Notarized sale contract nullity claim fails; appeal on grounds substitution barred as unfounded

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din actele şi lucrările dosarului a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 03.10.2016 la Judecătoria Timişoara sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii S.C. "B." S.R.L., C. şi D. şi a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/14.09.2016, încheiat între pârâta S.C. "B." S.R.L. şi pârâţii C. şi D..

Prin sentinţa civilă nr. 13634/17.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa soluţionării dosarului în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 1289/02.10.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş a respins acţiunea.

Împotriva sentinţei civile nr. 1289/02.10.2017 a Tribunalului Timiş a declarat apel în termenul legal reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 34 din 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A..

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecinţa admiterii cererii de apel în sensul modificării considerentelor sentinţei apelate.

Recurenta susţine că instanţa de apel apreciază, fără a motiva în drept, faptul că apelanta nu a urmărit înlăturarea considerentelor greşit reţinute de către prima instanţă de judecată, ci a contestat chiar soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii, ceea ce nu reflectă adevărul, întrucât, susţine recurenta, aceasta a declarat prin cererea de apel că este de acord cu respingerea cererii însă nu în temeiul dat de către instanţa de judecată, care este contrar ordinii de drept, ci eventual, pentru faptul că cererea a rămas fără interes în timpul judecăţii.

Arată recurenta că prin cererea de apel a demonstrat că ambele instanţe, au motivat cu considerente greşite (în afara cadrului trasat de parte) hotărârile atacate în cauză ceea ce echivalează cu nemotivarea lor, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, din C. proc. civ.

În cauză, deşi instanţa a pronunţat o soluţie care reprezintă fondul cauzei, nicio afirmaţie a părţilor în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 230/2007, nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost considerată, deci aceste aspecte nu au servit ca suport al concluziilor instanţei, concluzii care astfel nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

Mai mult, în timp ce acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 230/2007, lege specială ce derogă de la normele de drept comun, referinţele instanţei sunt circumscrise altor acte normative, străine cauzei, ceea ce echivalează nu doar cu depăşirea principiului disponibilităţii, dar şi cu soluţionarea unor aspecte pentru care judecătorul nu avea o sesizare corespunzătoare.

În aceste condiţii, omisiunea instanţei de a verifica atât afirmaţiile recurentei cu privire la cauza litigiului, cât şi referirile instanţei la un cu totul alt temei cauzal al condamnării civile prin reţinerea culpei procesuale a recurentei pentru a nu-i fi acordate cheltuielile de judecată iar în viitor, pentru a fi pusă a suporta cheltuieli de judecată, echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei şi, în esenţă cu nesoluţionarea acesteia în mod real si efectiv, acela de confruntare a afirmaţiilor părţilor cu actele cauzei, de stabilire a unei situaţii de fapt ca rezultat al unei aprecieri ataşate de natura cauzei şi circumstanţele acesteia, creându-se un precedent de ocolire a dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 230/2007, cu atât mai mult cu cât chiar reprezentanţii intimaţilor au fost în perioada cu pricina reprezentanţi ai recurentei, fiind inadmisibil a-şi invoca propria culpă pentru a-şi crea beneficii.

În opinia recurentei, cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din CEDO, concretizate în exprimarea de către magistraţi a tuturor argumentelor decizorii, la răspunsul sau la apărările si argumentele principale ale părţilor, precum dispoziţiilor, art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.

Recurenta consideră că în ceea ce priveşte considerentele deciziei apelate, cât şi considerentele sentinţei apelate soluţia instanţei de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută nu putea fi fundamentat pe prevederile art. 1261 C. civ., raportate la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 230/2007, deoarece nulitatea prevăzută de art. 20 alin. (3) din ultima lege nu putea fi acoperită în niciun fel, de vreme ce obligaţia de a prezenta o adeverinţă de la asociaţia de proprietari trebuia depusă la notar înainte de perfectarea actului, orice eventuală obţinere ulterioară a unei astfel de adeverinţe fiind fără efect juridic, însă se puteau fundamenta considerentele hotărârilor atacate pe alte raţionamente care să poată rămâne apte în practica judiciară, în nici un caz prin denegare de dreptate ori prin fraudarea dispoziţiilor imperative a legii chiar de către instanţele de judecată.

