Nullity of abusive bank fee and early maturity clauses in consumer credit contracts: transparency obligations and res judicata limits on reassessment of consumer status

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive privind comisionul de acordare şi comisionul pentru serviciu suplimentar, care rezulta din art. 5.1 lit. a), d), e) (ultimele 2 introduse prin acte adiţionale) din Convenţia de credit nr. x/13.12.2007 şi din Actul adiţional nr. x/28.11.2008, Actul adiţional nr. x/29.11.2010, Actul adiţional nr. x/28.11.2011, Actul adiţional nr. x/28.11.2012, Actul adiţional nr. x/10.06.2013, Actul adiţional nr. x/29.03.2013, Actul adiţional nr. x/10.06.2013, Actul adiţional nr. x/30.09.2013, Actul adiţional nr. x/28.11.2013, Actul adiţional nr. x/30.06.2014; a clauzei prevăzută în art. 5.2. din convenţia de credit, care prevede posibilitatea unilaterală a băncii de modificare a costurilor creditului precum şi a clauzelor prevăzute la art. 13.5 - 13.7 din convenţia de credit care prevăd posibilitatea declarării scadenţei anticipate a soldului creditului; restituirea sumelor plătite cu titlu nedatorat, în cuantum de 1.214.013,28 euro, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la momentul plăţii nedatorate până la restituirea efectivă, iar în cazul în care la rămânerea definitivă a hotărârii exista sume neachitate, compensarea acestora cu soldul creditului neachitat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 5, art. 969, art. 970 C. civ., Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. e) din Legea nr. 363/2007, precum şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate în motivarea acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 2839 din 25 mai 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii A. şi B. şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 4474,91 RON, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 2138/A din 17.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 2839 din 25.05.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. (România) S.A., a fost schimbată sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, al constatării nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 5.2 şi art. 13.7 din Contractul de credit şi de garanţie nr. 10 din 13.12.2007. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată suportate de părţi, ocazionate de soluţionarea cauzei în faţa primei instanţe, şi a fost obligată intimata pârâtă C. (România) S.A. la plata către apelantul reclamant A. a sumei de 5000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat redus.

Recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 2138/A din 17 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 451 din 16 martie 2017, prin care s-a dispus casarea în parte a deciziei recurate cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a), d) şi e) din Convenţia de credit nr. x/13.12.2007 şi din Actul adiţional nr. x/28.11.2008, Actul adiţional nr. x/29.11.2010, Actul adiţional nr. x/28.11.2011, Actul adiţional nr. x/28.11.2012, Actul adiţional nr. x/10.06.2013, Actul adiţional nr. x/29.03.2013, Actul adiţional nr. x/10.06.2013, Actul adiţional nr. x/30.09.2013, Actul adiţional nr. x/28.11.2013, Actul adiţional nr. x/30.06.2014 şi în art. 13 pct. 5 - art. 13 pct. 6 din convenţia de credit. Celelalte dispoziţii ale deciziei atacate au fost menţinute.

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1359/A/2017 din 14 septembrie 2017, a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 2839/25.05.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. (România) S.A.; a fost schimbată sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută şi a clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul pentru serviciu suplimentar, stipulate la art. 5.1 lit. a), d), e) din Contractul de credit şi de garanţie nr. 10/13.12.2007 şi din Actele adiţionale nr. x/28.11.2008, nr. y/29.11.2010, nr. z/28.11.2011, nr. w/28.11.2012, nr. t/29.03.2013, nr. s/10.06.2013, nr. q/30.09.2013, nr. r/28.11.2013, nr. 12/30.06.2014, precum şi a clauzelor referitoare la scadenţa anticipată, stipulate la art. 13 pct. 5 şi la art. 13 pct. 6 din Contractul de credit şi de garanţie nr. 10/13.12.2007; a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de acordare şi comision pentru serviciu suplimentar, în temeiul contractului de credit şi a actelor adiţionale menţionate, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la restituirea efectivă; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată în fond şi s-a respins ca neîntemeiată cererea apelanţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 1359/A/2017 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta C. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat, în esenţă, că decizia recurată este nemotivată, având în vedere că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului pricinii în ceea ce priveşte soluţionarea cererii accesorii, existând o contradicţie între motivarea deciziei recurate şi dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluţie, iar dispozitivul cuprinde soluţia contrară.

În argumentarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, întrucât a acordat în mod generic sumele solicitate de intimaţii-reclamanţi, în lipsa oricăror probe şi peste limitele în care a fost învestită prin actele de procedură efectuate de intimaţi şi probele administrate de aceştia în susţinerea cererii accesorii, iar decizia recurată a fost dată cu depăşirea limitelor şi obiectului procesului/cererii, astfel cum au fost acestea stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Totodată, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, reglementat prin art. 22 C. proc. civ., întrucât considerând că dovezile administrate nu au fost suficiente pentru stabilirea în mod cert a sumelor pretinse de intimaţi, avea obligaţia să propună administrarea probelor pe care le considera necesare în vederea determinării, în concret, a acestor sume, chiar şi ulterior rămânerii în pronunţare.

Recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare reglementat prin art. 13 C. proc. civ., pronunţând o hotărâre prin care a acordat în mod generic sumele solicitate de intimaţii-reclamanţi, în lipsa unor probe din care să rezulte temeinicia pretenţiilor, pârâta fiind lipsită de dreptul/posibilitatea de a administra probe suplimentare.

În opinia recurentei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fără a respecta limitele casării şi efectele autorităţii de lucru judecat asupra problemelor de drept ce ar fi cunoscut o dezlegare definitivă în cadrul primului ciclu procesual şi aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii recurate, întreaga motivare a instanţei de apel a avut în vedere raţionamentul instanţei de recurs şi şi-a însuşit opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe care a reluat-o în cuprinsul deciziei recurate.

După redarea unor fragmente din considerentele deciziei atacate, recurenta susţine că nerespectarea limitelor casării şi a efectelor autorităţii de lucru judecat rezultă din faptul că instanţa de apel a considerat în mod greşit că instanţa de recurs în casare ar fi dat o dezlegare definitivă problemelor de drept cu care instanţa de apel, în rejudecare, fusese învestită să le analizeze şi să îşi exprime propria opinie.

Recurenta consideră că instanţa de apel, în mod nepermis, în rejudecare, a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, calitatea de consumator a intimaţilor la momentul încheierii contractului, precum şi îndeplinirea cumulativă a condiţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale contestate, în contextul în care dispozitivul pe care s-ar fi grefat o astfel de autoritate a fost înlăturat/casat, iar considerentele reţinute de instanţa de recurs în cuprinsul deciziei de casare nu ar fi putut împiedica instanţa de apel la o nouă judecată.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că nelegalitatea deciziei este determinată de încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor, faţă de lipsa calităţii de consumator la momentul acceptării clauzelor contractuale supuse analizei în rejudecare, şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte îndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Din acelaşi punct de vedere, al încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, recurenta consideră că nelegalitatea deciziei este determinată şi de încălcarea/aplicarea greşită a art. 1084 vechiul C. civ., respectiv art. 1531 noul C. civ. în ceea ce priveşte acordarea unui prejudiciu care nu a fost dovedit, ca efect al achitării sumelor de bani în temeiul clauzelor contractuale contestate.

Recurenta consideră că instanţa de apel a pronunţat soluţia de admitere a cererilor accesorii cu încălcarea prevederilor legale anterior indicate, care impuneau stabilirea clară a prejudiciului, respectiv a sumelor pretinse prin capetele de cerere accesorii.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare instanţei de apel.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat, lipsei de interes şi inadmisibilităţii recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii curţii de apel.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 18 aprilie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Recurenta-pârâtă a formulat o cerere de suspendare a judecăţii recursului până la soluţionarea cauzei C-621/17 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cererea de suspendare a judecăţii a fost respinsă pentru considerentele reţinute în practicaua acestei decizii.

