Contractual penalty inoperable when third-party replacement purchase precedes expiration of delivery period

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18.11.2016 (data poştei) şi înregistrată la 21.11.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.290.889,12 RON, reprezentând clauză penală compusă din: (i) suma de 866.368,54 RON ca diferenţă dintre preţul la care A. a achiziţionat acelaşi tip de marfă de la un terţ contractant şi cel agreat contractual şi (ii) penalităţile de întârziere aferente pentru perioada cuprinsă între data achiziţionării mărfurilor şi până la data plăţii efective, calculate provizoriu la valoarea de 424.520,58 RON, reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a neexecutării de către B. a obligaţiilor contractuale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 1270, art. 1350 şi 1516 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2715/03.07.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.290.889,12 RON cu titlu de despăgubiri, compusă din suma de 866.368,54 RON reprezentând diferenţă de preţ şi suma de 424.520,58 RON, reprezentând penalităţi.

S.C. B. S.R.L a declarat apel împotriva acestei sentinţe solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; obligarea intimatei, în temeiul art. 451 şi 453 C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr. 248A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2715 din 03.07.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 248A din 8 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs.

Recurenta-reclamantă, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata.

Recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a încălcat formele de procedură ce impun corecta stabilire a situaţiei juridice, în vederea aflării adevărului, pronunţând o hotărâre ce cuprinde motive străine de cauză, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 1266 C. civ.. şi art. 1268 C. civ.., arătând că interpretarea art. 8 din contract efectuată de instanţa de apel contravine regulilor de interpretare prevăzute de art. 1266 şi art. 1268 C. civ.., care stabilesc ca repere în interpretarea contractelor, pe de o parte, scopul acestora, iar pe de altă parte, natura şi împrejurările în care acestea au fost încheiate.

Recurenta-reclamantă a arătat că, deşi în mod corect reţine caracteristicile clauzei penale, interpretarea instanţei de apel, referitoare la imposibilitatea activării şi aplicării clauzei penale, contrazice însăşi caracterul clauzei penale, aceea de pedeapsă pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale de către debitor.

S-a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza contractul atât prin raportare la scopul urmărit de părţi (societatea urmărea achiziţionarea seminţelor de rapiţă de la intimată într-un termen expres prevăzut-corelat cu data recoltei rapiţei, respectiv între 20.06.2015-20.07.2015), cât şi ţinând cont de natura contractului şi de împrejurările în care acesta a fost încheiat, caracterul sezonier al recoltei şi preţul în creştere al mărfii.

Astfel, s-a arătat, aceste trei elemente nu se pot corela cu soluţia conform căreia era interzis ca A. să contracteze anterior finalizării perioadei de livrare.

Recurenta-reclamantă a susţinut că ambele societăţi au intenţionat să intre într-un raport contractual având ca obiect vânzarea/cumpărarea seminţelor de rapiţă, cu asumarea termenelor contractuale expres prevăzute şi a sancţiunilor aferente nerespectării acestora. Cu toate acestea, a opinat recurenta-reclamantă, intimata a deturnat raportul contractual iniţial prin decizia unilaterală de a nu livra bunurile la care se obligase, în termenul expres prevăzut de contract şi, validând aceasta conduită prin interpretarea efectuată, instanţa a lipsit de orice valoare criteriile de interpretare ale contractului.

A susţinut recurenta-reclamantă că acea clauză a fost concepută în linie cu prevederile art. 1726 alin. (3) şi (4) C. civ. şi că, în lipsa clauzei penale, aceasta normă ar fi dat dreptul cumpărătorului la despăgubiri similare celor solicitate în prezentul dosar.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel, deşi a reţinut caracterul clauzei penale: reparator, sancţionator, precum şi funcţia cominatorie, nu a observat că aceasta din urmă a operat până la momentul la care obligaţia de livrare a debitorului a devenit scadentă (adică 20.07.2015), ulterior devenind actuale funcţia reparatorie şi cea sancţionatorie a clauzei.

