Banking claim for unjust enrichment and illegal payment fails cassation due to procedural inadmissibility of factual criticism disguised as legal error

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 08.06.2004, sub nr. x/2004, reclamanta A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 4.600.000.000 RON primită în contul bancar deschis la Sucursala Bucureşti a A. S.A. fără just temei, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobândă care va curge de la data alimentării contului pârâtului, 21.05.2001, până la data plăţii efective a sumei către bancă.

Prin sentinţa civilă nr. 3370 din 09 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondată şi a luat act de faptul că pârâtul nu solicită cheltuieli de judecată.

Analizând temeiul de drept invocat de reclamantă, tribunalul a reţinut că din interpretarea logico-juridică a art. 992, art. 993 şi art. 1092 din C. civ., rezultă că plata nedatorată presupune executarea unei obligaţii inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligaţii.

Însă, pentru a constata că s-a efectuat o plata nedatorată trebuie îndeplinite următoarele condiţii: prestaţia executată de solvens să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens şi accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare, respectiv solvens să se fi considerat debitorul accipiens.

În speţă, reclamanta nu a dovedit niciuna dintre aceste condiţii. Deşi s-au transferat sume de bani în contul pârâtului, nu s-a probat că aceste sume reprezintă fonduri proprii ale băncii şi nici nu rezultă că titlul cu care ele au fost transferate pârâtului a fost acela de plată.

Or, în cauză, reclamanta nu a indicat care era obligaţia ce s-a executat prin transferul sumei de bani şi nici nu a explicat care a fost sursa erorii, motivul pentru care a considerat că este debitoarea acestei sume de bani, contravaloarea căror bunuri sau servicii a considerat că trebuie achitată.

S-a reţinut, de asemenea, că banca nu are drept de proprietate asupra sumelor rulate prin conturile deschise de persoane fizice sau juridice, întrucât raportul juridic se naşte între persoana din contul căreia se efectuează viramentul şi cea în contul căreia se virează suma de bani.

Tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, instituţie ce nu cuprinde o reglementare proprie în C. civ. din 1864, dar care este recunoscută în doctrină şi în jurisprudenţă.

Astfel, pentru a exista o îmbogăţire fără just temei este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micşoreze, să existe o legătură între sporirea şi reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiaşi cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creşterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

În speţă, s-a constatat însă că nu s-a probat existenţa operaţiunilor bancare prin care s-a alimentat contul pârâtului, nici provenienţa acestor sume şi nici titlul cu care au fost virate pârâtului, pentru a se putea reţine că patrimoniul băncii a fost cel care s-a diminuat şi a se putea aprecia asupra cauzei care ar fi determinat diminuarea patrimoniului reclamantei şi eventuala sporire a patrimoniului pârâtului, care de altfel a declarat că nu s-a folosit în interes personal de sumele respective.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

Prin decizia civilă nr. 670/A din 10 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, împotriva sentinţei civile nr. 3370 din 09 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

În motivare, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că plata nu a fost făcută de reclamantă din eroare, pentru stingerea unui debit inexistent în raporturile dintre bancă şi pârât, ci s-a făcut de către o terţă persoană către pârât, printr-un ordin de plată care a fost doar procesat de către funcţionarii băncii. Împrejurarea că banii proveneau, la origine, dintr-un împrumut acordat de bancă numitului C. nu prezintă relevanţă faţă de temeiul invocat de reclamantă, respectiv plata nedatorată.

Instanţa a constatat că nu poate fi reţinută în cauză nici îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului deoarece sporirea patrimoniului pârâtului şi micşorarea patrimoniului apelantei-reclamante nu sunt efectul aceleiaşi cauze. Patrimoniul intimatului-pârât s-a mărit ca urmare a virării sumei de 4.600.000.000 RON vechi de către o terţă persoană nu de către reclamantă.

Pentru a exista o îmbogăţire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micşoreze, să existe o legătură între sporirea şi reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiaşi cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creşterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Curtea a apreciat că susţinerile apelantei-reclamante conform cărora banii au ieşit în mod fraudulos din patrimoniul băncii, cu contribuţia pârâtului, nu prezintă relevanţă în speţă, având în vedere că reclamanta a invocat plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză şi nu răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

În cadrul cererii de apel, apelanta a invocat fapte ilicite ale pârâtului, respectiv mijloace dolosive de delapidare care au dus la prejudicierea băncii cu suma de bani ce face obiectul prezentului dosar, însă invocarea, pentru prima dată în apel a răspunderii civile delictuale a pârâtului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Răspunderea civilă delictuală este un izvor de obligaţii distinct care se întemeiază pe ideea de vinovăţie, spre deosebire de plata nedatorată.

