Material jurisdiction of specialized civil sections for professional disputes and the temporal limits of invoking material incompetence

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

I. Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, S.C. A. S.R.L., în calitate de reclamantă, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei AGENTIA DOMENIULUI STATULUI să-i concesioneze, prin metoda atribuirii directe, o suprafaţă de teren cu destinaţie agricolă (din terenurile care au aparţinut S.C. B. S.A. Clopodia, jud. Timis, pe U.A.T. Jambu Mare), în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 249/2003 actualizate, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la punctul b) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 249/2003.

În subsidiar, în cazul în care se va constata că reclamanta nu se încadrează la dispoziţiile punctului b) din Nomele interne ale ADS, a solicitat:

- obligarea pârâtei să concesioneze reclamantei S.C. A. S.R.L., prin metoda atribuirii directe, o suprafaţă de teren cu destinaţie agricolă (din terenurile care au aparţinut S.C. B. S.A. Clopodia, jud. Timis, pe U.A.T. Jambu Mare), în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 249/2003 actualizate, având în vedere că sunt îndeplinte condiţiile prevăzute la punctul c) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 249/2003;

- obligarea pârâtei la plata de daune interese în cuantum de 5000 Euro/zi de întârziere, începând de la data introducerii acţiunii şi până la încheierea Contractului de concesiune, în scopul reparării prejudiciului cauzat, reprezentând cheltuielile zilnice cu hrana animalelor (achiziţionate în scopul îndeplinirii condiţiilor concesiunii), şi a pagubelor pricinuite din cauza lipsei condiţiilor de creştere, precum şi recuperarea pierderilor cauzate de decesul animalelor, echivalentul în RON fiind de 22.500 RON/zi de întârziere, la un curs de 4,5 RON/1 Euro.

A solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 96 lit. a), art. 1528 şi art. 1530 din Noul C. civ., prevederile Legii nr. 249/2003, ale H.G. nr. 354/2005 şi ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, dispoziţiile H.G. nr. 859/2009 şi ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 644/23. IO.2009, precum şi textul punctelor a, b şi c din Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 249/2003.

Prin sentinţa nr. 3180 din 14 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

În motivarea acestei sentinţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, din examinarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală şi 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004 rezultă, fără echivoc, că instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze doar litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ încheiat de autorităţile publice, având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.

Per a contrario, Curtea a apreciat că cererea ce formează obiectul dosarului, respectiv încheierea unui contract de concesiune cu privire la un teren proprietate privată a statului sau a unităţii - administrativ teritoriale, nu se încadrează în sfera de reglementare a textului art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece contractul are o natură civilă, iar nu de drept public, competentă fiind, în astfel de cazuri, instanţa civilă.

Cum, în speţă, susţinerile convergente ale părţilor au fost în sensul apartenenţei la domeniul privat al statului a terenului a cărui concesiune se solicită, a rezultat că partea reclamantă solicită încheierea unui contract de drept privat, fapt ce atrage competenţa instanţei civile.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, potrivit dispoziţiilor legale precitate, competenţa materială de soluţionare a cauzei, sub aspect funcţional şi procesual, aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 25 octombrie 2017, sub numărul x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 363 din data de 22 februarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta AGENTIA DOMENIULUI STATULUI - Comisia de aplicare a Legii 249/2003.

III. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate in sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie la data de 14 decembrie 2018, sub nr. x/2017.

Prin încheierea de şedinţă nr. 1 dată în Camera de Consiliu la data de 10 ianuarie 2019 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei a III-a Civile şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea dosarului, în vederea repartizării sale unei secţii civile a Curţii de Apel Bucureşti care soluţionează litigii cu profesionişti.

Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea a avut în vedere faptul că obiectul acestei cauze vizează raporturi juridice între profesionişti, în sensul art. 3 C. civ., iar în cadrul Curţii de Apel Bucureşti au fost stabilite secţii specializate în soluţionarea litigiilor civile cu profesionişti, conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Bucureşti nr. 29/2011.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă la data de 08 februarie 2019, sub nr. x/2019.

