovezi ale părţilor, fără a fi înţeleasă ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. (Van de Hurk c. Olandei, par. 59 şi 61). De aceea, problema de a şti dacă un tribunal nu şi-a respectat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 al Convenţiei, nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor speţei (G. c. Spaniei, par. 29).

Or, faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu şi-a motivat în mod corespunzător soluţia, câtă vreme nu a dat un răspuns efectiv argumentelor prezentate de apelantă, ci s-a limitat la enumerarea mijloacelor de probă (în mod deosebit, a expertizelor) şi a tras, ulterior, concluzii, fără a parcurge însă şi raţionamentul judiciar ce conducea la acele concluzii. Prin urmare, constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Deşi nu se mai impune o analiză detaliată a criticilor subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că şi acestea sunt întemeiate.

Astfel, întrucât contractul de antrepriză a fost perfectat de părţi anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (Legea nr. 287/2009), anume anterior datei de 1 octombrie 2011, acestui act juridic îi sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864 (art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011).

Instanţele de fond au ignorat că, în măsura în care părţile unui contract de antrepriză cu preţ forfetar nu derogă de la norma supletivă inclusă în art. 1484 C. civ. din 1864, acest din urmă text de lege este pe deplin aplicabil actului juridic în litigiu. Potrivit normei, antreprenorul sau arhitectul care s-a angajat să execute o clădire (edificiu) după un plan stabilit cu clientul nu poate cere o sporire de preţ (nici cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză) pe motiv că s-a mărit preţul muncii sau al materialelor, nici pe motiv că a efectuat modificări sau adăugiri la planul iniţial, dacă aceste modificări sau adăugiri nu au fost aprobate de client în scris şi modificările de preţ, de asemenea, stabilite cu clientul. În acest context, instanţa de apel, în rejudecarea cauzei de faţă, are obligaţia de a stabili, în condiţiile în care proiectul a fost contractat pe un preţ forfetar, global, în ce măsură drumul de acces în litigiu reprezintă o modificare a planului iniţial şi, ulterior, dacă există acordul scris al clientului atât pentru modificarea "planului", cât şi pentru modificarea preţului.

Instanţa constată, de asemenea, întemeiate şi criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 274 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

În adevăr, aşa cum corect a arătat pârâta prin motivele de apel, cheltuielile de judecată se vor acorda în integralitate numai părţii ale cărei pretenţii au fost admise în întregime.

De vreme ce la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea câştigătoare.

Din coroborarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu prevederile art. 276 C. proc. civ. rezultă că atunci când pretenţiile ce formează obiectul acţiunii au fost admise doar parţial (aşa cum era cazul, în speţă), instanţa va acorda celui care a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporţional cu pretenţiile admise. Altfel spus, şi reclamanta care a câştigat în parte procesul este în culpă procesuală, din moment ce a cerut mai mult decât i se datora.

Faţă de cele mai sus arătate, constată că prin neevaluarea efectivă a criticilor formulate prin cererea de apel, instanţa de prim control judiciar nu numai că a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci, practic, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Aşa fiind, potrivit art. 313, art. 312 alin. (3) teza ultimă şi alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată, în parte, numai în ce priveşte apelul pârâtei, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel. În rejudecare, instanţa va ţine seama de chestiunile de drept dezlegate, referitoare la condiţiile de modificare a contractului de antrepriză cu preţ forfetar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 177 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii. Casează în parte decizia atacată numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta C. S.R.L. şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 octombrie 2019.