Competence conflict: Judges suing their employing courts must file with a neighboring appellate district under Art. 127 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.06.2018 pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii: Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Olt şi Curtea de Apel Bucureşti şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumelor calculate, reţinute şi plătite în plus cu titlu de contribuţie individuală de asigurări sociale, peste limita legală prevăzută de art. 29618 şi art. 2964, alin. (2) din Codul fiscal, pentru perioada 2012-2016, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor reţinute, calculată începând cu trei ani anteriori datei introducerii prezentei acţiuni şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 141/19.02.2019 a Tribunalului Galaţi s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Galaţi şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Olt, deoarece domiciliul reclamanţilor se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Olt (aşa cum rezultă din copiile cărţilor de identitate depuse la filele x şi 44), iar conform art. 269 alin. (2) din codul muncii competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 03.04.2019.

Prin sentinţa nr. 266/2019 din 4 iunie 2019, Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Olt invocată din oficiu şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii TRIBUNALUL OLT, TRIBUNALUL BUCUREŞTI, şi CURTEA DE APEL BUCUREŞTI în favoarea Tribunalului Galaţi; a constatat conflictul negativ de competenţă dintre cele două instanţe de judecată şi a dispus sesizarea instanţei imediat superioare şi comună instanţelor aflate în conflict, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă potrivit art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. a dispus totodată şi suspendarea judecării cererii conform dispoziţiilor art. 134 din C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

În drept, norma generală în materia litigiilor de muncă care reglementează competenţa teritorială a instanţelor de judecată este art. 269 alin. (2) din legea nr. 53/2003 privind codul muncii conform căreia cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îţi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

De asemenea, art. 210 din legea nr. 62/2011, normă cu caracter special faţă de codul muncii, prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Textul reglementează astfel o competenţă teritorială alternativă între instanţa de la domiciliul reclamantului şi instanţa de la locul său de muncă.

Dispoziţiile legii nr. 62/2011 referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează, în mod corespunzător, cu prevederile C. proc. civ. (conform art. 216 din legea nr. 62/2011).

Cel care are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente este reclamantul (art. 116 din C. proc. civ.), astfel că în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, iar odată făcută alegerea, instanţa competentă nu se poate dezînvesti prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, în acelaşi sens nici reclamantul neputând reveni asupra alegerii în favoarea unei alte instanţe.

Dreptul de opţiune al reclamantului se exercită la momentul sesizării instanţei.

Atunci când reclamantul are calitatea de judecător într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea (art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. forma în vigoare la data de 13.06.2018, data formulării cererii de chemare în judecată).

De asemenea, în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii (art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. forma în vigoare la data de 13.06.2018, data formulării cererii de chemare în judecată).

Prin decizia nr. 290/2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. (forma în vigoare la data de 13.06.2018, data formulării cererii de chemare în judecată) Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Curtea a reţinut că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia.

În raport de aceste aspecte tribunalul reţine faptul că dispoziţiile legale prevăzute de art. 127 din C. proc. civ. au un caracter imperativ şi obligă reclamantul având calitatea de judecător şi care funcţionează în cadrul instanţei competente să soluţioneze cauza să sesizeze una dintre instanţele de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate. De asemenea, luând în considerare decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018, atunci când cererea este formulată împotriva unei instanţe, reclamantul are posibilitatea de a sesiza una dintre instanţele de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate.

Cei doi reclamanţi A. şi B., judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti, au uzat de dreptul lor de alegere şi au înaintat cererea lor de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Olt, Tribunalul Bucureşti şi Curtea De Apel Bucureşti către Tribunalul Galaţi, instanţă situată în raza Curţii de Apel Galaţi, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel Bucureşti.

Chiar dacă domiciliul acestora este în municipiul Slatina, în condiţiile în care Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Olt sunt pârâţi în cauză, iar reclamanţii au ales Tribunalul Galaţi pentru soluţionarea cererii lor, tribunalul constată că, în conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Galaţi.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia I civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îţi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar, în conformitate cu art. 210 din legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, reglementându-se astfel o competenţă teritorială alternativă între instanţa de la domiciliul reclamantului şi instanţa de la locul său de muncă.

Pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, opţiune susţinută de art. 116 C. proc. civ., iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

În speţă, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanşat de către reclamanţii A. şi B., cu domiciliul în circumscripţia teritorială a Tribunalului Olt, ce au calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti, respectiv în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi că, în cauza de faţă, pârâţi sunt Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Olt şi Curtea de Apel Bucureşti.

În acest context, Înalta Curte constată că art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. este norma aplicabilă în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze acţiunea reclamanţilor, incidenţa acestui text de lege fiind atrasă de calitatea acestora de judecători ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Bucureşti, respectiv în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, precum şi de calitatea de pârâţi a Tribunalului Bucureşti şi a Tribunalului Olt.

Art. 127 din C. proc. civ. este o normă specială de competenţă care se aplică atunci când reclamantul este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi care impune, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. şi s-a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Conform celor statuate de Curtea Constituţională, noţiunea de "instanţă la care îşi desfăşoară activitatea" prevăzută de textul legal enunţat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecăţii.

Astfel, în speţă, calitatea reclamanţilor atrage aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., indiferent de instanţa pe lângă care îşi desfăşoară activitatea, în măsura în care aceasta aparţine circumscripţiei curţii de apel din a cărei rază teritorială face parte şi instanţa căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii.

Scopul edictării art. 127 C. proc. civ. este acela de a asigura imparţialitatea instanţei. Prin acest text legal sunt nominalizaţi, fără nicio distincţie, subiecţii pe care legiuitorul a înţeles să îi plaseze în sfera de aplicare a acestei norme juridice, făcând referire la judecători, procurori, asistenţi judiciari sau grefieri, indiferent de tipul instanţelor la care aceştia funcţionează, instanţe judecătoreşti ori parchete, instanţe/parchete civile ori militare.

Totodată, trebuie reţinut că prin decizia Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În considerentele acestei decizii (paragraful 49), Curtea a reţinut că, în urma constatării neconstituţionalităţii sintagmelor menţionate la paragraful 46, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumţia de constituţionalitate, permitând, în mod rezonabil, calificarea noţiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu.

De asemenea, prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională a mai reţinut că noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz (paragraful 51).

Mai mult decât atât, pornind de la statuările cu caracter obligatoriu cuprinse în decizia Curţii Constituţionale anterior evocată, Înalta Curte constată că una dintre instanţele de judecată aflate în conflict negativ de competenţă, respectiv Tribunalul Olt, are calitatea de pârât în cauză.

În aceste condiţii, chiar dacă domiciliul reclamanţilor se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Olt, având în vedere că Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Olt sunt pârâţi în cauză, iar reclamanţii au ales Tribunalul Galaţi pentru soluţionarea cererii lor, faţă de prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Galaţi.

În raport de prevederile legale menţionate, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2019.