Prin încheierea nr. 26 din 16 mai 2019, instanţa a admis excepţia necompetenţei material procesuale a secţiei a V-a a Curţii de Apel Bucureşti, invocată din oficiu.

A declinat competenţa de soluţionare a apelului formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 363 din data de 22 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENŢIA DOMENIULUI STATULUI, în favoarea secţiei a III-a Civile şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a Curţii de Apel Bucureşti.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

A suspendat judecarea apelului şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 136 din C. proc. civ. şi ale Capitolului IV din C. proc. civ. (respectiv art. 129-135 C. proc. civ.), care se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.

A precizat că, potrivit deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se face în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare.

În cadrul deciziei anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei, iar interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ. şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Întrucât o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv HCSM nr. 654/31.08.2011, nu poate crea reguli de competenţă în afara cadrului legal, fiind doar un act administrativ menit a pune în aplicare dispoziţiile legii nr. 71/2011, instanţa a apreciat că nici Hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Bucureşti nr. 29/2011 nu poate crea reguli de competenţă în afara normelor legale.

Arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 226 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, instanţa a constatat că în speţă, prin încheierea pronunţată de secţia a III-a a Curţii de Apel Bucureşti nu au fost identificate elemente comune cu categoriile de litigii menţionate de textul de lege citat care să atragă, eventual, competenţa de soluţionare a apelului în favoarea unei secţii specializate în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii.

Curtea a menţionat că nu s-a făcut referire la vreo normă de natură să justifice specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale, avute în vedere în momentul reorganizării fostelor secţii comerciale în secţii civile, iar în ceea ce priveşte calitatea de profesionist a apelantei reclamante, aceasta nu atrage per se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor specializate în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 18 din data de 17 octombrie 2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii (par. 173).

În contextul abrogării Codului comercial (prin art. 230 alin. (1) lit. c) din legea nr. 71/2011), Înalta Curte a reţinut că nu mai există suport în cadrul normelor de drept material pentru calificarea litigiilor în funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate, ci toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba de regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii sau fundaţii, societăţi agricole, liber profesionişti sau societăţi profesioniste) sunt supuşi regulilor de drept civil şi nu unor reguli speciale.

Cum în speţă, nu au fost identificate elemente comune cu cele patru categorii de litigii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, nu este necesară nici aplicarea unor dispoziţii legale speciale din materia societăţilor.

Totodată, Curtea a avut în vedere şi faptul că la fond litigiul a fost soluţionat de secţia a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti iar nu de secţia specializată în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, respectiv secţia a VI-a a Tribunalului Bucureşti.

V. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 iulie 2019, sub nr. x/2019.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

În acelaşi sens, textul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Nu în ultimul rând, art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte că dispoziţiile privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.

Prin urmare, în considerarea textelor legale anterior menţionate, necompetenţa materială a secţiei specializate a instanţei, deşi este de ordine publică, nu poate fi invocată în orice fază a procesului, ci numai în faţa primei instanţe, in limine litis.

În acest context, se constată că pricina a fost înregistrată mai întâi pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), pârâta invocând excepţia necompetenţei materiale prin întâmpinare, în termenul legal prevăzut de textul art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Constatând că cererea are ca obiect încheierea unui contract de concesiune având o natură civilă, iar nu de drept public, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa nr. 3180 din data de 14 septembrie 2017, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă, apreciind că, în astfel de cazuri, competenţa aparţine instanţei civile.

La rândul său, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, verificându-şi implicit competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a considerat că este competent material să soluţioneze cauza, astfel că la data de 22 februarie 2018, a pronunţat sentinţa civilă nr. 363, respingând, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă.

Având în vedere considerentele anterior expuse şi dispoziţiile legale redate, Înalta Curte constată că excepţia necompetenţei materiale nu poate fi invocată în faza procesuală a apelului, urmând ca, în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) şi art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei să fie stabilită în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2019.