Sub un al doilea aspect, a susţinut recurenta-reclamantă, nu poate fi admisă interpretarea literală a clauzei contractuale efectuată de instanţa de apel, aceasta fiind prohibită de art. 1266 C. civ.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel s-a raportat strict la termenii contractului, ca şi cum aceştia ar fi un reper legal de interpretare; instanţa nu a făcut nicio minimă referire la normele care guvernează această materie şi nici nu şi-a bazat soluţia, măcar la nivel formal, pe vreun criteriu legal. Instanţa de apel a explicat că părţile au stabilit expres că activarea clauzei penale presupune încheierea contractului cu terţul la finalul perioadei de livrare şi că este logic să fie aşa, subliniind recurenta că, în realitate, rolul instanţei nu este acela de a tranşa o dispută prin formulări standard, ce exprimă o concluzie a raţionamentului adoptat, ci s-ar fi impus o trimitere la modul în care au fost aplicate criteriile în materie pentru a se ajunge la această concluzie.

În continuare, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 1531 C. civ., considerând că este incident art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând, totodată, şi incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ., opinând că instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului, prin nestabilirea corectă a situaţiei juridice.

Cât priveşte considerentul instanţei de apel referitor la principiul precauţiei reţinut de prima instanţă, recurenta-reclamantă a menţionat, în primul rând, că instanţa nu a făcut distincţie între acordul contractual (încheierea contractului) cu terţul şi momentul livrării mărfii de către terţ, presupunând în mod eronat că cele două momente se suprapun.

Astfel, s-a arătat, contractul cu terţul a fost doar încheiat anterior expirării perioadei în care intimata trebuia să livreze marfa, însă a fost executat în perioada 01.08.2015 - 31.08.2015, după perioada convenită contractual în care intimata avea obligaţia de a livra marfa, respectiv 20.06-20.07.2015. Or, momentul executării contractului de către terţ este esenţial raportat la obligaţia principală aflată în sarcina debitorului, de livrare a seminţelor de rapiţă, iar nu data încheierii acestuia.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, prin încheierea contractului cu terţul la data respectivă, societatea a încercat să-şi diminueze prejudiciul suportat prin achiziţionarea mărfii de la un terţ, conduită ce se subsumează obligaţiei prevăzută de dispoziţiile art. 1531 alin. (2) C. civ.

Conchizând, recurenta-reclamantă a susţinut că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531 C. civ. atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În al doilea rând, împrejurarea că instanţa nu a observat că, prin încheierea de către societate a contractului cu terţul C. la data de 02.07.2015, s-a urmărit prevenirea situaţiei în care marfa nu mai era disponibilă/era greu de identificat, reprezintă o gravă încălcare a normelor de procedură, respectiv a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel s-a limitat să reţină în mod simplist doar faptul că urmărirea minimizării prejudiciului creat de B. putea fi luată în considerare doar dacă reclamanta încheia contractul cu terţul după expirarea perioadei de livrare, deci după 20.07.2015. Or, natura sezonieră a recoltei şi creşterea preţului pe măsură ce se apropia recolta au determinat încheierea contractului cu terţul înainte de expirarea perioadei de livrare a intimatei. La momentul expirării perioadei de livrare din Contract (20.07.2015), recolta de rapiţă era terminată (15.07.2015), existând o probabilitate mare ca societatea reclamantă să nu mai poată achiziţiona de la niciun terţ seminţele de rapiţă nelivrate de intimată. Această împrejurare nu a făcut obiectul analizei instanţei, nejucând niciun rol în raţionamentul exprimat prin actul jurisdicţional atacat, motiv pentru care este incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea criticată conţine motive străine de cauză, susţinând, totodată, şi încălcarea art. 1534 C. civ. şi invocând incidenţa art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A susţinut recurenta-reclamantă că aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1534 C. civ.. rezultă din următoarele aspecte:

În primul rând, graficul de livrare nu avea nicio relevanţă asupra obligaţiei de livrare a întregii cantităţi de marfă, în perioada 20.06.2015 - 20.07.2015, livrare care nu s-a concretizat; indiferent daca exista sau nu un grafic de livrare, termenul final era 20 iulie, data la care obligaţia nu a fost executata.

În al doilea rând, încălcarea dispoziţiile art. 1534 C. civ. rezultă şi din faptul că instanţa de apel a ignorat un element esenţial: reclamanta nu a împiedicat executarea de către intimată a obligaţiei de livrare a mărfii, în condiţiile în care obligaţia stabilirii unui grafic de livrare era comună părţilor, nu doar a A..

