Debt assignment invalidated for lack of public debtor's written consent; assignee's appeal rejected and ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din actele şi lucrările dosarului reţine următoarele:

Prin cererea introductivă, reclamanta S.C. A. S.R.L. SUCEAVA prin lichidator judiciar B. SUCEAVA, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. IAŞI, a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune de creanţă nr. 1967/1389/07.11.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 6820/2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, secţia Civilă la data de 2 iunie 2016 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi, invocată de instanţă din oficiu, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect constatare nulitate absolută act formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. SUCEAVA, cu sediul în Suceava, Bd. x, jud. Suceava-prin lichidator judiciar B. SUCEAVA, cu sediul în Suceava, str. x, jud. Suceava, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., cu sediul în jud. Iaşi, în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată la data de 12.07.2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 1372/2016/CIV din 14 decembrie 2016 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. Suceava, prin lichidator judiciar B. Suceava, în contradictoriu cu pârâtele societatea C. S.R.L. Iaşi şi Compania Naţională de Investiţii S.A. şi-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. 1967/07.11.2012/1389/07.11.2012.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel S.C. C. S.R.L..

Prin decizia nr. 763/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a fost respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1372/2016/CIV din 14 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, hotărâre care a fost păstrată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs S.C. C. S.R.L.

Recurenta susţine că, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au reţinut că nu ar fi valabil contractul de cesiune de creanţă, motivat de pretinsa calitate specială a debitorului cedat şi a creanţei cedate, instanţele interpretând în mod greşit prevederile legale şi întemeindu-şi concluziile pe deducţii complet neîntemeiate, atâta timp cât nu există nici un text legislativ care să asimileze societăţile comerciale (fie ele si cu capital de stat) instituţiilor sau autorităţilor publice, în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor lor şi efectuarea plăţilor. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru ca raporturile juridice ale unei societăţi comerciale să aibă un regim juridic distinct fată de reglementările de drept comun, în absenta vreunui text de lege care să prevadă expres derogarea în acest sens, indiferent de calitatea deţinătorilor capitalului social.

În opinia recurentei, cu greşita aplicare a legii, instanţa de apel a apreciat că ar fi incidente în cauză prevederile art. 61 din O.U.G. nr. 146/2002 (invocate la alin. (9) şi 10 din pagina 16 a hotărârii atacate) privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, deşi aceste prevederi sunt în mod vădit aplicabile doar instituţiilor publice, iar nu societăţilor comerciale pe acţiuni cum este S.C. COMPANIA NAŢIONALĂ DE INVESTIŢII C.N.I. S.A. Or, debitoarea cedată este persoană juridică de drept privat, înregistrată la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sub numărul x, organizată şi funcţionând conform reglementărilor civile de drept comun.

Cu greşita aplicare a legii, instanţa de apel a reţinut că, Compania Naţională de Investiţii "C.N.I." S.A., este o entitate aflată sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale si Administraţiei Publice Locale si este instituţie publică în sensul definiţiei de la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Afirmaţia de sus, reţinută cu titlu de axiomă, nu este în niciun fel dovedită prin textul de lege invocat în următorul alineat al hotărârii atacate, adică prevederile alin. (30) al art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice: "30. instituţii publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora;"

Textul mai sus arătat nu face în nici un fel referire la societăţi comerciale, ci doar la instituţii publice, prin urmare este complet nesusţinută concluzia instanţei în sensul asimilării debitoarei cedate Compania Naţională de Investiţii C.N.I. S.A. unei instituţii publice şi, implicit, în sensul aplicării unui regim special operaţiunii de cesiune de creanţă care face obiectul cauzei.

În motivarea hotărârii atacate, instanţa de apel a reţinut greşit că s-ar deduce calitatea de instituţie publică a debitoarei cedate din prevederile O.G. nr. 25/2001 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii C.N.I. S.A.

