Penal-Earnest Claim Rejected as Time-Barred; Sellers' Heirs Prevail on Appeal.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din actele şi lucrările dosarului reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G., H., I., Pusok căsătorită J., K., L., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 50000 Euro conform clauzei penale de arvună inserată în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M., conform cotelor lor de moştenire, în concret astfel - C. 5000 Euro, D. 1666,67 Euro, E. 1666,67 Euro, F. 1250 Euro, G. 1250 Euro, H. 1250 Euro, I. 1250 Euro, Pusok căsătorită J. 5000 Euro, K. 1666,67 Euro, L. 30000 Euro.

Prin sentinţa civilă nr. 89 din 19 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016 s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamanţilor A. şi B., faţă de pârâţii F., G., H. şi I.. S-a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamanţilor. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi K., Pusok căsătorită J. şi L., pentru suma de 30.000 Euro.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii C. şi D. precum şi pârâţii E. şi K..

Prin decizia nr. 339/A/2017 din 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au fost admise apelurile declarate de pârâţii C. şi D., E. şi K., împotriva sentinţei civile nr. 89 din 19 ianuarie 2017 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosar nr. x/2016 care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în consecinţă: a fost respinsă acţiunea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., E. şi K., J.. A fost menţinută dispoziţia sentinţei prin care s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată faţă de pârâţii F., G., H. şi I..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii B. şi A..

Recurenţii apreciază că decizia atacată este nelegală întrucât este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în materia prescripţiei dreptului material la acţiune, mai specific în ceea ce priveşte determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la dispoziţiile C. civ. din 1864. De asemenea, în opinia recurenţilor, au fost încălcate dispoziţiile legale privind încheierea si interpretarea convenţiilor legal făcute, reglementate în Titlul III din vechiul C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii arată că dispoziţiile dreptului material în ceea ce priveşte momentul naşterii dreptului la acţiune au fost invocate de aceştia în faţa instanţei de apel, dar nu ca motiv de apel, având în vedere că li se admisese acţiunea în primă instanţă iar apelul fusese formulat de părţile adverse, ci prin întâmpinare.

În opinia recurenţilor, normele de drept material greşit aplicate de instanţa de apel sunt: art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 1066, art. 1068 şi art. 1298 C. civ. 1864, din aceste dispoziţii rezultând cu certitudine următoarele aspecte: partea care nu este în culpă are dreptul de opţiune între a cere executarea clauzei penale sau a solicita instanţei executarea vânzării însăşi; dreptul de opţiune trebuie să fie unul real, efectiv, existent la momentul la care cumpărătorul (cum este cazul în speţă) alege una dintre variante sau cealaltă. Cu alte cuvinte, cumpărătorul trebuie să aibă la momentul exercitării acţiunii efectiva posibilitate de a alege una dintre opţiunile pe care C. civ. i le recunoaşte în situaţia în care vânzătorul refuză încheierea contractului promis; dreptul la acţiune se naşte în momentul în care cumpărătorul are efectiv această posibilitate de opţiune sau în momentul în care una dintre variante nu mai poate fi executată; obiectul principal al promisiunii de vânzare-cumpărare este vânzarea, transmiterea proprietăţii asupra imobilului, nu executarea clauzei penale-aceasta din urmă fiind o obligaţie secundară şi subsidiară, menită a asigura promitentul-cumpărător de executarea contractului de vânzare.

Recurenţii susţin că aveau obligaţia firească de a face toate demersurile necesare pentru executarea obligaţiei principale a promisiunii-ceea ce, având în vedere că bunul imobil fusese înstrăinat de promitenta-vânzătoare, a presupus desfiinţarea acelui contract de vânzare-cumpărare pentru a crea astfel toate premisele necesare semnării contractului de vânzare-cumpărare promis, recurenţii neavând ab initio dreptul de a activa clauza penală. De altfel, pe parcursul soluţionării litigiului având ca obiect anularea contractului prin care imobilul a fost înstrăinat de promitenta-vânzătoare unei terţe persoane, recurenţii susţin că au arătat în mod constant că obiectivul pe care îl urmăresc este dobândirea imobilului în proprietate, în temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare, însă, având în vedere perioada extrem de lungă de timp în care a fost soluţionat litigiul privind anularea contractului prin care imobilul a fost înstrăinat de promitenta-vânzătoare unei terţe persoane şi evenimentele derulate în această perioadă, la finalizarea litigiului când s-a intenţionat obţinerea executării obligaţiei principale s-a constatat că acest lucru nu mai este posibil, imobilul fiind deja executat silit din patrimoniul terţului cumpărător. Drept urmare, în acel moment - la finalizarea litigiului care crease posibilitatea teoretică a executării obligaţiei principale a promisiunii de vânzare-cumpărare, 07.10.2014 - s-a constatat imposibilitatea executării obligaţiei principale şi s-a născut dreptul de a cere activarea clauzei penale.

