Abusive bank loan commission: ineligibility of legal set-off due to absence of exigibility of outstanding credit balance

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 25 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la pct. 5.1 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/FD din 11 august 2008, precum şi la secţiunile 8.1 lit. c)-d) şi 10.2 din Condiţii generale ale aceleiaşi convenţii;

2. s-o oblige pe pârâtă la restituirea sumei de 7.797,29 euro, reprezentând comision de risc şi administrare, percepută începând cu 25 august 2008 şi până la 25 martie 2015;

3. s-o oblige pe pârâtă la actualizarea sumei percepute abuziv cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data perceperii şi până la data restituirii;

4. s-o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864, Legea nr. 193/2000, art. 35-36 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 194, art. 223 alin. (3) şi art. 453 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 28 aprilie 2017, reclamanţii au completat al doilea capăt de cerere, în sensul că au solicitat instanţei ca, în subsidiar, în situaţia în care pârâta a diminuat datoria totală aferentă creditului cu suma de 7.797,29 euro, reprezentând comisionul de risc şi administrare încasat până la 25 martie 2015, să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioră acestei modificări, efectuată în mod unilateral de către pârâtă, cu consecinţa restituirii acestui comision direct către reclamanţi şi nu prin scăderea sa din soldul creditului.

În drept, cererea completatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 993 C. civ. din 1864 şi art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1874/2017 din 17 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei stipulate la 8.1 lit. c)-d) şi 10.2 din convenţia de credit nr. x/FD din 11 august 2008 şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 9 din 8 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/FD din 11 august 2008; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Prin cererea formulată la 15 ianuarie 2018, A. şi B. au solicitat completarea dispozitivului deciziei instanţei de apel, în sensul de a se pronunţa cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc şi administrare în cuantum de 7.797,29 euro, percepută de pârâtă până la data de 25.03.2015 şi cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă.

Prin decizia civilă nr. 489 din 5 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petenţii A. şi B. privind completarea dispozitivului deciziei instanţei de apel.

Împotriva deciziei civile nr. 9 din 8 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au criticat considerentele în cuprinsul cărora instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă a restituit suma de 7.797,29 euro, reprezentând comisionul de risc şi administrare, perceput în perioada cuprinsă între 25 august 2008 şi 25 martie 2015, sub forma diminuării datoriei totale a creditului cu această sumă.

În combaterea acestui considerent, recurenţii-reclamanţi au învederat că obligarea intimatei-pârâte la restituirea comisionului de risc şi administrare, perceput în temeiul unei clauze nule, era o consecinţă firească şi necesară, având în vedere că suma plătită cu acest titlu nu era datorată.

Aceleaşi părţi au subliniat că datoria totală aferentă creditului a fost diminuată doar cu suma reprezentând comisionul de risc şi administrare ce nu a mai fost calculat şi perceput de către bancă după data de 25 martie 2015, însă nu şi cu suma de 7.797,29 euro.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că în contractul de credit nu a fost stipulată o clauză care să confere băncii dreptul de a restitui comisionul de risc şi administrare, sub forma diminuării soldului final al creditului.

Autorii recursului au învederat că o astfel de operaţiune ar fi fost posibilă doar în cazul semnării unei tranzacţii de către părţile în litigiu. Or, recurenţii-reclamanţi au subliniat că nu au semnat o tranzacţie cu acest obiect.

Aceleaşi părţi au învederat că soluţia de compensare a comisionului de risc şi administrare cu soldul total al creditului a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 993 C. civ. din 1864.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel trebuia să aplice principiile retroactivităţii efectelor nulităţii şi restabilirii situaţiei anterioare şi să dispună, conform art. 992 şi art. 1092 C. civ. din 1864, restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei declarate nule.

Autorii recursului au mai arătat că, în urma compensării nelegale, au fost privaţi de dreptul la actualizarea sumei a cărei restituire au solicitat-o cu indicele de inflaţie şi de dreptul la plata dobânzii legale.

În drept, recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 19 iulie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27, art. 518 şi art. 521 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 52/2018.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă de Înalta Curte, prin încheierea din 9 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 24 septembrie 2019, în vederea soluţionării acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că instanţa de apel a compensat în mod nelegal suma de 7.797,29 euro, reprezentând comisionul de risc şi administrare, perceput în perioada cuprinsă între 25 august 2008 şi 25 martie 2015, cu soldul total al creditului, sub forma diminuării acestuia din urmă, invocând motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1145 alin. (1) C. civ. din 1864, "compensaţia n-are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeaşi specie şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile".

Textul de lege anterior evocat reglementează condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a opera compensaţia legală.

Astfel, creanţele trebuie să fie reciproce, în sensul că trebuie să existe între aceleaşi persoane, care să deţină, simultan, atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor. Creanţele trebuie să aibă ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi specie. Totodată, creanţele trebuie să fie certe, în sensul că existenţa lor să fie neîndoielnică. Creanţele trebuie să fie lichide, adică cuantumul lor să fie determinat sau determinabil. De asemenea, creanţele trebuie să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadenţă.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, instanţa supremă reţine că în prezenta cauza nu este îndeplinită ultima condiţie constând în exigibilitatea creanţelor reciproce.

În concret, deşi creanţa recurenţilor-reclamanţi reprezentând comisionul de risc şi administrare în cuantum de 7.797,29 euro a devenit exigibilă ca urmare a rămânerii definitive, prin nerecurare, a soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. a) din convenţia de credit, soldul creditului cu care a fost compensată creanţa respectivă nu era exigibil.

Astfel, modalitatea de rambursare a creditului convenită de părţi, sub forma unor rate lunare afectate de termene succesive, relevă că intimata-pârâtă nu deţine o creanţă exigibilă al cărei cuantum să fie egal cu suma ce formează obiectul cererii de restituire.

Cu alte cuvinte, suma a cărei restituire se solicită, reprezentând comisionul de risc şi administrare încasat în temeiul clauzei abuzive, nu poate fi compensată decât cu ratele din credit ajunse la scadenţă.

În plus, intimata-pârâtă nu a susţinut în faţa instanţelor devolutive că soldul creditului a fost declarat scadent anticipat, ca urmare a neplăţii la termen a ratelor lunare.

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1145 alin. (1) C. civ. din 1864 atunci când a apreciat că este posibilă diminuarea soldului creditului rămas de rambursat cu suma de 7.797,29 euro, percepută în temeiul unei clauze declarate nule, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 9 din 8 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Cu ocazia rejudecării, vor fi examinate pretenţiile constând în restituirea sumei de 7.797,29 euro şi actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, prin prisma motivelor invocate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 9 din 8 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.