Territorial jurisdiction in individual labor disputes: place of work vs. domicile and the effect of case splitting on legal prorogation

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. au chemat în judecată pe pârâţii CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi pe MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capatul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice, să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 6416 din 12 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, în materia conflictelor individuale de muncă, relevante în vederea stabilirii competenţei sunt dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

S-a avut în vedere caracterul de normă specială a dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de prevederile art. 269 din Codul muncii şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, sens în care, tribunalul a apreciat că, în prezenta cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este una alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al fiecărui reclamant. În cauza de faţă, reclamanţii au locul de muncă în judeţul Harghita.

Tribunalul a avut în vedere că, la stabilirea competenţei teritoriale, se porneşte de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna salariatul unităţii, deci, întotdeauna o persoană fizică.

Prin noţiunea de domiciliu, avut în vedere la stabilirea competenţei, se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice, şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică, nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu prevede nicio excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere, fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

În egală măsură, s-a apreciat că, nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, la 12 noiembrie 2018, sub acelaşi număr de dosar, x/2018

La termenul de judecată din 13 decembrie 2018, reprezentanta pârâtei Curtea de Conturi a României a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Harghita de a soluţiona prezenta cauză, sens în care, a depus la dosar copia deciziei nr. 1845/2018 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în şedinţa camerei de consiliu din data de 16 mai 2018, în dosarul nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 400 din 14 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia Civilă a fost admisă necompetenţa teritorială invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, Tribunalul Harghita a reţinut, în esenţă, că acţiunea se încadrează în sfera jurisdicţiei muncii, după cum este definită această instituţie la art. 266 din Codul muncii, iar soluţionarea unor astfel de litigii este de competenţa teritorială a instanţei în circumscripţia căreia se află amplasat domiciliul, reşedinţa sau sediul părţii reclamante.

S-a arătat că art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care a completat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, instituie o competenţă alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea la domiciliul lor sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Redând şi însuşindu-şi considerentele deciziei nr. 1845 din 16 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o cauză similară, Tribunalul Harghita a apreciat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei, respectiv art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2010, coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 59 din C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală facultativă, iar luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Harghita competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. din prezenta cauză, salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat: pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata unor drepturilor băneşti.

În cauza de faţă sunt reunite cererile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2017, privind pe reclamanţii din acest dosar, formând dosare noi pentru parte dintre aceştia.

Se observă că în dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariaţii care au atât domiciliul, cât şi locul de muncă situate în judeţul Harghita.

În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a unor drepturi băneşti. Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul în Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Suceava, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2019.