Astfel, având în vedere prevederile art. 5, art. 8 şi art. 9, instanţa formulează axioma, nesusţinută de prevederile legale invocate, că este lipsit de relevanţă că CNI este organizată şi funcţionează ca societate pe acţiuni, câtă vreme statul român deţine la CNI o participaţie majoritară, capitalul social majoritar sau integral în entităţile publice menţionate în anexa nr. 1 a O.G. nr. 25/2001 (acţionarii) fiind provenit de la bugetul de stat, subscris de statul român în calitate de acţionar şi vărsat integral la data constituirii acestora, Actul constitutiv al CNI S.A. fiind aprobat prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului, iar bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii fiind aprobat prin Hotărâre de Guvern.

Referitor la toate prevederile din O.G. nr. 25/2001 invocate de instanţă, nu se poate trage decât o concluzie logică: acestea reglementează intern modul de funcţionare şi finanţare a CNI S.A., dar nu afectează în nici un fel calitatea de persoană juridică de drept privat a debitoarei cedate, orice concluzii în sens contrar neavând susţinere legală. De altfel, în mod complet inexplicabil, instanţa ignoră chiar prevederile art. 1 din O.G. nr. 25/2001 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii C.N.I. -S.A. care stabilesc în mod lipsit de orice echivoc calitatea de societate comercială a entităţii înfiinţate.

Recurenta consideră că, în lipsa unor prevederi legale derogatorii, aplicabile operaţiunilor de cesiune de creanţă, instituirea unor astfel de reguli prin simple deducţii nefondate ale instanţei, pornind de la calitatea deţinătorilor capitalului social sau de la interesul public al lucrărilor achitate prin plata creanţei cedate, reprezintă o vădită încălcare a legii.

Nici în materia contractelor de achiziţie publică nu există reguli derogatorii aplicabile creanţelor izvorând din astfel de contracte, iar astfel de reguli nu pot fi instituite prin simple deducţii, pornind de la calitatea deţinătorilor capitalului social sau de la interesul public al lucrărilor achitate prin plata creanţei cedate.

De altfel, în speţa de faţă, interesul public nu ar fi fost în niciun fel prejudiciat, dat fiind că achizitorul S.C. COMPANIA NAŢIONALĂ DE INVESTIŢII "C.N.I." S.A. a efectuat plăţi doar pentru lucrările efectiv realizate şi acceptate de achizitor, după cum reiese foarte clar din art. 11.2.2 şi 11.2.4 din Condiţiile Generale ale Contractului de execuţie lucrări nr. x din 07.02.2011 (izvorul creanţei date).

Nu a fost prejudicat interesul public deoarece a dobândit deja bunurile care fac obiectul achiziţiei, înainte de a face plata, moment din care se pune doar problema achitării creanţei reprezentând preţul către un furnizor privat, care poate dispune de creanţele care alcătuiesc proprietatea sa privată. Prin urmare, creanţa reprezentând preţul lucrărilor este parte a proprietăţii private, fiind complet inadmisibilă orice interpretare în sensul restricţionării dreptului unei persoane juridice de dispoziţie asupra proprietăţii sale.

Pe de altă parte, în cazul în care debitorul cedat ar fi avut dubii asupra caracterului veridic al cesiunii de creanţă, ar fi putut efectua demersuri de verificare conform art. 1578 alin. (3)-(5) din C. civ., care îi dă dreptul de a solicita dovada scrisă a contractului de cesiune de creanţă, în vederea apărării interesului public pe care susţine că îl reprezintă, însă debitorul cedat nu a formulat nicio astfel de solicitare.

În concluzie, recurenta arată că, în lipsa unei calităţi speciale a debitorului cedat, în cauză se aplică regulile de drept comun în materie civilă cuprinse în art. 1570 din C. civ., astfel că, în cazul cesiunii de creanţă având ca obiect o sumă de bani, nu este necesar acordul debitorului cedat.