Instanţa de apel a reţinut că nu prezintă relevanţă în speţă împrejurarea dacă apelanta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât faţă de cauza juridică a acţiunii, respectiv plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. În plus, dacă reclamanta se pretinde proprietarul sumei de bani ce face obiectul acţiunii, nu ar avea la îndemână o acţiune întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză (care este una subsidiară, fiind admisibilă doar în lipsa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite), ci o acţiune în revendicare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei şi a considerentelor acesteia, cu trimitere spre rejudecarea apelului, cu consecinţa modificării în integritate a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii acţiunii ca fiind temeinică şi legală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, potrivit expertizei judiciare financiar contabile efectuate în anul 2008 în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ şi omologată în dosarul penal nr. x/2010, suma de 4.600.000.000 RON vechi primită în cont necuvenit, fără documente justificative, a fost însuşită şi utilizată de intimatul-pârât în interes propriu, semnând fila D., nr. 25075 din 21.05.2001, de ridicare numerar în suma de 4.563.000.000 RON vechi.

Arată că sursa sumei de bani cu care a fost alimentat contul intimatului-pârât B., deschis la A. S.A., o reprezintă creditul nr. 98 din 25.05.2001, titular S.C. E. S.A., in cuantum de 21.600.000.000 RON vechi, a cărui acordare, conform raportului de expertiza judiciară financiar contabilă efectuată în dosarul de urmărire penala nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ, s-a efectuat fără documente justificative, făcând parte dintr-un întreg lanţ de operaţiuni bancare care au condus la delapidarea A..

Faţă de starea de fapt descrisă şi dovedită, intimatul-pârât B., utilizând în interes personal suma de 4.600.000.000 RON vechi, primită necuvenit, fără temei, prin mijloace dolosive de delapidare, a avut o contribuţie concretă la ieşirea acestei sume, în afara A. S.A., devenind beneficiarul acestei sume de bani, creând astfel un prejudiciu în patrimoniul A. S.A. constituit din surse proprii şi atrase.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă invocă prevederile art. 370 din Codul comercial (aplicabil în speţă, potrivit principiului "tempus regit actum"), conform cărora "Contractul de cont curent produce: Strămutarea proprietăţii valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin aceea ca el le trece în debitul său, şi novatiunea obligaţiunii de mai înainte între acela care a trimis valorile şi primitorul lor. Înscrierea însă în contul curent a unui efect de comerţ sau a unui alt titlu de credit e presupusă făcută sub rezerva încasării".

Aceste prevederi, cu acelaşi efect al contractului de cont curent, respectiv al strămutării proprietăţii asupra sumelor de bani, din proprietatea deponentului în proprietatea băncii primitoare, au fost reluate şi în Noul C. civ., la art. 2173.

Aşadar, recurenta consideră că nu pot fi reţinute susţinerile instanţelor de judecată, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dreptul de proprietate al băncii dobândit legal şi de asemenea s-ar restrânge abuziv exerciţiul dreptului de administrare/dispoziţie asupra patrimoniului, dreptul la dezdăunare integrală a Băncii pentru prejudiciul creat atât prin delapidare cât şi prin participare la delapidare.

În susţinerea tezei potrivit căreia sumele de bani depuse în bancă, de către terţe persoane, devin proprietatea băncii, invocă şi considerentele Deciziei nr. 4 din 04.04.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2016 având drept obiect recurs în interesul legii, în contextul cărora se reţine că în cazul infracţiunilor de delapidare şi înşelăciune împotriva unei bănci numai aceasta se poate constitui parte civilă şi nu deponenţii de sume, chiar dacă autorul, în speţă, prepus al băncii, a adus atingere şi patrimoniilor terţilor deponenţi.

Drept urmare, toate sumele de bani intrate în bancă prin conturile curente ale clienţilor, devin proprietatea băncii.

Faţă de fenomenul delictual al mecanismului de delapidare care a fost reţinut şi interpretat greşit atât de către instanţa de fond cât şi de către instanţa de apel, învederează instanţei de recurs că la dosar au fost depuse probe produse şi administrate în dosarul penal nr. x/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, privind delapidarea A. S.A., care confirmă că suma imputată intimatului-pârât B. a fost delapidată din această bancă şi că o contribuţie a avut şi intimatul-pârât B., prin utilizarea sumei de bani primită în cont, fără documente justificative, prin operaţiuni bancare de delapidare a recurentei, semnând fila D. nr. x din 21.05.2001, de ridicare numerar în sumă de 4.563.000.000 RON vechi, facilitând ieşirea de capital în afara A., creându-se astfel un prejudiciu real în patrimoniul recurentei.

Prin urmare, recurenta a dovedit faptul că intimatului-pârât B. nu i se poate reţine o cauză de înlăturare a răspunderii civile, întrucât este beneficiar parţial al faptelor de delapidare a A. S.A., a contribuit substanţial la acoperirea faptelor delictuale de delapidare a recurentei, a cunoscut creditarea ilicită a contului sau cu sume necuvenite, altfel nu ar fi emis şi semnat documentul bancar denumit Fila D. ridicare numerar nr. 25075/21.05.2001, facilitând ieşirea efectivă a sumelor de bani din A. S.A., deşi conform Normelor referitoare la condiţiile generale de afaceri în F. (actuala A.), de care intimatul-pârât B. a luat cunoştinţă odată cu deschiderea contului curent, avea opţiunea de a sesiza banca despre înregistrarea ilegală, în contul său, a acelor sume necuvenite, de a nu le utiliza, opţiunea depinzând numai de voinţa intimatului pârât.