În plus, Înalta Curte mai reţine că soluţionarea prezentei cauze nu depinde de interpretarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o va da prevederilor art. 4 alin. (2), art. 5 şi art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, din moment ce respectarea obligaţiilor de informare şi transparenţă ce reveneau băncii cu privire la clauzele care instituie comisioanele de acordare şi de serviciu suplimentar trebuie verificată de instanţa naţională competentă, în urma unei analize de la caz la caz, pentru a se stabili dacă aceste clauze au fost redactate de profesionist în mod clar şi inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 09.07.2015 în cauza Maria Bucura C-348/14, punctele 50 - 51). Cu alte cuvinte, chiar dacă instanţa europeană va adopta o interpretare de principiu mai puţin restrictivă a obligaţiei de transparenţă ce revine profesionistului, rămâne în competenţa instanţelor naţionale să stabilească dacă, în concret, consumatorul a fost informat cu privire la motivele care justifică plata acestor comisioane.

În speţă, chestiunea referitoare la lipsa informării reclamanţilor în legătură cu prestaţiile efectiv efectuate ca echivalent al comisioanelor de acordare şi de serviciu suplimentar a făcut deja obiectul analizei într-un prim ciclu procesual, fiind pronunţată în recurs o decizie de casare care conţine dezlegări obligatorii pentru instanţa de rejudecare, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte ipoteza când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă susţine încălcarea de către instanţa de apel, cu ocazia soluţionării pretenţiilor accesorii ale intimaţilor privind restituirea sumelor de bani achitate în temeiul clauzelor contestate, a principiilor dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.), disponibilităţii părţilor (art. 9 C. proc. civ.) şi rolului activ al instanţei (art. 22 C. proc. civ.). De asemenea, invocarea acestui motiv de casare priveşte şi refuzul instanţei de apel de a proceda la o nouă judecată a apelului, ţinând cont de limitele casării şi motivele invocate de părţi prin actele de procedură, recurenta susţinând că au fost interpretate şi greşit aplicate dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

Respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanţei de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc şi de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

De asemenea, conform principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., instanţa va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Dispoziţiile legale evocate consacră principii fundamentale ale procesului civil - principiul aflării adevărului şi principiul rolului activ al judecătorului - aflate în conexiune cu principiul disponibilităţii procesuale, în scopul justei soluţionări a cauzei.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiilor evocate, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei.

De altfel, instanţele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Totodată, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Astfel, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia, prin neadministrarea unei probe, instanţa ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ şi ar fi fost încălcat principiul disponibilităţii, atâta vreme cât nici recurenta-pârâtă şi nici intimaţii-reclamanţi nu au solicitat pe parcursul procesului administrarea probei cu expertiză contabilă.

Prin urmare, aprecierea şi administrarea probatoriului sunt atribute ale instanţei de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă şi posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Se constată că instanţa de apel a judecat cauza în limitele impuse de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi conform dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ.

Prin Decizia de casare nr. 451/16.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a), d) şi e) din Convenţia de credit nr. x/13.12.2007 şi din Actul adiţional nr. x/28.11.2008, Actul adiţional nr. x/29.11.2010, Actul adiţional nr. x/28.11.2011, Actul adiţional nr. x/28.11.2012, Actul adiţional nr. x/10.06.2013, Actul adiţional nr. x/29.03.2013, Actul adiţional nr. x/10.06.2013, Actul adiţional nr. x/30.09.2013, Actul adiţional nr. x/28.11.2013, Actul adiţional nr. x/30.06.2014 şi în art. 13 pct. 5 - art. 13 pct. 6 din convenţia de credit şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:

"În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

În acest context, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să reanalizeze calitatea de consumatori a intimaţilor-reclamanţi, caracterul negociat al clauzelor şi îndeplinirea cumulativă a condiţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece autoritatea de lucru judecat ar fi putut fi reţinută doar cu privire la clauzele anulate prin Decizia nr. 2138/2015 pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual şi nu cu privire la clauzele a căror analiză a fost trimisă spre o nouă judecată.

Pentru a se determina limitele casării trebuie să se ţină cont de limitele recursului care determină partea din hotărârea atacată recurată, conform art. 501 alin. (3) şi art. 494 raportat la art. 477, art. 478 şi art. 481 C. proc. civ.