În ceea ce priveşte decizia atacată, recurenţii susţin că aceasta a fost pronunţată în urma unei greşite aplicări a normelor de drept material, apreciindu-se în mod nelegal că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 16.11.2007, când, în opinia instanţei de apel, s-ar fi născut dreptul la acţiune în ceea ce priveşte activarea clauzei penale. Acest mod de aplicare a normelor de drept material relevante în speţă este unul eronat, care nu ţine cont de împrejurările de fapt şi de drept reale din speţă, pornind de la greşita apreciere că recurenţii ar fi avut deschisă calea unei acţiuni în executarea clauzei penale încă de la început. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, obiectul principal al promisiunii de vânzare-cumpărare este cel având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului iar opţiunea privind activarea clauzei penale nu devine reală, efectivă şi legală atâta timp cât părţile pot executa obligaţia principală.

Un alt element care trebuie avut în vedere este cel al culpei promitentei vânzătoare - una dintre condiţiile necesare pentru activarea clauzei penale fiind culpa acesteia, conform art. 1298 C. civ. 1864. Dreptul la acţiunea având ca obiect punerea în executare a clauzei penale s-a născut la momentul la care culpa promitentei-vânzătoare a fost stabilită în mod irevocabil, deci la data de 07.10.2014. Dreptul la acţiune nu se putea naşte anterior acestei date, cu atât mai puţin la data de 16.11.2007, întrucât în acel moment culpa promitentei vânzătoare nu era certă.

Recurenţii susţin că nu au urmărit executarea clauzei penale ci executarea obligaţiei principale, respectiv semnarea contractului de vânzare-cumpărare. Chiar şi aşa, promovarea acţiunii în executarea clauzei penale în acelaşi timp cu executarea obligaţiei principale ar fi fost pe o parte, inadmisibilă iar pe de altă parte, neîntemeiată câtă vreme culpa - elementul principal care, conform voinţei părţilor, atrăgea activarea clauzei penale - nu era stabilită, fiind contestată de autoarea pârâţilor.

Recurenţii arată că au avut posibilitatea de a se îndrepta împotriva pârâţilor în baza clauzei penale doar în momentul în care a devenit evident că obligaţia principală nu mai poate fi executată, bunul imobil care urma să le fie transmis nemaifiind în patrimoniul societăţii subdobânditoare, fiind vândut în cadrul procedurii de executare silită.

Dreptul material la acţiune întemeiat pe clauza penală, deci pe culpa promitentei-vânzătoare, ca urmare a imposibilităţii de executare a obligaţiei principale a promisiunii de vânzare-cumpărare s-a născut la data la care aceasta culpă a fost constatată şi stabilită în mod irevocabil de instanţa supremă în dosarul nr. x/2008, ca atare, în speţă nu trebuie analizate motive de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripţie pentru perioada anterioară datei de 07.10.2014, cât vreme acesta a început să curgă doar la această dată.

Cu privire la admiterea apelului formulat de C., recurenţii susţin că decizia recurată este nemotivată întrucât instanţa de apel a analizat doar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocă de ceilalţi apelanţi, nu însă şi susţinerile apelantului C., dar cu toate acestea a admis şi apelul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 Euro, conform clauzei penale de arvună inserată în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M..

În raport de data încheierii acestui antecontract, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi Decretului-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Recurenţii apreciază că decizia atacată este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în materia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Critica nu este fondată.

Conform art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept. Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data cînd s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M., data limită pentru încheierea contractului în formă autentică s-a stabilit a fi 16.11.2007. La această dată părţile s-au întâlnit la notar şi au semnat încheierea de certificare nr. 7882/16.11.2007 prin care s-a luat la cunoştinţă că oficiul de cadastru nu a putut elibera extrasul de carte funciară pentru imobilul în cauză, condiţie fără de care nu s-a putut încheia actul de vânzare-cumpărare. Neîndeplinirea acestei condiţii a fost determinată de existenţa dosarului nr. x/2007 având ca obiect grăniţuire, aflat pe rolul Judecătoriei Zalău.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, la momentul stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta nu s-a putut încheia din culpa vânzătoarei care nu a fost în măsură să prezinte extrasul de carte funciară, condiţie obligatorie prevăzută de lege pentru încheierea vânzării.

