Nullity of a property sale challenged for lack of interest; inadmissibility of post-deadline claim modification under Art. 204 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2016, la data de 03.10.2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C. şi D. a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută şi să dispună anularea contractului nr. x/14.09.2016 încheiat la BNP Asociaţi E. între S.C. B. S.R.L., C. şi D..

Reclamanta a indicat o valoare a obiectului cererii, în cuantum de 450.000 RON, conform celor menţionate la dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 11871 din 22.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenta materiala şi în consecinţă:

A declinat în favoarea Tribunalului Timiş competenţa in soluţionarea acţiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Urmare declinării, acţiunea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă sub nr. x/2016, la data de 30.12.2016.

Prin încheierea din 4.01.2017, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a Civilă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea secţiei I Civile a Tribunalului Timiş.

Pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*, la data de 17.01.2017.

Prin încheierea din 11.09.2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis cererea reclamantei de introducere în cauză a succesorilor în drepturi a pârâtei S.C. B. S.R.L., respectiv F., G. şi H..

Prin sentinţa civilă nr. 1608 din 13.11.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia lipsei de interes invocată de pârâţii C. şi D. şi în consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii F., G. şi H., succesori în drepturi ai S.C. B. S.R.L., C. şi D., fără cheltuieli de judecată.

În conformitate cu menţiunile din practicaua hotărârii mai sus redate, la termenul de judecată din 13.11.2017, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia netimbrării şi excepţia lipsei de interes invocate de pârâţii C. şi I., precum şi tardivitatea modificării obiectului cererii principale prin formularea cererii adiţionale având ca obiect obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor asociaţiei conform tabelului de cheltuieli pentru luna octombrie 2016, cerere înregistrată la data de 27.02.2017.

La acest termen instanţa, faţă de prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. şi reţinând că nu există acordul expres al tuturor părţilor, a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a modifica cererea prin adăugarea unui nou petit, aceste modificări putând fi făcute până la primul termen de judecată la care a fost legal citată, termen care a fost la data de 22.11.2016.

Totodată, faţă de prevederile art. 44 alin 3 din O.U.G. nr. 80/2013, instanţa a respins excepţia netimbrării cererii având în vedere că încheierea de acordare a ajutorului public sub forma amânării plăţii taxei de timbru constituie titlu executoriu ce se execută de organele de executare ale unităţii administrativ teritoriale, după care instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii.

Împotriva sentinţei civile nr. 1608 din 13.11.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016 a formulat apel reclamanta A. solicitând, în principal schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul modificării considerentelor acesteia şi obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 79 din 9 mai 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes a apelantei reclamante în ceea ce priveşte atacarea considerentelor sentinţei apelate, excepţie invocată de intimaţii pârâţi D. şi C..

A respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D., C., F., G. şi H. împotriva sentinţei civile nr. 1608 din 13.11.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 79 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă reclamanta A. nr. 8 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată, susţinând că motivele invocate pe calea apelului, cât şi în tot cursul judecării cauzei au fost respinse în parte nemotivat de instanţă, care a omis astfel să se pronunţe asupra acestora.

S-a arătat că instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte atacarea considerentelor sentinţei apelate, apreciind că reclamanta are interes motivat pentru criticarea acestor considerente, pentru ca mai apoi prin considerente contradictorii să aprecieze că cererea de apel este netemeinică, fără însă a urmări un raţionament apt să facă înţeleasă hotărârea instanţei de apel şi fără a combate teza reclamantei susţinută de dispoziţiile art. 1.262 C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în ultimul aliniat al paginii a 8-a a deciziei recurate, instanţa de apel a apreciat peste dreptul său de dispoziţie, faptul că, deşi a declarat apel împotriva considerentelor sentinţei apelate, partea urmăreşte de fapt schimbarea soluţiei în cauză şi nu înlăturarea unor considerente greşit reţinute, întrucât sunt criticate chiar considerente decisive a hotărârii apelate care dacă ar fi înlăturate ar modifica soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Astfel din teza finală a alin. (2) al paginii a 9-a a deciziei recurate, recurenta a susţinut că se trage concluzia că instanţa de apel nu i-a judecat cererea întrucât ar determina chiar schimbarea soluţiei pronunţate de către Tribunal.

