Abusive exclusive jurisdiction clause in consumer credit contract precludes proration to professional's domicile

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 12.11.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (actuala C. S.A.), constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 4 din contractul de credit nr. x/06.08.2008, obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în baza acestei clauze, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data încasării şi până la plata efectivă.

De asemenea, a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, prevăzută la art. 3.2 din contract, obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii şi restituirea sumelor încasate peste nivelul dobânzii de 8,95%, precum şi la plata dobânzii legale

În motivare, a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de credit nr. x/06.08.2008, pentru o sumă de 17325 CHF, pe o perioadă de 120 de luni, iar la data de 22.03.2010, reclamantul a solicitat o perioadă de graţie, fiind încheiat actul adiţionat nr. 1, prin care i s-a acordat o perioadă de graţie de 6 luni, pe parcursul cărora reclamantul a achitat o sumă fixă. La data de 14.10.2010, a solicitat o nouă restructurare a creditului, prin care s-a modificat dispoziţia contractuală referitoare la dobândă. Ulterior, la data de 18.04.2011, s-a convenit o nouă restructurare a creditului, iar în anul 2010, banca a declarat scadenţa anticipată a creditului şi s-a demarat executarea silită împotriva reclamantului.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007, Legii nr. 269/2004 şi Legii nr. 289/2004, precum şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 1670 din data de 4 martie 2019, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Mizil, instanţa pe raza căreia domiciliază reclamantul.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a făcut referire la dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 116 C. proc. civ., arătând că, pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului.

A apreciat că în cauză îşi găsesc aplicarea şi prevederile art. 126 alin. (1) şi (2) referitoare la posibilitatea părţilor de a conveni ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă, precum şi mijloacele în care se poate concretiza o astfel de opţiune.

Precizând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul are domiciliul în comuna Baba Ana, Sat Baba Ana, judeţul Prahova, iar pârâta are sediul în Bucureşti - Sectorul 1, a constatat că Juecătoria Sector 1 Bucureşti şi Judecătoria Mizil sunt instanţe deopotrivă competente să soluţioneze prezenta cauza.

Având în vedere prevederile art. 116 C. proc. civ. şi împrejurarea că reclamantul a ales să depună cererea de chemare în judecată în judeţul de domiciliu, instanţa a admis excepţia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Ploieşti şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil la data de 22 martie 2019, sub numărul x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 356 din data de 19 aprilie 2019, Judecătoria Mizil a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Astfel, a considerat că în cauză, în mod greşit a fost declinată în favoarea Judecătoriei Mizil, întrucât nu a fost avut în vedere punctul 13.5 din contractul de împrumut, în care s-a stipulat:

"Litigiile rezultate din prezentul Contract, care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă, se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti".

Ca atare, a apreciat că instanţa competentă, având în vedere sediul pârâtei, este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

III. În consecinţă, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă la data de 11 iunie 2019, sub numărul x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 4758 din 14 august 2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

În soluţionarea excepţiei, instanţa a constatat că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul naţional şi, în acest sens, a avut în vedere aspectele statuate în hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C 137/08 privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, precum şi Directiva nr. 93/13/CEE.

În esenţă, Curtea a considerat că o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor şi care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă, în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

A apreciat că această clauză creează în sarcina consumatorului obligaţia de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în faţa acesteia şi îl poate determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că a asemenea clauză intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă şi, deopotrivă, permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activităţii sale profesionale în faţa unei singure instanţe, care nu este cea în raza căreia are reşedinţa consumatorul, ceea ce facilitează în acelaşi timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menţionat în instanţă.

Concluzia Curţii sub acest aspect a fost în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată şi care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei şi, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

În această ordine de idei, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat că referirea la "instanţele de judecată competente din Bucureşti" a fost făcută în considerarea faptului că pârâta are sediul în municipiul Bucureşti, competenţa fiind stabilită în mod exclusiv în favoarea instanţelor de la sediul profesionistului.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, a considerat că acesta constă în distanţa considerabilă dintre domiciliul reclamantului, situat în Judeţul Prahova, şi instanţa apreciată ca fiind competentă în temeiul clauzei contractuale, aspect de natură a descuraja consumatorul de la introducerea unor acţiuni în justiţie întemeiate pe contractul de credit încheiat cu profesionistul.

Prin urmare, s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile stabilite de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea anterior menţionată pentru ca o asemenea clauză (de atribuire a competenţei) să fie considerată abuzivă.

Având în vedere considerentele anterioare, precum şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, rezultă că art. 13.5 din contractul de credit nr. x din data de 6 august 2008 (care stabileşte competenţa instanţelor din Bucureşti pentru soluţionarea litigiilor) constituie o clauză abuzivă şi nu poate produce efecte, motiv pentru care aceasta nu poate fundamenta competenţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Într-o atare situaţie, instanţa a apreciat că devin aplicabile regulile de competenţă prevăzute de dreptul comun, respectiv de dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 116 C. proc. civ. şi a decis că alegerea competenţei reclamantului a fost efectuată în momentul în care acesta şi-a exprimat voinţa, introducând cererea la o instanţă din raza judeţului în care domiciliază, nu la instanţa de la sediul pârâtei.

Aşa fiind, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Având în vedere dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., instanţa a reţinut că atât Judecătoria Mizil, cât şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-au declarat necompetente de a judeca această pricină, motiv pentru care a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, pe cale de consecinţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 27 august 2019, sub nr. x/2018.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Mizil competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Fiind îndeplinite condiţiile prescrise de textul legal menţionat, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă, prin emiterea regulatorului de competenţă.

Reclamantul, prin cererea introductivă, a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din data de 6 august 2008, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08 privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, fiind vorba de un contract de adeziune ale cărui clauze şi condiţii sunt stabilite de bancă, consumatorii având posibilitatea de a le accepta sau nu, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi D., că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la sediul băncii, pârâtă în cauză, Înalta Curte reţine că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere dezechilibrul dintre poziţiile partenerilor contractuali şi prejudiciul care se creează reclamantului-consumator prin prorogarea convenţională de competenţă în favoarea instanţei de la sediul băncii, reţinând, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, că instanţa naţională trebuie să se conformeze acestor statuări, chiar prin invocarea din oficiu a necompetenţei sale teritoriale relative, în considerarea prevalenţei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că nu poate produce efecte clauza atributivă de competenţă inserată la art. 13.5 din convenţia de credit, în considerarea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naşte doar subsecvent constatării caracterului abuziv şi anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competenţă în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia lipseşte de eficienţă respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, în favoarea instanţei de la domiciliul consumatorului.

Totodată, textul art. 116 din C. proc. civ. stabileşte că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Cum în speţă reclamantul are calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, faţă de natura şi obiectul acţiunii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul reclamantului, respectiv Judecătoriei Mizil, în raport şi cu împrejurarea că, prin înregistrarea acţiunii pe rolul unei instanţe situate în judeţul în care domiciliază, reclamantul şi-a exprimat opţiunea, conform art. 116 C. proc. civ.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2019.