Raportat la obligaţiile asumate de părţi prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007, Înalta Curte reţine că, în cauză, momentul de la care a început să curgă termenul de prescriţie este prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 teza ultimă, în sensul că prescripţia începe să curgă de la data când a expirat termenul prevăzut pentru realizarea obligaţiei. Acest termen este 16.11.2007, termen la care trebuia încheiat contractual de vânzare-cumpărare şi în raport de care a început să curgă termenul de prescripţie.

În situaţia dedusă judecăţii, începerea momentului de la care curge termenul de prescripţie este independentă de stabilirea culpei şi aceasta deoarece prescripţia dreptului la acţiune vizează posibilitatea de a acţiona în instanţă, în timp ce stabilirea culpei ţine de analiza fondului dreptului în scopul atragerii răspunderii părţii culpabile şi este ulterioară acestui moment.

Faptul că partea care se consideră neculpabilă are dreptul de opţiune între executarea directă şi executarea indirectă a obligaţiilor şi că aceste modalităţi de executare nu se pot solicita concomitent, nu presupune existenţa mai multor termene de prescripţie care încep să curgă succesiv, cum greşit afirmă recurenţii. Termenul de prescripţie este unul singur şi se încheie la momentul obiectiv prevăzut de lege.

Contrar susţinerilor recurenţilor, aceştia au avut posibilitatea legală să acţioneze în justiţie înuntrul termenului de prescripţie, independent de faptul că au demarat acţiunea care a format obiectul dosarului nr. x/2008, această acţiune neavând aptitudinea să constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie având în vedere că are un obiect distinct de cel al prezentei cauze şi anume, anulare contract de vânzare-cumpărare.

Că este aşa rezultă şi din finalitatea prezentului proces şi anume solicitarea de activare a clauzei penale, care nu reprezintă o consecinţă directă a soluţiei date în dosarul nr. x/2008 ci constituie o componentă a dreptului de opţiune al recurenţilor pe care aceştia nu au înţeles să îl exercite la momentul la care au constatat că nu pot semna contractul de vânzare-cumpărare, ci ulterior, în afara termenului de prescripţie.

Cu alte cuvinte, demararea acţiunii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare care a format obiectul dosarului nr. x/2008 nu a reprezentat un fine de neprimire din perspectiva utilizării uneia dintre cele două modalitaţi de executare a obligaţiilor: în natură sau prin echivalent (activarea clauzei penale).

Pentru considerentele arătate, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor potrivit cărora la finalizarea dosarului nr. x/2008 respectiv la 07.10.2014 s-a creat posibilitatea teoretică a executării obligaţiei principale a promisiunii de vânzare-cumpărare şi, întrucât s-a constatat imposibilitatea executării obligaţiei principale, s-a născut dreptul de a cere activarea clauzei penale

Recurenţii au susţinut că s-a apreciat în mod nelegal că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 16.11.2007, dată când, în opinia instanţei de apel s-ar fi născut dreptul la acţiune în ceea ce priveşte activarea clauzei penale.

Şi această critică este nefondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1066 C. civ., clauza penală, este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i iar conform art. 1068 din acelaşi cod, creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale.

Acest din urmă text de lege constituie dreptul de opţiune al creditorului care, la momentul constatării neexecutării obligaţiei, are posibilitatea de a solicita, sau îndeplinirea obligaţiei principale sau a clauzei penale, textul de lege necuprinzând situaţia la care se referă recurenţii, respectiv că aceştia erau obligaţi să ceară mai întâi executarea obligaţiei principale şi abia după aceea, dacă se constata imposibilitatea de executare a obligaţiei principale, să activeze clauza penală.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, condiţia începerii curgerii termenului de prescripţie este simplă, textul de lege nestipulând ca dreptul la acţiune să se nască dincolo de orice îndoială rezonabilă, cum greşit susţin recurenţii.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenţii arată că dreptul la acţiune având ca obiect punerea în executare a clauzei penale s-a născut la momentul la care culpa promitentei-vânzătoare a fost stabilită în mod irevocabil în dosarul nr. x/2008, respectiv la data de 07.10.2014, întrucât doar la acest moment culpa promitentei-vânzătoare a devenit certă.

Astfel cum s-a arătat anterior, momentul intervenirii culpei nu este relevant în speţă sub aspectul naşterii dreptului la acţiune având în vedere că obiectul judecăţii este reprezentat de un act juridic cu termen de executare depăşit, situaţie juridică care intră sub incidenţa art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Chiar dacă reclamanţii au aratat în dosarul în care au cerut nulitatea contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007 că doresc să încheie contractul în formă autentică după constatarea nulităţii, aceasta nu schimbă faptul că deja promitenta-vânzătoare era în culpă pentru neîncheierea în data de 16.11.2007 în formă autentică a contractului, adică pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1.10.2007 la BNP M..