Practic, instanţa de apel a încălcat chiar norma prevăzută de către art. 461 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează situaţia în care, deşi soluţia dată în cauza dedusă judecăţii nu a fost apelată, cu toate acestea, motivarea hotărârii este una greşită şi se solicită a fi îndreptată.

În opinia recurentei, această ipoteză poate fi pusă în relaţie şi cu instituţia achiesării la hotărâre prevăzută de art. 463 C. proc. civ. Astfel, exercitând apelul exclusiv împotriva considerentelor hotărârii prin care aa pierdut procesul, se poate spune că ne aflăm în prezenţa unei achiesări tacite la respectiva hotărâre, câtă vreme nu se critică dispozitivul acesteia, însă în prezentul recurs se susţine că se critică ca şi consecinţă a respingerii cererii de apel inclusiv dispozitivul hotărârii recurate.

Dacă instanţa de apel a apreciat că atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii atacate sunt greşite şi că reclamanta a uzitat de calea de atac obişnuită împotriva soluţiei, ocazie cu care a formulat critici legate şi de motivare, avea obligaţia să pună în discuţia părţilor acesta stare de fapt, întrucât admisibilitatea promovării unei căi de atac în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. presupune şi justificarea unui interes.

Prin raportare la rolul activ al judecătorului, recurenta-reclamantă a susţinut că dacă instanţa de apel a apreciat că nu sunt temeinice considerentele sentinţei apelate, întrucât, au fost date prin fraudarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea specială nr. 230/2007, avea obligaţia să pună în discuţie cererea de apel care presupunea rejudecarea cauzei.

De altfel, a opinat recurenta, dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. trebuie puse în relaţie şi cu cele ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., subliniind, în acest context, că ceea ce intenţionează să evite partea care declară o cale de atac în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. este faptul ca acele considerente greşite să nu intre în autoritate de lucru judecat, riscând să-i fie opuse cu acest caracter într-un viitor litigiu.

De pildă, în cauza de faţă, în ipoteza unei cereri pe cale separată a cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă a arătat că este prejudiciată prin considerentele hotărârii apelate deoarece s-a reţinut eronat că a demarat litigiul de faţă fără a avea un interes, o astfel de reţinere eronată a instanţei o poate păgubi într-un litigiu viitor legat de culpa naşterii litigiului de faţă. Tot astfel, dacă în acţiune, care este prevăzută de o lege specială, se reţine nejustificat că se aplică regulile de drept comun, când, în realitate, s-a dovedit că temeiul de drept este prevăzut de legea nr. 230/2007 a asociaţiilor de proprietari, consecinţele negative viitoare pot fi presupuse.

În ceea ce priveşte conduita instanţei de control judiciar sesizată cu o cale de atac întemeiată pe art. 461 alin. (2) C. proc. civ., norma legală însăşi o indică, stabilind că, în cazul în care calea de atac se admite, va dispune înlăturarea considerentelor vizate de aceasta şi va opera înlocuirea acestora cu propriile sale considerente, lăsând neatinsă (nemodificată) soluţia din dispozitivul hotărârii atacate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a apreciat că recursul împotriva dispozitivului deciziei recurate este declarat implicit şi împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, fiind întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susţinut că teza sa este subsumată, în principal, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, având în vedere că acestea se acordă ţinând cont de culpa procesuală, adică presupun obligarea părţii care le-a generat în mod nejustificat, din culpă, la suportarea lor.