Mai mult, în condiţiile în care intimatei îi incumba obligaţia principală, de livrare a bunurilor (obligaţia A., de plată a contravalorii mărfii, fiind una subsecventă livrării), în mod rezonabil, prezumţia menţionată de instanţa de apel ar fi trebuit să opereze în defavoarea intimatei (în temeiul obligaţiei sale de livrare, ar fi fost firesc ca aceasta să depună diligentele întocmirii graficului şi transmiterii acestei propuneri către Societate).

În al treilea rând, instanţa de apel a confundat două instituţii şi efectele acestora: dreptul de a obţine despăgubiri (incident în cauză) este diferit de dreptul de a solicita rezilierea contractului. Pentru această din urmă ipoteză, după cum se desprinde din art. 1549 alin. (1) C. civ.. şi cum se reţine şi în doctrină, doar partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate cere rezilierea contractului.

Or, în situaţia analizată, o eventuală încălcare a obligaţiei de întocmire a unui grafic de livrare este irelevantă sub aspectul activării clauzei penale. Chiar dacă A. ar fi fost în culpa contractuală în legătură cu graficul, nimic nu o împiedica să solicite despăgubiri în temeiul art. 8 din Contract.

În al patrulea rând, dispoziţiile art. 1534 C. civ. prevăd că despăgubirile datorate de debitor se vor diminua, iar acest lucru presupune situaţia premisă în care creditorului îi sunt acordate despăgubiri.

În concluzie, a susţinut recurenta-reclamantă, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1534 C. civ. conduce la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, a mai susţinut recurenta-reclamantă, în hotărârea recurată se regăsesc considerente străine de cauză, devenind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., făcându-se referire la considerentul instanţei de apel în sensul că: societatea reclamantă ar fi împiedicat-o pe intimată să îşi respecte obligaţia de livrare a seminţelor de rapiţă prin faptul că nu a emis un grafic de livrare; din moment ce contractul a fost redactat de A. iar aceasta societate are anvergură, ii revenea obligaţia de a pregăti graficul.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a explicat cum se corelează obligaţia de stabilire a graficului de livrare cu activarea/neactivarea clauzei penale prevăzute de art. 8 din Contract, la fel, anvergura Societăţii (inclusiv multitudinea punctelor de lucru)/redactarea Contractului, nu prezintă nicio relevanţă în cauză, de altfel respectivele considerentele ale instanţei referitoare la aplicarea prevederilor art. 1534 C. civ. fiind o preluare fidelă a punctului de vedere al intimatei exprimat prin apelul formulat.

S-a susţinut că instanţa are obligaţia esenţială de a arăta motivele de fapt şi de drept şi de a enunţa constatările şi dovezile care justifică soluţia pronunţată, nerespectarea acestor cerinţe determinând desfiinţarea hotărârii atacate,, precum şi că inserarea unor motive străine de pricină, care nu sunt de natură să susţină soluţia pronunţată, echivalează cu o lipsă de motivare a hotărârii, împrejurare care nesocoteşte dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi încalcă art. 6 din CEDO şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului având în vedere valoarea obiectului cererii, dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 prin raportare la Decizia I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52/18.06.2018, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a susţinut, în sinteză, că recursul este admisibil întrucât suma de 1.290.889,12 RON solicitată prin cererea de chemare în judecată este o sumă omogenă (un singur capăt de cerere), reprezentând contravaloarea clauzei penale, calculată conform celor două componente, prevăzute de art. 8 din contract.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părţilor.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport prin care a susţinut, în esenţă, că valoarea obiectului cererii depăşeşte 1.000.000 RON.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care în cauză este vorba despre un litigiu evaluabil în bani şi recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind inadmisibilitatea recursului a fost depăşită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că interpretarea art. 8 din contract efectuată de instanţa de apel contravine regulilor de interpretare prevăzute de art. 1266 şi art. 1268 C. civ., precum şi că nu poate fi admisă interpretarea literală a clauzei contractuale efectuată de instanţa de apel, aceasta fiind prohibită de art. 1266 C. civ.

Se reţine că interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conţinutului convenţiei şi permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.

Contractul este un act de voinţă care generează obligaţii, iar principiul care guverneaza materia contractelor este autonomia de voinţă. Potrivit acestui principiu, părţile sunt cele care stabilesc întinderea obligaţiilor asumate prin respectivul contract.

