Nullity of cassation appeal for failure to distinguish legal from factual errors regarding debt acknowledgment and statute of limitations

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 mai 2016 la Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei totale de 462.192,80 RON, reprezentând contravaloarea mărfii neachitată conform facturilor neîncasate nr. 73 din 15 octombrie 2012 (parţial) şi nr. 80 din 28 martie 2013, extras de cont confirmări solduri la 31 decembrie 2013 cu nr. x din 13 martie 2014. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1469, art. 1516, art. 1518, art. 1523 lit. d) din C. civ., art. 113, art. 116, art. 120, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Legea nr. 72/2013, art. 64 lit. g) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1760 din 3 octombrie 2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 466 din 13 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 405.732,74 RON aferentă facturii fiscale nr. x/2012, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei aferente facturii fiscale nr. x/2013, constatând prescris dreptul la acţiune şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 208,69 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a valorificat probatoriul administrat, reţinând dovedirea livrării bunurilor prin valorificarea extrasului de cont din 20 martie 2014.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a apreciat că pârâta nu a adus niciun argument pertinent care să înlăture considerentele primei instanţe potrivit cărora rolul esenţial al extrasului de cont este atestarea existenţei şi scadenţei obligaţiilor dintre părţile care îl completează, iar conţinutul acestuia, valorificat în mod corect prin raportare la dispoziţiile art. 273 din C. proc. civ., reprezintă o recunoaştere neechivocă a sumei pretinse de către reclamantă în legătură cu factura nr. x, ce se circumscrie cazului de întrerupere instituit de prevederile art. 2537 pct. 1, coroborate cu dispoziţiile art. 2538 din C. civ.

În ceea ce priveşte cel de al treilea motiv de apel, prin care partea a invocat incidenţa instituţiei compensaţiei de drept, în condiţiile art. 1617 C. civ., faţă de obligaţia de plată decurgând din raporturile juridice ce au stat la baza emiterii facturii nr. x/2011 de către pârâta C., instanţa de apel a constatat că, deşi potrivit susţinerilor sale pârâta avea de încasat de la reclamantă o sumă mai mare decât cea de plată, a achitat la 15 octombrie 2012 o parte din preţ, acţiune ce echivalează cu renunţarea tacită la compensaţia invocată.

În ceea ce priveşte cel de al patrulea motiv de apel, instanţa a constatat că că în mod temeinic prima instanţă a coroborat elementele probatorii care au avut la bază factura fiscală nr. x/2012 şi extrasul de cont însuşit la 20 martie 2014, iar probele administrate şi în faza de apel susţin pertinenţa şi legalitatea pretenţiilor reclamantei.

La 25 mai 2018, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune al intimatei de a solicita plata facturii nr. x din 15 octombrie 2012, recurenta a învederat că instanţele de fond nu au interpretat în mod corect dispoziţiile referitoare la prescripţie şi, în consecinţă, nu au reţinut ca prescris acest drept.

În acest sens, s-a susţinut că extrasul de cont nu poate fi apreciat ca fiind apt de a conduce la întreruperea prescripţiei extinctive, motiv pentru care, nefiind incidente în speţă alte termene prevăzute de lege şi, luând în considerare înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în accepţiunea recurentei cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte livrarea concentratului de cupru, pârâta a precizat că niciuna dintre instanţele de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile legale aplicabile pentru dovedirea efectuării unui transport de marfă, judecata fiind realizată în mod incorect şi nelegal. Deşi pârâta a invocat imposibilitatea dovedirii predării unor mărfuri cu extrasul de cont, instanţa de apel a respins aceste apărări, încălcând dispoziţiile legale incidente în cauză.

Contrar reţinerilor instanţei, recurenta-pârâtă a arătat că avizul de însoţire a mărfii a fost emis la 28 februarie 2012, iar conform susţinerilor reclamantei, acesta este aferent facturii nr. x, care datează din 28 martie 2013, cu un an înaintea facturii emise, de unde rezultă reaua-credinţă a reclamantei.

Totodată, s-a mai învederat că instanţa de apel se află într-o eroare în ceea ce priveşte regulile de transport al mărfurilor, întrucât nu cunoaştea în sarcina cui revinea obligaţia de a întocmi documentele de transport.

