Jurisdictional Competence for Restitution of Voluntarily Paid Wages Following Reversal of Labor Judgment: Application of Labor Code Over Civil Execution Reversal Rules

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.10.2018 pe rolul Judecătoriei Bicaz, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.973 RON, nedatorată, însă încasată, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării sentinţei până la restituirea efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 383/16.04.2019, Judecătoria Bicaz a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2716/25.06.2014, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a obligat reclamanta (în calitate de angajator) la plata actualizată cu indicele de inflaţie a unor diferenţe de drepturi salariale efectiv încasate de pârât, în calitate de angajat.

Obligaţia stabilită astfel a fost executată de bunăvoie de angajator, însă Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.

Demersul judiciar de faţă, promovat în baza art. 723 şi urm. C. proc. civ., tinde la restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei civile nr. 2716/2014 a Tribunalului Iaşi, prin obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate necuvenit, ca urmare a schimbării hotărârii în apel.

În continuare, judecătoria a luat act că, potrivit susţinerilor reclamantei, la art. 5 din convenţia de eşalonare la plată încheiată de părţi, pârâtul s-a obligat ca "în condiţiile în care, în urma soluţionării irevocabile a sentinţei puse în executare, instanţa micşorează cuantumul sumei datorate la plată de CN CF CFR, mă angajez să restitui de bunăvoie banii încasaţi în plus".

De asemenea, a notat că reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu acelaşi pârât, întemeiată pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, însă aceasta a fost respinsă, Curtea de Apel Bucureşti reţinând că, întrucât se solicită restituirea unor sume achitate în executarea unui titlu executoriu, devin incidente dispoziţiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ.

A reţinut prima instanţă sesizată şi că regulatorul de competenţă pronunţat într-o speţă similară (decizia nr. 1408/20.04.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) a stabilit că acest tip de cauză este guvernat de Codul muncii, dar şi că Judecătoria Bicaz nu poate fi "instanţă de executare", atât timp cât obligaţia a fost executată de bunăvoie, iar nu prin executorul judecătoresc.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 14.05.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 3676/21.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bicaz; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispoziţiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., care vizează instanţa de executare şi a reţinut că, în speţă, reclamanta a indicat în mod expres ca temei de drept dispoziţiile art. 723 şi urm. C. proc. civ. or, fără a fi pusă în discuţia părţilor, calificarea juridică a acţiunii promovate a fost schimbată, în condiţiile în care pârâtul a invocat alte argumente în susţinerea excepţiei necompetenţei invocate.

A apreciat tribunalul că nu pot fi reţinute drept argumente considerentele deciziei civile nr. 1408/20.04.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care situaţia premisă care a determinat pronunţarea regulatorului de competenţă în cauza respectivă a fost reprezentată de o acţiune a reclamantei întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) şi art. 269 din Codul muncii; totodată, spre deosebire de ipoteza în care a fost pronunţat sus-menţionatul regulator de competenţă, în speţă, reclamantul, în exercitarea principiului accesului la instanţă, reţinând considerentele deciziei nr. 2802/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, a apreciat că în situaţia sa juridică sunt incidente prevederile art. 723 şi urm. C. proc. civ.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra cererii prin care reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând ca acesta să fie obligat să-i achite suma de 2.973 RON, pe care o încasase, ca urmare a executării benevole a sentinţei civile nr. 2716/25.06.2014, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, ulterior schimbată în tot în apel.

Deşi reclamanta a precizat că prin demersul judiciar iniţiat urmăreşte întoarcerea executării în baza art. 723 C. proc. civ., instanţa supremă subliniază că aceste dispoziţii legale vizează strict ipoteza în care obligaţia a fost adusă la îndeplinire prin procedura executării silite, care începe odată cu sesizarea organului de executare şi este de competenţa instanţei de executare.

Cum, în speţă, obligaţia a fost îndeplinită de bunăvoie, încheindu-se o convenţie în acest sens între părţi, devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie."

Aşa fiind, competenţa teritorială trebuie stabilită conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care prevăd că ea aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 ("cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul").

Având în vedere că sediul indicat al reclamantei este situat în municipiul Iaşi, raportat la textele de lege mai sus citate, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Iaşi.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2019.