Recurenta a mai arătat că, în cauza de faţă, acceptând chiar raţionamentul instanţelor de fond, că litigiul a rămas fără interes, faţă de petitul 2 privind plata datoriilor către asociaţia de proprietari (cum acest fapt s-a petrecut ulterior sesizării instanţei), devine evident că promovarea acestuia a fost generată de atitudinea culpabilă a pârâţilor care au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu nesocotirea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 230/2007, precum şi de existenţa unor datorii restante către asociaţie, datorii achitate în timpul prezentului proces. Altfel spus, dacă actul ar fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale iar pârâţii şi-ar fi achitat datoriile către asociaţie la scadenţa lor acest demers judiciar nu ar fi existat.

Aşa fiind, recurenta a considerat că aparţine pârâţilor culpa promovării acţiunii de faţă, motiv pentru care aceştia trebuie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către asociaţie întrucât, în cursul judecăţii prezentei cauze aceasta a rămas fără obiect vis-a-vis de petitul privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de întreţinere către asociaţia de proprietari, petit ce a generat cel de-al doilea capăt de cerere ce a determinat conformarea pârâţilor la plata cheltuielilor asociaţiei, întrucât plata efectuată s-a dresat abia la data de 28.09.2017 când pârâţii au stins datoria ce o aveau către asociaţie de proprietari.

În continuare, a susţinut că a consolidat această teză pe considerentul potrivit căreia actele juridice trebuie încheiate cu respectarea condiţiilor cerute de lege pentru validitatea lor.

De asemenea, a arătat recurenta, taxa judiciară plătită pentru acţiunea de faţă nu ar fi fost datorată dacă pârâţii îndeplineau cerinţele prevăzute de alin. (1) al art. 20 din Legea nr. 230/2007.

A susţinut că, prin cererea de apel, a criticat şi faptul că Tribunalul Timiş s-a pronunţat doar pe cererea din 27.02.2017, nu şi pe cea din 05.12.2016, deşi cererea din 27.02.2017 preciza cererea din 05.12.2016, aspecte asupra cărora instanţa de apel a omis să se pronunţe.

În acest mod, prin considerente contradictorii instanţa de apel, în pagina a 9-a a considerentelor hotărârii apelate în aliniatul al 5-lea, teza finală reţine: «... fiind astfel incidente dispoziţiile art. 204, alin. (1), noul C. proc. civ..», însă nu dă eficacitate acestor dispoziţii ignorând faptul că, prima instanţă de judecată a greşit şi când a reţinut în şedinţa publică din 13.11.2017 tardivitatea modificării obiectului cererii principale din 05.12.2016, prin formularea cererii adiţionale din 27.02.2017 având ca obiect obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor asociaţiei, conform tabelului de cheltuieli pentru luna octombrie 2016, cerere înregistrată la data de 27.02.2017, faţă de prevederile art. 204 C. proc. civ., întrucât, a susţinut recurenta, nu a adus modificări cererii de chemare în judecată prin adăugarea unui nou petit, ci a precizat doar cuantumul petitului cu care deja învestise instanţa (la 05.12.2016 în dosarul Judecătoriei declinat la Tribunal), pretenţii ce se pot preciza ca şi cuantum şi se pot solicita chiar şi prin cererea de apel precum datorii ajunse la termen (alin. (5), art. 478 C. proc. civ..), iar sancţiunea prevăzută în alin. (3), al art. 204 face referire doar la prevederile alin. l nu şi la prevederile alin. (2) al art. 204 C. proc. civ.., care permit ca reclamantul sa îşi mărească cuantumul obiectului cererii, fără acordul părţilor.

Prin urmare instanţa de apel a greşit şi când nu a observat că în faţa Judecătoriei Timişoara, care nu a fost legal investită pentru primul termen de judecată, s-a înregistrat şi modificarea cererii de chemare in judecată, aşa cum şi prima instanţă de judecată, Tribunalul Timiş, a omis a lua act de cererea precizată la 05.12.2016 în faţa Judecătoriei Timişoara.

