Tort claim based on stipulation for another: exclusive company jurisdiction inapplicable where action targets individual damages rather than corporate operations

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 587.175,13 euro, echivalent în RON la data plăţii, către reclamantul A. şi 111.962,87 euro, echivalent în RON la data plăţii, către pârâta B..

Prin sentinţa civilă nr. 337 din 22 martie 2019, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în cauză, este vorba de competenţa teritorială exclusivă, respectiv când cererea de chemare în judecată trebuie introdusă la o anumită instanţă expres prevăzută de lege, părţile neavând posibilitatea să convină sub acest aspect.

Art. 107 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

S-a reţinut că sumele solicitate reprezintă despăgubiri proporţionale cu cota de participare a fiecărui reclamant la capitalul social al D. S.R.L., prin refuzul de respectare a unor obligaţii asumate prin contractul de distribuţie autorizat încheiat la data de 22.03.2010 între S.C. C. S.R.L. şi D. S.R.L., iar prevederea contractuală din care decurge culpa pârâtei este o veritabilă stipulaţie pentru altul, creând drepturi direct în patrimoniul reclamanţilor, în calitate de deţinători ai părţilor sociale ai D. S.R.L.

Prin urmare, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 119 C. proc. civ., potrivit cărora cererile în materie de societate, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal, respectiv Tribunalul Ilfov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la 06.05.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 2275 din 1 iulie 2019, Tribunalul Ilfov a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată de reclamanţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, reclamanţii susţinând aceeaşi cauză juridică la termenul de judecată din data de 24.06.2019, când tribunalul a pus în discuţie temeiul acţiunii.

Întrucât cauza juridică a cererii de chemare în judecată este reprezentată de răspunderea civilă delictuală, tribunalul a constatat că devin incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, tribunalul a reţinut că alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, conform dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ.

Astfel, atât Tribunalul Vâlcea (instanţa în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul), cât şi Tribunalul Ilfov (instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul pârâtei), sunt instanţe deopotrivă competente teritorial să soluţioneze prezenta cauză.

Fiind vorba de o competenţă teritorială relativă, doar pârâta ar fi putut invoca excepţia necompetenţei teritoriale, cu consecinţa declinării competenţei la una dintre instanţele competente potrivit legii, reclamanţii având posibilitatea să opteze pentru una dintre acestea.

Or, în ipoteza concretă, în care reclamanţii şi-au exercitat dreptul de opţiune conferit de dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., alegând dintre mai multe instanţe deopotrivă competente şi învestind în mod legal Tribunalul Vâlcea, tribunalul a constatat că pârâta nu mai avea dreptul de a invoca necompetenţa relativă alternativă, instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul.

Astfel, opţiunea reclamanţilor, reiterată prin concluziile de la termenul de judecată din data de 24.06.2019, asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, a fost aceea de a sesiza instanţa de la locul în care s-a produs prejudiciul pretins, conform art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.., respectiv Tribunalul Vâlcea, care a dobândit competenţa de soluţionare a cauzei la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Tribunalul nu a reţinut apărarea pârâtei, referitoare la faptul că raportat la cauza acţiunii - contractul - este competentă instanţa în circumscripţia căreia se află situat sediul pârâtei, întrucât cauza juridică a cererii este reprezentată de răspunderea civilă delictuală, aspect susţinut de către reclamanţi şi la termenul de judecată din data de 24.06.2019. Or, instanţa este ţinută de fundamentul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 119 C. proc. civ., reţinute de Tribunalul Vâlcea, întrucât cererea de chemare în judecată nu are în vedere existenţa societăţii sau ansamblul operaţiunilor sale.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Ilfov, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri care nu sunt supuse niciunei căi de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3 C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Acţiunea introductivă este întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, având ca obiect obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 587.175,13 euro, echivalent în RON la data plăţii, către reclamantul A. şi 111.962,87 euro, echivalent în RON la data plăţii, către pârâta B..

Cauza juridică a cererii de chemare în judecată rezultă atât din conţinutul acţiunii introductive, cât şi din precizările efectuale de reclamanţi în faţa instanţelor (încheierea din 15 martie 2019 a Tribunalului Vâlcea şi încheierea din 24 iunie 2019 a Tribunalului Ilfov).

Prin urmare, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 119 C. proc. civ. care reglementează cazul de competenţă teritorială exclusivă privind cererile în materie de societate, întrucât acţiunea dedusă judecăţii nu are în vedere existenţa societăţii sau ansamblul operaţiunilor sale şi nu priveşte raporturile între asociaţi ori între aceştia şi societate.

Astfel, în cauză este aplicabilă regula de drept comun în materia competenţei teritoriale, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Având în vedere că în cauza de faţă competenţa teritorială este una alternativă şi de ordine privată, normele incidente sunt cele prevăzute de art. 107 coroborat cu art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită o competenţă teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 9 se stipulează că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Odată sesizată în mod legal de către reclamant una dintre instanţele competente alternativ, în temeiul dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ., nici pârâta din cauză, nici instanţa de judecată nu pot contesta opţiunea acestuia şi nu pot invoca competenţa teritorială alternativă drept temei pentru declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, cu consecinţa încălcării voinţei reclamantului.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să stabilească competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, prima instanţă sesizată de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.