Negative Jurisdictional Conflict Resolved: Athlete Services Contract Civil, Case Assigned to Lugoj District Court.

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03.01.2019 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtul să îi plătească suma de 10.000 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În motivare, a arătat că a desfăşurat activitate în cadrul B., aşa cum s-a obligat prin contractul civil nr. x/04.01.2017, însă acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de a-i plăti suma de 6.000 RON, reprezentând salariul aferent lunilor septembrie - decembrie 2017 şi nici suma de 4.000 RON, reprezentând contravaloarea alimentaţiei de efort.

În drept, a invocat art. 148 şi urm., 194 C. proc. civ., art. 160, 161, 166 alin. (4), art. 268 şi 278 alin. (1) din Codul muncii, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1.530 şi urm. C. civ., art. 28 din Legea nr. 62/2011 şi art. 25 din H.G. nr. 1447/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 490/19.03.2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că analiza contractului nr. x/04.01.2017, prin prisma art. 10 din Codul muncii, relevă că, în speţă, relaţiile contractuale stabilite între părţi nu se obiectivează într-un raport de muncă, ci rămân în sfera dreptului civil.

Astfel, subliniind că elementul esenţial care distinge contractul de muncă de orice alt tip de contract civil este subordonarea salariatului faţă de angajatorul său, a reţinut că din convenţia încheiată de părţi nu rezultă existenţa unui raport de subordonare a prestatorului faţă de beneficiar.

Prin urmare, în lipsa unui astfel de raport, relaţiile contractuale stabilite între părţi rămân în sfera dreptului civil, astfel că, în considerarea sediului pârâtului şi a valorii obiectului cererii de chemare în judecată, a apreciat că Judecătoriei Lugoj îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Lugoj la 15.05.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1881/05.06.2019, Judecătoria Lugoj a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a constatat că este competent general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, ulterior invocând excepţia necompetenţei sale materiale, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 490/19.03.2019.

Or, conform art. 131 alin. (1) teza finală C. proc. civ., încheierea prin care, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul îşi verifică, din oficiu, competenţa are caracter interlocutoriu, iar potrivit art. 235 C. proc. civ. instanţa este legată de încheierile interlocutorii.

În continuare, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme, potrivit căreia raţiunea dispoziţiilor legale care reglementează momentul invocării excepţiei de necompetenţă constă în respectarea dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, corespunzând imperativului soluţionării cauzei prin asigurarea desfăşurării cu celeritate a judecăţii, potrivit art. 6 C. proc. civ. Astfel, se împiedică declinarea competenţei de instanţe, după primul termen de judecată, deoarece această măsură procesuală contribuie în mod esenţial la limitarea timpului de soluţionare a cauzelor, strâns legat de conceptul de timp rezonabil, aşa cum a fost acesta definit în jurisprudenţa Curţii Europene.

În final, a conchis că Tribunalul Dâmboviţa nu se mai poate prevala de excepţia necompetenţei sale materiale, în condiţiile în care şi-a reţinut în prealabil competenţa printr-o încheiere interlocutorie, rămânând legal învestit să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra cererii prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 10.000 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă, în baza contractului civil nr. 10/04.01.2017.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecăţii izvorăşte din contractul sus-menţionat.

Potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000, sportivul profesionist poate încheia cu structura sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenţie civilă, în condiţiile legii.

Intenţia reală a părţilor cu privire la natura juridică a contractului încheiat poate fi decelată pornind de la denumirea pe care acestea i-au dat-o.

Astfel, Înalta Curte constată că părţile au înţeles să numească convenţia pe care au încheiat-o la 04.01.2017 "contract civil".

De altfel, analiza contractului nu relevă existenţa unor clauze specifice contractului individual de muncă (caracterizat prin prestarea unei munci de către salariat, pentru şi sub autoritatea angajatorului, în schimbul unui salariu), cum ar fi durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul, condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia, durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână, indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului, conform art. 10 şi 17 din Codul muncii.

Aşadar, în baza dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000, părţile au optat pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ele printr-o convenţie civilă.

Cum natura juridică a contractului dedus judecăţii este una civilă, Înalta Curte reţine că, având în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, care se situează sub pragul valoric de 200.000 RON, prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. k), precum şi sediul pârâtei, care se află în oraşul Lugoj, competenţa soluţionării cauzei aparţine Judecătoriei Lugoj.

În altă ordine de idei, se cuvine menţionat că, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială trebuie invocată la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Într-adevăr, la termenul din 05.03.2019, Tribunalul Dâmboviţa a stabilit că este competent general, material şi teritorial să judece cauza, însă tot atunci, ca urmare a celor rezultate din dezbateri, a invocat excepţia necompetenţei sale materiale.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa şi-a invocat necompetenţa cu depăşirea termenului impus de art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

O interpretare în sens contrar, prin formalismul său, se îndepărtează de la scopul legii - respectarea dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, corespunzând imperativului soluţionării cauzei prin asigurarea desfăşurării cu celeritate a judecăţii.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Lugoj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2019.