Recurenta consideră că, lipsa acordului debitorului cedat, nu poate constitui în niciun caz motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanţă, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Astfel, conform prevederilor art. 1570 si 1578 din C. civ., susţine recurenta, este irelevantă lipsa acordului debitoarei cedate în cadrul operaţiunii de cesiune de creanţă, iar debitoarea cedată avea obligaţia de a efectua plata sumelor de bani datorate către creditoarea cesionară ca urmare a simplei notificări a cesiunii de creanţă. Art. 1570 din C. civ., prevede că cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului cu debitorul nu produce efecte în privinţa debitorului decât dacă cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani. Prin urmare, susţine recurenta, este perfect valabilă operaţiunea de cesiune a creanţei având ca obiect plata sumei de 312.628,8 RON, chiar dacă prin art. 4.3.3 din contractul de execuţie lucrări nr. x din 07.02.2011 din care a izvorât creanţa, încheiat între creditorul cedent (Antreprenor) şi debitorul cedat (Achizitor), se convenea între părţile iniţiale ale raportului obligaţional că cesiunea creanţelor născute din contract este permisă, sub rezerva acordului prealabil scris al Achizitorului.

Având în vedere cele arătate mai sus, lipsa acceptului debitorului cedat, nu atrage nulitatea cesiunii de creanţă, ci poate antrena cel mult eventuala răspundere a creditorului cedent fată de debitorul cedat pentru inconvenientele rezultate din încheierea contractului de cesiune, conform dispoziţiilor alin. (2) al art. 1570 C. civ. potrivit căruia dispoziţiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului fată de debitor pentru încălcarea interdicţiei de o ceda creanţa. În aceste condiţii, este complet inadmisibilă invocarea de către creditorul cedent S.C. A. S.R.L. a propriei culpe pentru a se sustrage obligaţiilor pe care şi le-a asumat în favoarea creditorului cesionar S.C. C. S.R.L. prin contractul de cesiune de creanţă nr. x din 07.11.2012, precum şi pentru a se sustrage răspunderii pe care o are în temeiul legii faţă de debitorul cedat.

Potrivit principiului fundamental de drept "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans", instanţa nu poate reţine nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă, pentru că astfel intimata S.C. A. S.R.L. ar obţine un avantaj ca urmare a propriei sale culpe, prin înlăturarea oricărei obligaţii şi răspunderii juridice în ceea ce o priveşte, iar creditoarea cesionară ar fi prejudiciată în absenţa oricărei conduite culpabile din partea sa. Prin urmare, singura soluţie legală şi echitabilă este angajarea răspunderii creditorului cedent fată de debitorul cedat pentru inconvenientele rezultate din încheierea contractului de cesiune, fără acordul expres al debitorului cedat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune de creanţă nr. x din 07.11.2012, încheiat între S.C. C. S.R.L. (în calitate de cesionar) şi S.C. A. S.R.L. (în calitate de cedent), prin care cedentul a cesionat creanţa pe care o avea faţă de debitorul cedat S.C. COMPANIA NAŢIONALĂ DE INVESTIŢII C.N.I. S.A., rezultând din Contractul de execuţie lucrări nr. x din 07.02.2011, până la concurenţa sumei de 312.628,8 RON inclusiv TVA.

Referitor la raporturile dintre părţi, Înalta Curte, reţine că, între Compania Naţională de Investiţii S.A., în calitate de achizitor şi S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor, s-a încheiat Contractul de achiziţie publică privind realizarea obiectivului de investiţii "Lucrări de intervenţie în prima urgenţă - Repunerea în circulaţie a podului peste râul Suceava de pe DJ 208 C, de la km 26+150 între localităţile Roscani - Liteni, jud. Suceava".

Conform art. 4.3.3 din acest contract cesiunea creanţelor este permisă, sub rezerva acordului prealabil, scris al Achizitorului.

Din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezultă că Compania Naţională de Investiţii S.A. a primit din partea S.C. C. S.R.L., un terţ faţă de contractul de achiziţie public menţionat, Notificarea de cesiune a creanţei cu nr. x/08.11.2012, prin care era înştiinţată despre încheierea Contractului de cesiune nr. x/07.11.2012 între S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., faţă de care CNI S.A. nu şi-a dat acordul în sensul prevăzut de art. 4.3.3 din contractul de achiziţie publică.