Raţiunea legii, în sensul prezentării adeverinţei înainte de încheierea actului de înstrăinare, este evidentă şi constă în aceea că oferă posibilitatea încheierii contractului în condiţiile în care cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a prelua eventualele datorii certe menţionate în actul emis de asociaţia de proprietari. Cu alte cuvinte, adeverinţa a fost impusă pentru ca cumpărătorul bunului să poată exprima un consimţământ cu privire la o anumită sumă determinată, măsură de protecţie instituită în favoarea asociaţiei de proprietari pentru a-i asigura recuperarea facilă a datoriilor certe, fără a se ajunge în faţa instanţei de judecată şi a se solicita protecţia legii prin chiar cererea de anulare a contractului viciat pentru ca, doar după acel moment, să fie achitate restanţele la plată, fiind evidentă originea naşterii cauzei si rezultatul acesteia, pentru a fi atrasă răspunderea materială pentru culpa naşterii litigiului în cauză, cât şi partea responsabilă pentru naşterea cheltuielilor de judecată.

În concluzie, recurenta consideră că nulitatea nu putea fi acoperită prin asumarea de către dobânditori a unei obligaţii generice de achitare a datoriilor restante către asociaţia de proprietari, aşa cum în mod eronat şi fără temei legal au apreciat instanţele de fond, cu atât mai mult cu cât pe tot parcursul procesului intimaţii-cumpărători au contestat datoriile către asociaţie în condiţiile în care intimata-vânzătoare a antamat datoriile asociaţiei în cauză.

Alin. 3 al art. 20 din lege nu conţine o clauză de acoperire a nulităţii aşa cum a considerat tribunalul, ci indică modalitatea de valorificare a datelor cuprinse în adeverinţa impusă de lege pentru încheierea contractului, anume asumarea datoriilor indicate de asociaţia de proprietari. Altfel spus, textul indicat nu arată că actul s-ar putea încheia şi fără prezentarea adeverinţei emise de asociaţia de proprietari, căci tocmai absenţa adeverinţei determină nulitatea absolută a actului.

Deşi instanţa a făcut referire la o "confirmare prevăzută de lege" recurenta consideră că aceasta nu poate veni de la lege ci doar de la cel care poate invoca legea, anume asociaţia de proprietari. În acest sens sunt prevederile exprese ale art. 1262 C. civ., motiv pentru care recurenta susţine că a făcut referire la acoperirea nulităţii care ar rezulta din alte moduri anume prevăzute de lege iar nu la confirmarea actului nul absolut.

Lipsa unor norme legale în ipoteza în care legea nu instituie norme aplicabile unui caz concret dedus judecăţii, obligă instanţa judecătorească să apeleze la uzanţe, ca practici statornicite în timp pentru soluţionarea chestiunii respective sau, în lipsa acestora, la dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare, pe care le va aplica printr-o interpretare extensivă. În situaţia în care normele legale nu pot fi astfel aplicate, instanţa judecătorească nu va lăsa nesoluţionată pretenţia dedus judecăţii, ci va recurge la principiile generale ale dreptului, ţinând, totodată, seama de criteriul echităţii.

Potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

Judecata pe fond a fost făcută în baza unor dispoziţii ale legii inaplicabile cauzei şi aceasta echivalează cu o nepronunţare pe fondul pricinii, în înţelesul art. 297 C. proc. civ., motiv pentru care recurenta apreciază că trebuie admisă cererea de recurs.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea se acorda având în vedere culpa procesuală, adică presupun obligarea părţii care le-a generat în mod nejustificat, adică din culpă, la suportarea lor. Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să observe din culpa cărei părţi acestea au fost generate şi să dispună obligarea acesteia la plata lor.

În cauza de faţă, acceptând ca litigiul a rămas fără obiect ulterior sesizării instanţei este evident că promovarea acestuia a fost generată de atitudinea culpabilă pârâţilor care au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu nesocotirea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 precum şi de existenţa unor datorii restante către recurentă, datorii achitate în timpul prezentului proces. Altfel spus, dacă actul ar fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale iar dobânditorii şi-ar fi achitat datoriile către asociaţie la scadenţă, acest demers nu ar fi existat.

Culpa promovării acţiunii aparţine în opinia recurentei intimatelor, motiv pentru care acestea trebuie obligate la plata cheltuielilor de judecată către asociaţie întrucât, în cursul judecăţii prezentei cauze aceasta a rămas fără obiect în raport de obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de întreţinere către asociaţie, petit care a generat cererea subsecventă de anularea a contractului în cauză, întrucât pentru termenul de judecata din data de 02.10.2017 prin plata efectuata la data de 28.09.2017 pârâţii au stins datoria ce o aveau către asociaţia de proprietari.

De asemenea precizează şi că taxa judiciară plătită pentru acţiunea de faţă nu ar fi fost datorată dacă pârâţii îndeplineau cerinţele prevăzute de dispoziţiile alin. (1) al art. 20 din Legea nr. 230/2007, prin urmare la data naşterii litigiului aceştia se aflau în culpa procesuală motiv pentru care solicită acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reţine că apelul declarat împotriva sentinţei instanţei de fond de către reclamanta A., a fost îndreptat doar împotriva considerentelor sentinţei, fiind solicitată schimbarea în parte a sentinţei prin modificarea considerentelor.