Recurenta-reclamantă a susţinut că primul motiv de recurs este circumscris tezei potrivit căreia, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar dacă se va aprecia că succintele motive reţinute în decizia civilă recurată răspund cererii de apel se va constata că acestea sunt contradictorii, precum cele din alin. (5) al paginii a 9-a a hotărârii recurate, iar lipsa concretă a motivării hotărârii recurate în fapt şi în drept în raport de temeiul de fapt şi de drept pus în discuţie de către asociaţie (alin. (3) al art. 20 din Legea nr. 230/2007) asupra problemelor de drept în esenţa solicitate a fi judecate se încadrează în primul motiv de recurs ce critică chiar lipsa motivelor pe care se întemeiază decizia civilă recurată.

În continuare, s-a arătat că cel de-al doilea motiv de recurs este circumscris tezei potrivit căreia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ce se subsumează tezei potrivit căreia instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege al art. 488 noul C. proc. civ. or, coroborând dispoziţiile cuprinse în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu dispoziţiile art. 494 C. proc. civ. şi cu dispoziţiile art. 389 din acelaşi cod rezultă că şi instanţa de recurs, care soluţionează recursul după judecata în apel, analizează fondul cauzei în ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate.

Astfel, motivele ce stau la baza tezei potrivit căreia, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, se suprapun cu cele anterior enunţate în primele motive de recurs şi anume, dispoziţii legale încălcate şi aplicate greşit precum dispoziţiile din materia specială, prevăzute de Legea nr. 230/2007 şi H.G.-ul de aplicare.

In plus, circumscris cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat anumite prezumţii în favoarea intimaţilor pârâţi persoane fizice, fără a aplica un act normativ (în considerentele hotărârii recurate nu se regăseşte temeiul de drept care să legitimeze respingerea cererii de apel în mod legal) efectiv care să legitimeze modul de acţiune al "intimaţilor", îndepărtând actele normative incidente în cauză, dând eficienţă unor norme generale în condiţiile existenţei normelor speciale invocate în cauză precum dispoziţiile anterior enunţate. Prin urmare, a apreciat recurenta, instanţa de apel a dat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, invocate în cererea de chemare în judecată, norme de drept material asupra cărora instanţa de apel a şi omis să se pronunţe, îndepărtându-le fără un raţionament juridic logic, fiind ignorate dispoziţiile Legii nr. 230/2007.

In concluzie, s-a solicitat a se constata că motivele de recurs formulate sunt apte să conducă la casarea deciziei recurate şi pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la imprejurarea că nici una dintre instanţele de fond nu s-au pronunţat în legătura cu fondul cauzei (petitul privind pretenţiile faţa de care s-a declarat rămas fără interes soluţionarea petitului privind nulitatea) prin considerente care să legitimeze în mod real dispozitivul hotărârilor criticate. Recurenta a susţinut că se referă la lipsa efectivă a unei judecăţi, astfel ca aceste critici pot forma legitim obiectul controlului de legalitate pe calea recursului de faţă.

În susţinerea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a indicat că norma de drept material încălcată şi aplicată greşit de instanţa de apel, este alin. (3) al art. 20 din Legea nr. 230/2007 şi că, in realitate, criticile sale relevă nemulţumirea recurentei faţă de modul de administrare şi interpretare a dispoziţiilor legale invocate în cauză în susţinerea cererilor sale, cât şi faţă de modul de soluţionare a litigiului in raport cu situaţia de fapt care nu poate fi menţinută legal prin chiar concursul instanţelor judecătoreşti.