Criticile recurentei se circumscriu în esenţă faptului că instanţele au reţinut nevalabilitatea încheierii contractul de cesiune de creanţă motivat de calitatea specială a debitorului cedat şi a creanţei cedate, instanţa de apel apreciind greşit că ar fi incidente în cauză prevederile art. 61 din O.U.G. nr. 146/2002 (invocate la alin. (9) şi 10 din pagina 16 a hotărârii atacate) privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, deşi aceste prevederi sunt aplicabile doar instituţiilor publice, iar nu societăţilor comerciale pe acţiuni, cum este S.C. COMPANIA NAŢIONALĂ DE INVESTIŢII C.N.I. S.A. aceasta funcţionând conform reglementărilor civile de drept comun.

Criticile nu sunt fondate.

În speţă, debitorul cedat, respectiv CNI S.A., deşi este o societate comercială având forma juridică de societate pe acţiuni conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, regimul juridic al acesteia este supus unei legi speciale respectiv, Ordonanţa nr. 25/2001 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii C.N.I. - S.A, aceasta funcţionând sub autoritatea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.

Potrivit art. 5 din acest act normativ C.N.I. S.A. realizează programe de investiţii în cadrul "Programului naţional de construcţii de interes public sau social" activitatea acestei companii fiind finanţată şi de la bugetul de stat, confom art. 7 din aceeaşi lege.

Conform definiţiei date de Legea nr. 500/2002, art. 2. alin. (1) (1), instituţii publice reprezintă o denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea/coordonarea acestora, finanţate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2).

Astfel, textul de lege defineşte instituţiile publice printr-o reglementare extensivă iar nu limitativă, după cum susţine recurenta, stabilind drept criteriu de referinţă pentru calificarea unei instituţii ca fiind publică, finanţarea bugetară a activităţii acesteia.

Or, astfel cum s-a arătat, din art. 5 şi 7 Ordonanţa nr. 25/2001 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii C.N.I. - S.A. rezultă că această instituţie desfăşoară activităţi de interes public şi, întrucât este finanţată şi de la bugetul de stat, este o instituţie publică.

Ca instituţie publică, aceasta se supune regimului instituit prin O.U.G. nr. 146 din 31 octombrie 2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului. Conform art. 61 din această lege, operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alţi operatori economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate.

Aşadar, textul legal incident în speţă instituie posibilitatea furnizorilor de a-şi cesiona drepturile de creanţă şi nu obligaţia instituţiei publice de acceptare a cesiunilor.

Prin decizia nr. 28/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că furnizorul serviciului public de apă şi canalizare, constituit în societate comercială pe acţiuni este o instituţie publică, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, coroborat cu art. 9 alin. (12) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 29/2011, dacă se află în subordinea unităţilor administrativ- teritoriale acţionare, care au înfiinţat societatea.

Concluzionând asupra criteriului de calificare a unei societăţi comerciale ca fiind asimilată noţiunii de instituţie publică, Înalta Curte a reţinut că analiza existenţei/inexistenţei subordonării o poate face numai completul care soluţionează cauza, în baza probelor administrate în cauză, nefiind o chestiune de drept care să necesite pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Chiar dacă prin decizia menţionată Înalta Curte a fost învestită cu analiza unui regim de subordonare la nivel local, concluziile acestei decizii sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte raportul de subordonare la nivel naţional în care este implicată o autoritate publică, cum este cazul în speţă.

În speţă debitorul cedat, Compania Naţională de Investiţii "C.N.I." S.A., fiind o entitate aflată sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale si Administraţiei Publice Locale este, contrar susţinerilor recurentei, o instituţie publică în sensul definiţiei de la art. 2 pct. 30 din Legea 500/2002 privind finanţele publice.