În acest sens, analizând apelul, curtea de apel a reţinut că, deşi apelanta a precizat că solicită modificarea considerentelor, în realitate aceasta a intenţionat schimbarea soluţiei primei instanţe întrucât a contestat temeiul legal în baza căruia a fost pronunţată sentinţa de către instanţa de fond.

În consecinţă, Înalta Curte urmează a analiza recursul din perspectiva respectării condiţiilor legale reglementate de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Conform acestui text de lege, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Prin cererea de recurs se susţine că instanţa de apel nu a motivat în drept soluţia dată, nu s-a referit la dreptul material invocat de reclamantă şi nu a fost cercetată nicio probă.

Critica nu este fondată având în vedere că din considerentele reţinute de instanţa de apel rezultă că motivarea în drept a soluţiei s-a făcut chiar în temeiul invocat de apelantă şi anume art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, instanţa a reţinut că temeiul legal al apelului, precizat expres de apelantă, este art. 461 alin. (2) C. proc. civ., apelul fiind respins ca nefondat deoarece apelanta nu a vizat schimbarea considerentelor ci a temeiului legal al soluţiei, ipoteză care nu se regăseşte printre condiţiile de admisibilitate prevăzute de acest text de lege.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, din C. proc. civ. instanţa de apel soluţionând şi motivând apelul în limitele cu care a fost învestită de apelantă.

Având în vedere cadrul procesual retrâns corespunzător apelului îndreptat împotriva considerentelor, instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie asupra fondului cauzei ci a verificat dacă instanţa de fond a dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Dacă instanţa ar fi constatat că este întrunită vreo condiţie menţionată anterior (ceea ce nu s-a întâmplat), admiţând calea de atac ar fi înlăturat acele considerente şi le-ar fi înlocuit cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Aşadar, criticile recurentei întrucât au vizat schimbarea soluţiei instanţei de fond sunt în afara cadrului legal, motiv pentru care nu au fost primite.

Criticile privind neaplicarea în cauză a principiului specialia generalibus derogant nu au suport legal întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel nu a fost învestită cu o cerere de apel care să cerceteze aspectele învederate pe fondul cauzei.

Supoziţiile recurentei cum că menţinerea soluţiei instanţei de fond o prejudiciază sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată dar şi a creării în viitor a posibilităţii de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată printr-o acţiune separată, excedează cadrului procesual trasat chiar de recurentă însăşi, astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte, reţine că procesul s-a desfăşurat cu respectarea garanţiilor conţinute de art. 6 din CEDO, instanţa expunând argumentele decizorii în respectarea principiului disponibilităţii conform art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.

Referirile instanţei de apel la capătul de cerere privind nulitatea absolută nu s-a făcut în sensul în care susţine recurenta ci pentru a se motiva faptul că, deşi apelanta formulase apel la considerente, în realitate aceasta contesta temeiul legal în baza căruia a fost pronunţată soluţia. Pentru acest considerent legal reţinut de instanţa de apel, criticile recurentei privind fondul cauzei nu pot fi primite.

Respectarea principiului legalităţii şi a celorlalte principii fundamentale ale procesului civil impun judecătorului limite stricte în ce priveşte motivarea în drept a soluţiei.

Reclamantul este cel care delimitează cadrul procesul şi are obligaţia să dovedească în fapt şi în drept acţiunea, acesta asumându-şi riscul iniţierii demersului procesual precum şi a soluţiei primite, iar în cazul unei soluţii neconforme aşteptării, are la îndemână căile de atac.

În toate etapele procesuale, identificarea demersului procesual adecvat presupune în mod obligatoriu o bună cunoaştere a legii procesuale şi materiale din partea reclamantului, numai astfel putând să-şi valorifice dreptul pretins.

Or, limitarea apelului la dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. presupune implicit asumarea consecinţelor care decurg dintr-o astfel de decizie având în vedere că învestirea instanţei de apel a fost limitată chiar de apelantă.

Având în vedere caracterul subsidiar al cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea depind de soluţia dată capătului principal de cerere, Înalta Curte nu poate primi nici criticile pe acest aspect, faţă de limitele impuse de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, aspectele privind fondul litigiului, ca atare şi stabilirea culpei procesuale, nu puteau fi analizate decât în situaţia formulării unui apel devolutiv or, în speţă, recurenta a ales să formuleze apel la considerente, situaţie care a exclus analizarea aspectelor care formează obiectul nemulţumirii recurentei pe fondul cauzei.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 28 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 28 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2019.