Instanţa de apel a argumentat pe larg care au fost limitele în care era ţinută să rejudece cauza, reţinând cu justeţe faptul că prin decizia de casare s-a apreciat că reclamanţii au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000 şi că nu au fost negociate clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul pentru serviciul suplimentar şi clauzele privind scadenţa anticipată, precum şi faptul că pârâta nu a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, astfel că aceste statuări au intrat în autoritatea de lucru judecat.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 2138/17.12.2015 pronunţate în apel în primul ciclu procesual, s-a reţinut că nu se poate concluziona că "intenţia reală de la momentul contractării a fost folosirea sumei împrumutate în interesul unei activităţi profesionale sau comerciale" şi că "în cauză nu au fost administrate dovezi care să probeze negocierea tuturor clauzelor cuprinse în contractul de credit şi garanţie".

Înalta Curte remarcă faptul că apărările pârâtei referitoare la lipsa calităţii de consumator şi negocierea clauzelor a fost înlăturată motivat de instanţa de apel.

Deşi avea posibilitatea să declare recurs împotriva acestor considerente, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pârâta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a obţine înlăturarea dezlegărilor în drept pe care le consideră greşite sau a constatărilor de fapt care o prejudiciază.

Ca urmare, în Decizia de casare nr. 451/16.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a reţinut, la parag. 59, că "faptul că banca a informat pe împrumutaţi în legătură cu conţinutul contractului nu echivalează cu faptul negocierii clauzelor."

În consecinţă, este inadmisibilă reiterarea în rejudecarea apelului după casarea parţială provocată la iniţiativa reclamanţilor a apărărilor respinse de prima instanţă de apel, chestiunile litigioase rezolvate referitoare la calitatea de consumatori a reclamanţilor şi caracterul nenegociat al clauzelor intrând în autoritatea de lucru judecat (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

În acest context, este fondată apărarea intimaţilor-reclamanţi referitoare la incidenţa principiului "non reformatio in pejus", motivat de faptul că admiterea susţinerilor recurentei-pârâte legate de calitatea de consumatori şi lipsa negocierii ar echivala cu pronunţarea unei hotărâri ce i-ar pune pe reclamanţi într-o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea în privinţa căreia au formulat recurs în primul ciclu procesual, cu încălcarea dispoziţiilor art. 481 şi 502 C. proc. civ.

Totodată, în mod corect a constatat instanţa de apel, în rejudecare, că sunt obligatorii statuările instanţei de recurs referitoare la lipsa informării reclamanţilor în legătură cu prestaţiile efective efectuate ca echivalent al comisioanelor de acordare şi pentru serviciu suplimentar, la caracterul esenţial al acestei informări, la faptul că lipsa contraprestaţiilor este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutaţilor, la neindicarea în cuprinsul acestor clauze, în mod transparent, a motivelor care justifică remuneraţia corespunzătoare acestor comisioane, la caracterul redenumit al comisionului pentru serviciul suplimentar şi la necesitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor din perspectiva aspectelor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-143/13.

Toate aceste statuări ale instanţei de recurs au caracter obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., au fost respectate de către instanţa de apel şi nu mai pot face obiect de analiză în prezentul recurs.

Deşi anumite dezlegări cuprinse în decizia de casare ar putea fi considerate aspecte de fapt (de exemplu, informarea consumatorului), trebuie reţinut că prima instanţă de recurs a calificat toate aspectele mai sus menţionate ca reprezentând chestiuni de drept, ale căror dezlegări au fundamentat soluţia de casare pronunţată.

Recurenta-pârâtă invocă nemotivarea deciziei recurate, susţinând că există contradicţie între considerente şi dispozitiv. Astfel, arată că instanţa de apel, deşi a reţinut că petitul accesoriu prin care s-a solicitat restituirea sumelor de bani nu a fost dovedit, iar sumele de bani nu sunt certe, aceasta a admis cererea intimaţilor-reclamanţi şi s-a dispus restituirea sumelor încasate.