Recurenta-reclamantă a apreciat că recursul de faţă se subsumează şi împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs urmând în cazul respingerii cererii de recurs a indica care este norma (sau principiul - n.n.) de drept material ce ar putea fi aplicată ulterior, într-un anume mod, urmare a stabilirii în considerentele atacate cu recurs a unei situaţii de fapt, deoarece modul de aplicare în procesul viitor a normei respective de drept material, generată de constatările de fapt din considerentele atacate cu recurs, vor constitui, într-o astfel de ipoteză, temeiul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, recursul împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea se încadrează în motivul de casare legat de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, norme care se aplică întotdeauna la o situaţie de fapt, iar nu în abstract. Când situaţia de fapt reţinută în ansamblu de instanţă în considerentele hotărârii cuprinde şi constatări de fapt, care - prin ipoteză - nu fac obiectul judecăţii sau nu sunt reale, faţă de acestea s-au aplicat normele de drept care corespundeau acesteia (sau cel puţin s-ar putea aplica în viitor, anumite norme sau principii de drept, care să prejudicieze partea, reţinându-se aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat care rezultă în aparenţă din hotărâre, deşi, în realitate, ele nu au făcut obiectul judecăţii), în atare condiţii, suntem într-adevăr în prezenţa aplicării greşite a legii de drept substanţial, hotărârea fiind casabilă, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii pârâţi D. şi C., prin întâmpinare, au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere Decizia nr. 52/18 iunie 2018 raportat la momentul pornirii litigiului, 3.10.2016, anularea recursului ca nemotivat, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei civile recurate, ca legală.

Intimaţii pârâţi F., G. şi H., prin întâmpinare, au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere Decizia nr. 52/18 iunie 2018 raportat la momentul pornirii litigiului - 2016, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a solicitat, în sinteză, respingerea excepţiilor invocate, cu consecinţa admiterii recursului.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 28 februarie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, faţă de care nu s-a depus punct de vedere.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentei în sensul existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate nu pot fi primite, în condiţiile în care aceasta doar afirmă existenţa unei contradicţii prin raportare la soluţia de respingere dată de instanţa de apel excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte atacarea considerentelor sentinţei atacate faţă de aprecierea instanţei asupra cererii de apel ca netemeinică, nearătând în concret în ce anume constă contradicţia, ci susţinând doar că instanţa de apel nu a urmărit un raţionament apt să facă înţeleasă hotărârea şi nici nu a combătut teza reclamantei sprijinită de dispoziţiile art. 1262 C. civ.

Observând considerentele deciziei recurate se constată că instanţa de apel a răspuns în fapt şi în drept la criticile aduse sentinţei iar concluziile instanţei conduc logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: "Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel a apreciat peste dreptul său de dispoziţie, că a încălcat norma prevăzută de către art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi nici că cererea nu i-a fost judecată, ci dimpotrivă, se constată că în analiza căii de atac formulate împotriva considerentelor hotărârii instanţa a respectat normele juridice incidente, motivându-şi soluţia cu argumente riguroase şi concrete în privinţa problemelor esenţiale ce au făcut obiectul căii de atac.

Cadrul procedural este determinat de reclamantă şi, în respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa este ţinută să se pronunţe în limitele investirii impuse de elementele acţiunii, exigenţe care au fost respectate în cauză.

Trebuie menţionat că niciunde în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel nu a făcut referire la cele susţinute de recurenta-reclamantă în sensul că nu sunt temeinice considerentele sentinţei apelate, întrucât, au fost date prin fraudarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea specială nr. 230/2007, instanţa de apel analizând cererea de apel prin prisma căii de atac formulate împotriva considerentelor sentinţei, în condiţiile admiterii excepţiei lipsei de interes şi respingerii cererii de chemare în judecată de prima instanţă.

Art. 461 C. proc. civ. se referă la partea din hotărâre care poate fi atacată, astfel: "(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Este de reţinut că obiectul căilor de atac este diferit de cel al cererii de chemare în judecată, deoarece nu mai este reprezentat de pretenţia concretă a unei părţi, ci vizează hotărârea judecătorească pronunţată, despre care se pretinde că nu este legală sau temeinică.

Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. obiectul căilor de atac poate fi reprezentat şi de considerentele hotărârii. Acest text de lege vizează trei ipoteze de considerente susceptibile de atac: considerente "greşite", indiferent dacă au sau nu legătură cu judecarea acelui proces; considerente prin care s-au dat "dezlegări unor probleme de drept", fără nicio legătură cu dezlegarea acelui proces; "constatări de fapt" făcute prin considerente, care prejudiciază partea.