În concluzie, recurenta susţine că atât la fond cât şi în apel, instanţele de judecată au reţinut în mod netemeinic şi nelegal faptul că:

"Nu prezintă relevanţă în speţă dacă apelanta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât...".

În ambele faze procesuale, pe fondul neaplicării dispoziţiilor art. 370 din Codul Comercial, incidente în cauză, instanţele au dat o interpretare eronată şi insuficientă a probatoriului aflat la dosar, afirmând că:

"Patrimoniul intimatului-pârât s-a mărit ca urmare a virării sumei de 4.600.000.000 RON vechi de către o terţă persoană nu de către reclamantă", în condiţiile în care, conform acestui text de lege, sumele de bani intrate în bancă prin conturile clienţilor, devin proprietatea băncii, iar prejudiciul creat prin ridicarea de numerar s-a produs în patrimoniul băncii şi nu în patrimoniului titularului de cont de unde a fost virată suma de 4.600.000.000 RON vechi.

De asemenea, în ambele faze procesuale, interpretând insuficient probatoriul aflat la dosar, instanţele de judecată nu au avut în vedere dovada prejudiciului, A. S.A. dovedind că intimatul-pârât a dispus în interes personal de suma de bani pe care a primit-o în cont prin operaţiuni de delapidare a recurentei, ridicând numerar această sumă, prin semnarea filei D. de ridicare numerar nr. 25075/21.05.2001, creându-se prejudiciu în patrimoniul băncii, prin ieşirea efectivă a sumelor de bani din patrimoniul A. S.A.

Faţă de cele precizate şi probate, recurenta consideră că a făcut dovada existenţei prejudiciului în patrimoniul său, dovedind contribuţia concretă a intimatului-pârât B. în crearea prejudiciului, precum şi că nu i se poate reţine o cauză de înlăturarea a răspunderii civile în repararea prejudiciului produs.

Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865, chestiune asupra căreia a rămas în pronunţare în şedinţa publică din 24 septembrie 2019, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală dispoziţiilor imperative anterior invocate.

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.

În speţă, deşi recurenta-pârâtă a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu critică însă această hotărâre, nu combate în vreun fel argumentele instanţei de apel şi nu formulează critici susceptibile de cenzură în recurs.

Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.

Invocând acest motiv de casare, recurenta-reclamantă solicită rejudecarea cauzei, motivat de faptul că instanţele au dat o interpretare eronată şi insuficientă a probatoriului aflat la dosar.

Or, aprecierea asupra concludenţei şi valorii unor probe este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu este o chestiune care ţine de legalitatea hotărârii, instanţa de apel verificând în limitele dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. de la 1865 aplicarea legii de către prima instanţă şi stabilirea situaţiei de fapt.

Criticile recurentei vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt, întrucât instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de probele produse şi administrate în dosarul penal nr. x/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, care vizau fenomenul delictual al mecanismului de delapidare, mecanism ce ar fi fost reţinut şi interpretat greşit atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel.

Prin urmare, deşi recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei, criticile vizează chestiuni de netemeinicie, respectiv interpretarea dată probelor, ce a condus la reţinerea situaţiei de fapt criticată în recurs şi nu încălcarea unor proceduri legale în materia probelor.

De altfel, modul în care instanţa de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a reţinut o anumită situaţie de fapt nu poate constitui motiv de recurs în reglementarea prevăzută de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, reevaluarea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt pe aspectele invocate de recurentă nu este posibilă, criticile formulate în acest sens neputându-se încadra în niciunul dintre cazurile de modificare sau casare expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta deoarece, nemulţumirea exprimată de recurentă vizează exclusiv greşita stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, raportat la probele administrate.

Astfel, şi atunci când recurenta se referă la neaplicarea dispoziţiilor art. 370 din Codul Comercial, pe care le consideră incidente în cauză, aceasta impută în realitate instanţei tot greşita stabilire a situaţiei de fapt, în raport de probe, fără a arăta în concret de ce este eronat raţionamentul instanţei de apel.

Totodată, recurenta a reluat şi în recurs aceleaşi susţineri referitoare la faptele ilicite ale pârâtului care au dus la prejudicierea băncii cu suma de bani pretinsă, însă acestea nu au fost analizate, întrucât răspunderea civilă delictuală a pârâtului a fost invocată pentru prima dată în faţa instanţei de apel.

Ca urmare, criticile recurentei sunt străine de argumentele şi raţionamentul expus de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate, întrucât nu se referă la analiza punctuală a condiţiilor celor două fapte civile licite (plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză) ce constituie cauza cererii de chemare în judecată, ci se limitează la reluarea susţinerilor din cererea de apel.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, iar criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 670/A din 10 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.