Acest motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă atât la situaţia în care nu sunt prezentate argumentele pe care se sprijină decizia judecătorului cât şi la aceea când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ceea ce echivalează cu o nemotivare; tot astfel, se poate vorbi de o nemotivare, atunci când o hotărâre judecătorească este motivată într-o manieră sumară şi confuză care face practic imposibilă, exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte apreciază că motivarea instanţei de apel este corectă şi nu poate fi loc de contradicţie în raţionamentul pe care aceasta l-a dezvoltat, plecând de la constatarea clauzelor contestate drept abuzive, ce a avut drept consecinţă admiterea capătului de cerere accesoriu privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Recurenta-pârâtă critică faptul că instanţa de apel nu a procedat ea însăşi la calculul comisioanelor pentru care a fost dispusă restituirea.

Or, această împrejurare s-a datorat faptului că, deşi reclamanţii au realizat un calcul propriu al acestor sume, acesta a fost contestat de către pârâtă la ultimul termen de judecată, în cadrul concluziilor asupra fondului apelului şi nici nu a fost administrată în cauză proba cu expertiză contabilă, care să determine în mod exact sumele achitate de reclamanţi.

În baza acestui raţionament, instanţa de apel a motivat că nu a menţionat o sumă exactă în dispozitiv întrucât din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar nu rezultă în mod clar natura unor plăţi, statuând că determinarea cuantumului concret cuvenit reclamanţilor se va determina fie pe cale amiabilă, prin înţelegerea părţilor, fie în cadrul executării silite, putându-se efectua, dacă este cazul, o expertiză contabilă.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este raportat la încălcarea/aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi a dispoziţiilor art. 1084 C. civ. de la 1864 în ceea ce priveşte acordarea unui prejudiciu care nu a fost dovedit.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei-pârâte privind lipsa calităţii de consumator a reclamanţilor în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000, implicarea acestora în activităţi comerciale şi de afaceri, destinaţia profesională a contractelor, modul de virare a sumelor împrumutate, nu pot fi reanalizate în această fază procesuală, motivat de faptul că aceste aspecte au fost definitiv dezlegate prin Decizia civilă nr. 2138/17.12.2015 pronunţată în primul ciclu procesual de instanţa de apel, decizie care nu a fost recurată de către pârâtă, astfel că aceste statuări au intrat în autoritatea de lucru judecat.

Totodată, prin Decizia de casare nr. 451/16.03.2017, s-a statuat cu caracter obligatoriu că nu au fost negociate clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul pentru serviciul suplimentar şi clauzele privind scadenţa anticipată. Prin urmare, se impuneau instanţei de rejudecare dezlegările referitoare la lipsa informării reclamanţilor în legătură cu prestaţiile efective efectuate ca echivalent al comisioanelor de acordare şi pentru serviciu suplimentar, la caracterul esenţial al acestei informări, la faptul că lipsa contraprestaţiilor este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutaţilor, la neindicarea în cuprinsul acestor clauze, în mod transparent, a motivelor care justifică remuneraţia corespunzătoare acestor comisioane, la caracterul redenumit al comisionului pentru serviciul suplimentar şi la necesitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor din perspectiva aspectelor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-143/13.

Prin urmare, în limitele rejudecării după casare, instanţa de apel a apreciat cu justeţe că nu poate opera o devoluţiune integrală în ceea ce priveşte clauzele supuse rejudecării, deoarece s-ar putea ajunge la o situaţie contradictorie, în sensul că, în privinţa unor clauze dintr-un contract de credit s-ar reţine cu titlu definitiv caracterul abuziv şi calitatea de consumator al împrumutaţilor printr-o primă decizie a instanţei de apel, neatacată sub acest aspect, în timp ce pentru alte clauze din acelaşi contract de credit, s-ar putea reţine lipsa calităţii de consumator a împrumutaţilor. Or, calitatea de consumator trebuie apreciată unitar, pentru tot contractul, neputând fi disociată în raport cu fiecare clauză în parte.

Sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ce priveşte existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi încălcarea exigenţelor bunei-credinţe.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În analizarea acestei condiţii, prezintă relevanţă şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impune profesioniştilor obligaţia de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în privinţa sa (hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Árpád Kásler, parag. 75).

Cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care instituie comisioane bancare prezintă relevanţă şi indicarea, în mod transparent, în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane (hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, parag. 77).

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a apreciat cu justeţe, având în vedere şi considerentele cu caracter obligatoriu din decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, parag. 77, că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul pentru serviciul suplimentar, precum şi a clauzelor privind scadenţa anticipată.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că art. 3 - 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Astfel, caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele bancare presupune nu doar expunerea în mod transparent a mecanismului de funcţionare a clauzelor respective, care să permită evaluarea consecinţelor economice produse, ci este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pentru care se percep comisioanele.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că pârâta era obligată să informeze consumatorul cu privire la motivele pentru care a perceput comisioanele de acordare şi pentru serviciu suplimentar, iar în lipsa unei astfel de informări şi a caracterului clar al conţinutului acestor clauze s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutaţilor, aceştia nefiind în măsură să prevadă motivele pentru care ar trebui să achite aceste sume.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit (referitoare la comisionul de acordare), Înalta Curte reţine că în contract nu se indică serviciile sau operaţiunile incluse în noţiunea de "acordare", în condiţiile în care pentru acordarea creditului banca percepe dobânda, iar la art. 5.1 lit. b) este prevăzut distinct un comision de analiză de 30 euro.

Astfel, consumatorul a fost pus în situaţia de a nu fi în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pentru care se percep comisioanele, deoarece acordarea creditului, respectiv remiterea sumei de bani către împrumutat constituie obligaţia principală asumată de bancă prin contract. Dacă s-ar considera că acordarea împrumutului ar fi contraprestaţia corespunzătoare unui comision, ar însemna că natura juridică a acestuia nu este diferită de cea a dobânzii.

În realitate, modalitatea în care este prevăzut acest comision, calculat ca un procent din valoarea totală a creditului, conduce la ideea disimulării unei părţi din dobândă.

De altfel, în scopul reglementării pe baze echitabile a comisioanelor ce pot fi percepute de bancă într-un contract de credit, art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 prevede în prezent că, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai un comision de analiză dosar, iar nu şi un comision de acordare.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în mod corect a reţinut curtea de apel referitor la comisionul pentru serviciu suplimentar, care este de fapt o redenumire a comisionului de acordare, că nu s-au determinat clar în contract motivele şi contraprestaţiile concrete care justifică perceperea acestuia.

Banca nu a justificat necesitatea perceperii comisionului pentru serviciu suplimentar pentru modificarea/extinderea perioadei de creditare, prin clarificarea contraprestaţiei, care să nu se suprapună altor costuri ale creditului, cum ar fi dimensionarea corespunzătoare a dobânzii şi obligaţia împrumutatului de a constitui garanţii suplimentare pentru a beneficia de modificarea perioadei de creditare.

Lipsa de transparenţă privind menţionarea în contractul de credit, astfel cum a fost modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare, a motivelor care justifică perceperea comisionului pentru serviciu suplimentar, reţinută pe baza analizei impuse prin decizia de casare, prin raportare la paragraful nr. 77 al hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-143/13, este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutaţilor.

În acest context, instanţa de apel a constatat în mod corect că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe a băncii, care rezultă din faptul că aceasta a perceput şi încasat sume importante de bani cu titlu de comision de acordare şi comision pentru serviciul suplimentar, fără a informa în mod corespunzător împrumutaţii cu privire la prestaţiile şi motivele care justifică aceste comisioane. Reaua-credinţă reiese şi din simpla redenumire a comisionului de acordare în comision pentru serviciu suplimentar, respectiv perceperea unui cost suplimentar pe lângă dobânda contractuală şi constituirea de noi garanţii, modificarea perioadei de creditare neputând reprezenta o prestaţie a băncii care să justifice plata acestui comision.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11) pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.