Faptul că recurenţii susţin că nu au urmărit executarea clauzei penale ci executarea obligaţiei principale, respectiv semnarea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă strict opţiunea acestora în condiţiile în care astfel cum s-a arătat, legiuitorul a pus la dispoziţia creditorului un drept de opţiune.

Aşadar, data la care a intervenit culpa promitentei vânzătoare este, aşa cum s-a constatat şi în dosarul nr. x/2008 având ca obiect nulitatea contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007, data de 16.11.2007.

Din aceleaşi considerente nu pot fi reţinute nici susţinerile recurenţilor că promovarea acţiunii în executarea clauzei penale în acelaşi timp cu executarea obligaţiei principale ar fi fost pe o parte inadmisibilă iar pe de altă parte neîntemeiată câtă vreme culpa - elementul principal care, conform voinţei părţilor, atrăgea activarea clauzei penale - nu era stabilit fiind contestată de autoarea pârâţilor.

Culpa promitentei-vânzătoare rezultă în mod direct la 16.11.2007 din neîndeplinirea obligaţiei din antecontractul de vânzare-cumpărare, clauza penală putând fiind activată automat prin sesizarea instanţei, iar nu în funcţie de soarta dosarului nr. x/2008 având ca obiect nulitatea contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007.

Refuzul promitentei vânzătoare de a încheia actul este factorul care a generat culpa deoarece aceasta a fost doar formal de acord cu încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, în realitate aceasta nedepunând diligenţe pentru eliberarea extrasului de carte funciară în lipsa căruia notarul public nu putea verifica condiţiile vânzării.

Raportat la prevederile antecontractului de vânzare-cumpărare acest refuz se constituie în activarea clauzei penale, deoarece, în situaţia în care tranzacţia nu se perfecta în formă autentică din vina vânzătoarei la termenul stabilit, aceasta trebuia să restituie de două ori suma de 50.000 euro primită ca avans.

Constatarea nulităţii contractului autentificat sub nr. x/28.12.2007 în dosarul nr. x/2008 repune părţile în situaţia anterioară, dar numai între acestea, iar nu şi cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare, care produce efectele sale, independent de soarta procesului de constatare a nulităţii contractului autentificat sub nr. x inclusiv cu privire la termenul de prescripţie, care are aceeaşi dată de începere şi curge de la momentul refuzului promitentei vânzătoare, 16.11.2007, şi pentru obligaţia de a încheia contractul cât şi pentru clauza penală.

Recurenţii şi-au asumat riscul de a încerca să obţină îndeplinirea obligaţiei principale însă acest aspect nu a reprezentat o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie şi nu a generat noi drepturi la acţiune, cum în mod eronat se susţine.

Intervenirea culpei promitentei vânzătoare la data de 16.11.2007 este evidentă, de la această dată reclamanţii având opţiunea să sesizeze instanţa cu o acţiune în executarea în natură a obligaţiei sau cu privire la incidenţa clauzei penale.

Faptul că ulterior naşterii acestui drept la acţiune şi începerii curgerii prescripţiei, promitenta-vânzătoare a încheiat la data de 28.12.2007 un alt contract de vânzare cumpărare nu schimbă situaţia. Nici faptul că ulterior se introduce o acţiune de constatare a nulităţii acestui contract nu face să se schimbe naşterea dreptului la acţiune anterior arătat şi curgerea termenului de prescripţie.

Prin urmare, lămurirea aspectului culpei promitentei vânzătoarei cu privire la neîndeplinirea obligaţiei din antecontract nu are nimic de a face cu acţiunea de constatare a nulităţii contractului aut. sub nr. x/28.12.2007 şi culpa în ce priveşte acest din urmă contract.

Cu privire la admiterea apelului formulat de C., recurenţii susţin că decizia recurată este nemotivată întrucât instanţa de apel a analizat doar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocă de ceilalţi apelanţi, nu însă şi susţinerile apelantului C., dar, cu toate acestea, a admis şi apelul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte, reţine că, faţă de soluţia de admitere a apelului şi poziţia procesuală a apelantului C., nu se mai impunea analiza distinctă a criticilor acestuia întrucât erau similare cu ale celorlalţi apelanţi.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 339/A/2017 din 21 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Înalta Curte, constatând culpa procesuală, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenţii-reclamanţii B. şi A. să plătească intimaţilor-pârâţi D., E. şi K. suma de 1200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 339/A/2017 din 21 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţii B. şi A. să plătească intimaţilor-pârâţi D., E. şi K. suma de 1200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2019.