Labor dispute over 50% risk allowance; jurisdictional conflict resolved by rejecting active joinder basis for alternative territorial competence

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, precum şi cu citarea Consiliului pentru Combaterea Discriminării să se dispună:

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropshică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 şi până la zi;

- obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie;

- obligarea pârâtei la menţinerea acestei modalităţi de calcul în continuare si la efectuarea cuvenitelor menţiuni, cu cheltuieli de judecată;

- obligarea chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Prin încheierea din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Muncă, cauza a fost disjunsă, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., fiind format dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 6423 din 12 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. în favoarea Tribunalului Iaşi, întrucât reclamanţii au domiciliul pe raza Judeţului Iaşi şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Iaşi.

II. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2018 la data de 13 noiembrie 2018

Prin sentinţa civilă nr. 445/2019 din 25 martie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

A suspendat judecata cauzei şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei.

În motivarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecată, anterior disjungerii dispuse de Tribunalul Bucureşti, a fost formulată de reclamanţi care au locul de muncă în mai multe judeţe ale ţării, printre care şi reclamanţi cu domiciliul şi locul de muncă în Bucureşti.

S-a reţinut că prin încheierea din 20 iunie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti a disjuns cererile, în funcţie de locul de muncă al reclamanţilor, respectiv Camera de Conturi a judeţului respectiv, reţinând spre soluţionare doar cererile reclamanţilor cu domiciliul sau locul de muncă în Bucureşti.

Instanţa a precizat că în materia conflictelor individuale de muncă, pentru stabilirea competenţei, în situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant, sunt relevante dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2010, care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

A menţionat textul art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul Muncii, conform căruia competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, arătând, totodată, că atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticipare procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

În considerarea faptului că drepturile reclamanţilor au aceeaşi cauză (solicitarea de obligarea a pârâţilor la plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropshică), întemeindu-se pe aceleaşi dispoziţii legale şi având ordonator principal de credite pe pârâta Curtea de Conturi a României, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active prevăzute de art. 59 din C. proc. civ., astfel că a stabilit Tribunalul competent în soluţionarea cauzei ca fiind cel iniţial învestit de către toţi reclamanţii în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti.

III. Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va stabili în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi înregistrată după disjungere pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză, să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Litigiul dedus judecăţii are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Totodată, în conformitate cu art. 210 din Legea 62/2011, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Aşadar, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea de chemare în judecată având ca obiect un conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată privind pe reclamanţii din cererea iniţială în considerarea domiciliului şi locului de muncă al acestora, în cauza de faţă fiind reunite cererile formulate de reclamanţi cu domiciliul şi locul de muncă în acelaşi judeţ, respectiv judeţul Iaşi.

Disjungerea, ca măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, nu poate fi cenzurată de instanţa chemată să pronunţe regulatorul de competenţă. Instanţa a dispus această măsură pentru considerente ce ţin de gestionarea mai facilă a dosarului, fiind prorogate aspectele ce ţin de competenţa teritorială.

Fiecare dintre reclamanţii din cererea introductivă urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, izvorâte din raporturi individuale de muncă cu pârâta Curtea de Conturi a României, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune.

Prin urmare, finalitatea comună a demersului judiciar al reclamanţilor din cererea iniţială, constând în obligarea aceluiaşi angajator la plata către fiecare salariat a unor drepturi băneşti întemeiate pe aceleaşi dispoziţii legale, nu este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti este competent să judece şi cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanţii care au domiciliul şi locul de muncă pe raza teritorială a judeţului Iaşi, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în cauză nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului

Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2019.