Astfel, deşi pârâta beneficiază în principiu de prezumţia de bună-credinţă impusă de adagiul "bona fides praesumitur", această prezumţie a fost răsturnată prin inserarea în contract a unor clauze (cele referitoare la comisioanele de acordare şi serviciu suplimentar) cu caracter neclar şi neinteligibil sub aspectul contraprestaţiilor băncii, fapt care pune "ab initio" buna-credinţă sub semnul îndoielii. În măsura în care consumatorul nu a fost informat cu privire la serviciile pentru care i se pretinde plata unor comisioane, este evident că pârâta nu se putea aştepta în mod rezonabil ca reclamanţii să accepte costuri suplimentare aferente unor servicii de care nu au cunoştinţă în concret.

Cu privire la clauzele privind scadenţa anticipată (art. 13.5 şi art. 13.6), instanţa de apel a apreciat în mod legal că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului lor abuziv. Astfel, s-a reţinut în mod corect că aceste clauze nu au un caracter suficient de clar şi permit băncii declararea scadenţei anticipate fără a indica, în concret, tipul de litigiu în legătură cu garanţiile constituite ori tipul de acţiuni sau proceduri prin care veniturile împrumutaţilor să fie distribuite între creditorii săi.

De aceea, curtea de apel a constatat în mod just că prin aceste clauze nu este instituit niciun criteriu care să circumstanţieze situaţiile de o anumită gravitate care ar justifica recurgerea băncii la declararea scadenţei anticipate a creditului, banca fiind singura care poate interpreta aceste clauze contractuale din perspectiva oportunităţii de aplicare, în detrimentul împrumutaţilor.

Menţionarea în contractul de credit a unor astfel de clauze este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi denotă reaua-credinţă a băncii prin modul de formulare care permite aplicarea unei sancţiuni drastice pentru împrumutat (declararea scadenţei anticipate a creditului şi rambursarea integrală a acestuia) pentru aspecte neînsemnate.

Sunt nefondate şi criticile potrivit cărora instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1084 din C. civ., referitor la dovada/întinderea pretenţiilor accesorii.

Contrar opiniei recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1084 C. civ., iar faptul că nu a menţionat cuantumul exact al sumelor de restituit nu poate duce la casarea deciziei recurate.

În ceea ce priveşte efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului.

Ca efect al nulităţii, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul unor clauze abuzive. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are dreptul să reţină sumele încasate fără temei cu titlu de comisioane de acordare şi de serviciu suplimentar. Pe de altă parte, această măsură se justifică şi din prisma atingerii scopului legislaţiei consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte.

În privinţa cuantumului sumelor de restituit, instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile contestării de către pârâtă a modului de calcul efectuat de reclamanţi, determinarea cuantumului concret cuvenit reclamanţilor se va determina fie pe cale amiabilă, prin înţelegerea părţilor, fie în cadrul executării silite, putându-se efectua, dacă este cazul, o expertiză contabilă.

Astfel, deşi nu sunt în mod exact determinate, sumele de restituit au un caracter determinabil, stabilirea cuantumului acestora putându-se face de către părţi sau de un expert în cadrul unei eventuale proceduri de executare silită.

De altfel, intimaţii au invocat lipsa de interes a acestui motiv de recurs (chestiune calificată ca fiind o apărare de fond), arătând că în cadrul Dosarului nr. x/2017, în vederea stabilirii cauţiunii pentru cererea de suspendare a executării hotărârii recurate, pârâta a efectuat un calcul al comisioanelor, cu care intimaţii-reclamanţi au fost de acord.

Această împrejurare, deşi nu reprezintă un argument pentru a se reţine că recurenta nu ar mai avea interes să critice soluţia de obligare a sa la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi comision pentru serviciu suplimentar, demonstrează că determinarea cu exactitate a cuantumului comisioanelor ce trebuie restituite este posibilă, astfel încât nu este necesară casarea deciziei recurate.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului de faţă, în temeiul art. 494 raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă C. (România) S.A. la plata sumei de 6.894,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), către intimaţii-reclamanţi A. şi B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. (România) S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1359/A/2017 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. (România) S.A. la plata sumei de 6.894,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A. şi B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 ianuarie 2019.

GGC - NN