Deşi alin. (30) al art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice nu face referire la societăţi comerciale, ci doar la instituţii publice, având în vedere reglementarea extensivă a textului şi în raport de reţinerile Înaltei Curţi prin decizia nr. 28/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este atributul instanţei de judecată să analizeze şi să determine dacă un operator economic are regimul unei instituţii publice.

Contrar susţinerilor recurentei, prevederile din O.G. nr. 25/2001 reglementează modul de funcţionare şi finanţare a CNI S.A. dar şi regimul juridic special derogatoriu de la dreptul comun, prin art. 5 din O.U.G. nr. 25/2001 reglementându-se faptul că această societate comercială desfăşoară activităţi de interes public.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei prin care aceasta consideră că nu există prevederi legale derogatorii, aplicabile operaţiunilor de cesiune de creanţă întrucât, astfel cum s-a menţionat, prin art. 61 din O.U.G. nr. 146 din 31 octombrie 2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, s-a prevăzut că cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate. Aşadar, există dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte raporturile juridice care au la bază activităţi de interes public, cum e cazul în speţă.

Aspectele vizând faptul că interesul public nu ar fi fost în niciun fel prejudiciat prin faptul că achizitorul, S.C. COMPANIA NAŢIONALĂ DE INVESTIŢII "C.N.I." S.A., a efectuat plăţi doar pentru lucrările efectiv realizate şi acceptate de achizitor, nu sunt de natură să înfrângă o dispoziţie de ordine publică privind obligativitatea acordului achizitorului pentru realizarea cesiunii.

Nefondate sunt şi criticile recurentei potrivit cărora, în lipsa unei calităţi speciale a debitorului cedat, în cauză se aplică regulile de drept comun în materie civilă cuprinse în art. 1570 şi 1758 din C. civ., astfel că, în cazul cesiunii de creanţă având ca obiect o sumă de bani, nu este necesar acordul debitorului cedat şi că, lipsa acordului debitorului cedat, nu poate constitui în niciun caz motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune de creanţă.

Astfel cum s-a reţinut anterior, cu referire la contractul de achiziţie publică încheiat în speţă, achizitorul intră în categoria instituţiilor publice şi se supune regimului special instituit de art. 61 din O.U.G. nr. 146 din 31 octombrie 2002 fiind obligatorie aprobarea cesiunii de către autoritatea publică în subordinea căreia se află debitorul cedat, în speţă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Cum legea specială derogă de la legea generală, rezultă că dispoziţiile din dreptul comun respectiv, art. 1570 si 1578 C. civ. invocate de recurentă, nu au aplicabilitate în speţă.

Mai mult decât atât, prin art. 4.3.3 din contractul de achiziţie, chiar părţile au înţeles să stipuleze că cesiunea creanţelor din contract este permisă, sub rezerva acordului prealabil scris al Achizitorului.

Întrucât cedentul nu a obţinut acordului prealabil scris al Achizitorului înainte de încheierea contractului de cesiune, în mod corect au constatat instanţele nulitatea contractului de cesiune având în vedere lipsa acestei condiţii de valabilitate.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei potrivit cărora, lipsa acceptului debitorului cedat, nu atrage nulitatea cesiunii de creanţă, ci poate antrena cel mult eventuala răspundere a creditorului cedent fată de debitorul cedat pentru inconvenientele rezultate din încheierea contractului de cesiune, deoarece în speţă este invocată nulitatea absolută a convenţiei iar, potrivit art. 1247 C. civ., este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general adică al unei norme de ordine publică cum este şi cea prevăzută de art. 61 din O.U.G. nr. 146/2002.

Pentru aceleaşi motive privind regimul de ordine publică a nulităţii absolute, nu pot fi primite nici susţinerile privind invocarea de către creditorul cedent S.C. A. S.R.L. a propriei culpe pentru a se sustrage obligaţiilor pe care şi le-a asumat în favoarea creditorului cesionar S.C. C. S.R.L. prin contractul de cesiune de creanţă nr. x din 07.11.2012, precum şi pentru a se sustrage răspunderii pe care o are în temeiul legii faţă de debitorul cedat.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ..va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 763/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 763/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2019.