Cum din considerentele sentinţei tribunalului a reieşit că acţiunea reclamantei a fost respinsă ca lipsită de interes, conform art. 33 C. proc. civ., cu motivarea că aceasta nu ar obţine folosul practic urmărit dacă instanţa ar aplica efectele nulităţii invocate prin cererea de chemare în judecată, instanţa de prim control judiciar a analizat cererea de apel formulată împotriva considerentelor, în temeiul dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., şi printr-o argumentare riguroasă a reţinut, în mod corect, că partea contestă chiar soluţia cuprinsă în dispozitiv fiind criticate considerentele decisive ale hotărârii, astfel că nu se urmăreşte doar înlăturarea unor considerente de drept greşit reţinute de tribunal.

Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că, în ipoteza unei cereri pe cale separată a cheltuielilor de judecată, aceasta este prejudiciată prin considerentele hotărârii apelate deoarece s-a reţinut eronat că a demarat litigiul de faţă fără a avea un interes, nu poate fi invocată cu succes, atâta vreme cât instanţa de apel nu a modificat considerentele sentinţei tribunalului, constatând, în acord cu prima instanţă, că nu este întemeiată solicitarea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca lipsită de interes.

În condiţiile în care acţiunea pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca fiind lipsită de interes, considerentele reţinute de instanţă nu sunt greşite şi nici nu reflectă constatări care prejudiciază partea, acestea având corespondent în dispozitiv.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii sau de nemotivare, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

Trebuie reţinut că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părţilor, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părţii pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluţia dată în cauză.

Criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea şi nici nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De altfel, recurenta-reclamantă doreşte o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt din perspectiva considerentelor din hotărâre care nu îi convin, urmărind să valorifice dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

O, din această perspectivă recurenta, susţinând că recursul de faţă se subsumează şi împotriva considerentelor, nu aduce critici concrete, ci doar expune opinii teoretice, afirmând că recursul împotriva considerentelor care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea se încadrează în motivul de casare legat de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, norme care se aplică întotdeauna la o situaţie de fapt, iar nu în abstract, sens în care aceste susţineri nu se pot constitui în critici de nelegalitate şi nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile precitate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Critica recurentei-reclamante prin care se susţine că aparţine pârâţilor culpa promovării acţiunii de faţă, astfel că aceştia trebuie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, este neîntemeiată, aşa cum, în mod corect, au constatat ambele instanţe devolutive, ţinând cont de faptul că acţiunea a fost respinsă ca lipsită de interes, iar lipsa acestuia a fost reţinută prin prisma faptului că reclamanta nu ar obţine achitarea cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari ca şi consecinţă a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, şi nu prin prisma faptului că petitul privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de întreţinere ar fi rămas fără obiect pe parcursul litigiului, aşa cum în mod eronat a invocat reclamanta.

În acest context, trebuie menţionat că, în condiţiile în care dispoziţiile art. 204 alin. (1), teza I C. proc. civ. şi alin. (3), stipulează că reclamantul poate să îşi modifice cererea, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat şi că modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor, care în cauză nu a existat, în mod corect, au reţinut ambele instanţe devolutive că reclamanta este decăzută din dreptul de a modifica cererea prin adăugarea petitului privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de întreţinere, iar ceea ce invocă recurenta-reclamantă este chiar propria culpă.

În ceea ce priveşte criticile privind încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 230/2007, indicându-se expres art. 20 alin. (3), şi a H.G.-ului de aplicare, dispoziţii de drept material, acestea nu pot fi susţinute cu temei, având în vedere că cererea de chemare în judecată nu a fost judecată pe fond, ci a fost respinsă ca lipsită de interes în raport de art. 33 C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este conformă dispoziţiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 79 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2019.