În ceea ce priveşte intervenirea de drept a compensaţiei între părţi, instanţele în mod incorect au apreciat că aceasta nu a intervenit, nefăcând aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1617 C. civ.

Recurenta a menţionat că, în ceea ce priveşte excepţia de neexecutare, instanţele aveau obligaţia să ţină cont de incidenţa dispoziţiilor C. civ. referitoare la excepţia de neexecutare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada livrării concentratului de cupru.

În consecinţă, în opinia recurentei, nefiind dovedită livrarea concentratului de cupru, excepţia de neexecutare a pârâtei are o aplicabilitate clară în speţă.

La 18 iulie 2018, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea căii de atac raportat la decizia CCR nr. 369/2017 şi la decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă S.C. C. S.R.L. a formulat la 24 iulie 2018 cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, care a fost respinsă prin încheierea din 2 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin rezoluţia aflată la dosar, Înalta Curte a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3831,16 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada achitării acesteia fiind depusă la dosar, potrivit dovezilor aflate la filele x şi 105.

Magistratul-asistent a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

La 10 decembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. B., a admis în principiu recursul şi a acordat termen la 1 octombrie 2019, termen la care a invocat din oficiu excepţia nulităţii cererii de recurs, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deşi formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În concret, în cauză, deşi aparent se invocă critici de nelegalitate referitoare la aprecierea dată unui înscris ca echivalând cu o recunoaştere a creanţei, la livrarea concentraţiei de cupru, la intervenirea compensaţiei de drept şi la excepţia de neexecutare, în realitate recurenta-pârâtă aduce în discuţie şi tinde ca instanţa de recurs să procedeze la o verificare a modului în care instanţa de apel a făcut aprecieri asupra probelor sau a evaluat ansamblul probator, ceea ce nu e permis în acest cadru procesual, pentru că recursul este o cale extraordinară de atac, aşa cum s-a reţinut în considerentele ce preced.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că primul motiv de recurs referitor la aprecierea dată unui înscris, respectiv extrasul de cont, ca echivalând cu o recunoaştere a creanţei, care ar reprezenta un caz întreruptiv de prescripţie vizează, în realitate, interpretarea unei probe, în sensul că semnarea contractului reprezintă recunoaştere, aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

A doua critică invocată de recurentă, deşi formal se subsumează criticii referitoare la greşita apreciere asupra excepţiei de neexecutare a contractului, tinde la analizarea unor dovezi referitoare la livrarea concentraţiei de cupru, aspect care, de asemenea, nu poate fi reevaluat în recurs, recurenta-pârâtă aducând în discuţie chestiuni care ţin de probaţiune şi de stabilirea situaţiei de fapt.

Al treilea motiv invocat de recurenta-pârâtă se referă la intervenirea de drept a compensaţiei între părţi, însă modul în care a fost construită această critică conduce la concluzia că, în cauză, în realitate se critică aprecierea asupra unei plăţi cu valoare de renunţare la compensaţie, care reprezintă tot un motiv de netemeinicie, nu de nelegalitate.

În fine, ultimul motiv de recurs este centrat tot pe excepţia de neexecutare, cu privire la care recurenta-pârâtă a subliniat că, nefiind dovedită livrarea concentraţiei de cupru, îşi găseşte aplicabilitate în cauză. În concordanţă cu considerentele reţinute anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această critică vizează aspecte ce ţin de lipsa unui probatoriu concludent, care nu poate fi subsumată niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recurenta-pârâtă şi-a încadrat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, analizând critica referitoare la încălcare dispoziţiilor art. 1.617 C. civ., instanţa supremă constată că recurenta s-a limitat la a preciza doar că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a acestor dispoziţii legale în ceea ce priveşte intervenirea de drept a compensaţiei, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, trimiterea la textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind goală de substanţă şi fiind apreciat ca pur formală.

În acest context, se constată că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, având în vedere că nu a fost dezvoltat un raţionament critic al hotărârii pronunţate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greşit cu ocazia soluţionării apelului.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 486 alin. (3) şi la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. B., Înalta Curte urmează să o admită, conform art. 494, raportat la art. 482, la art. 452 şi la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

În consecinţă, Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B. suma de 538,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform bonurilor fiscale şi chitanţei aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII B. suma de 538,37 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.