In cazul in care voinţa părţilor este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, a determinării voinţei părţilor, aceasta fiind necesară doar în situaţia in care există diferenţe intre voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii.

În speţă, se constată că între părţile în litigiu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a 3000 tone seminţe rapiţă, în cuprinsul acestuia fiind prevăzute mai multe obligaţii, printre care şi obligaţia vânzătorului de a livra marfa în perioada 20.06.2015-20.07.2015, precum şi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul în baza facturilor emise ulterior livrării mărfii.

La art. 8 din contract, părţile au prevăzut următoarea clauză penală:

"Dacă vânzătorul nu-şi respectă obligaţia de livrare a mărfii în termenele şi în condiţiile stabilite, cumpărătorul este îndreptăţit, după expirarea perioadei de livrare, să cumpere acelaşi tip de marfă de pe piaţă de la un terţ, fără a fi nevoie să încunoştiinţeze în prealabil vânzătorul în acest sens. În acest caz, cumpărătorul are dreptul să solicite vânzătorului: (a) diferenţa dintre preţul documentat aferent cumpărării de la un terţ şi cel convenit prin prezentul contract, precum şi alte cheltuieli ocazionate de achiziţionarea de la acel terţ a cantităţii de marfă nelivrată şi(b) o penalitate de 0.1%/zi calculată la valoarea sumelor datorate conform punctului (a) de mai sus, începând cu data achiziţionării de către cumpărător a aceluiaşi tip de marfă de pe piaţă de la un terţ şi până la data plăţii efective a acestor sume de către vânzător."

După cum se poate observa, art. 8 din contract prevede că, după expirarea perioadei de livrare, societatea reclamantă poate să cumpere acelaşi tip de marfă de pe piaţă de la un terţ, fără să înştiinţeze în prealabil societatea pârâtă şi poate să-i ceară diferenţa de preţ achitată în plus şi o penalitate de 0,1% pe zi începând cu data achiziţionării mărfii de la acel terţ.

În speţă, reclamanta A. a încheiat cu un terţ, C. S.R.L. un contract de vânzare-cumpărare pentru acelaşi tip şi cantitate de marfă la data de 2.07.2015, deci înainte de expirarea perioadei de livrare prevăzute în contract, desi în convenţia dintre părţi se prevedea în mod expres că efectele clauzei penale se produc numai după expirarea perioadei prevăzute în art. 8.

Cercetând conţinutul clauzei prevăzute la art. 8 din contract, reiese care a fost voinţa comună a părţilor, obligaţiile acestora fiind stipulate în mod clar.

Or, în condiţiile în care înţelesul contractului este clar nu mai este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractului, astfel încât instanţa de apel, reţinând acest aspect, în mod corect a statuat că prima instanţă a interpretat eronat voinţa clar exprimată de părţi la încheierea contractului.

Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenţia părţilor, adică voinţa lor reală, având în vedere că fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie vointa părţilor liber exprimată.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege.

Coroborând dispoziţiile legale citate cu prevederile stipulate la clauza 8 din contract, se poate observa că instanţa de apel a respectat întru-totul aceste elemente şi a reţinut, în mod corect, care este voinţa comună a părţilor, respectiv aceea că numai după expirarea perioadei de livrare, cumpărătoarea poate să cumpere marfa (nelivrată) de la un terţ şi să ceară obligarea vânzătorului debitor să-i plătească diferenţa de preţ achitată în plus şi penalităţi de întârziere de la data încheierii contractului cu terţul, dată care nu se poate afla în interiorul perioadei 20.06.2015-20.07.2015.

Susţinerea că acea clauză prevăzută la art. 8 din contract a fost concepută în linie cu prevederile art. 1726 alin. (3) şi (4) C. civ. şi că, în lipsa clauzei penale, aceasta normă ar fi dat dreptul cumpărătorului la despăgubiri similare celor solicitate în prezentul dosar, nu poate fi primită în condiţiile în care este invocată pentru prima oară în recurs, nefiind supusă dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel.

Aşadar, avându-se în vedere că voinţa părţilor este clar exprimată prin clauza penală prevăzută la art. 8 din contract, faptul că această clauză este o convenţie supusă forţei obligatorii a contractului potrivit art. 1270 C. civ., nu se poate vorbi de folosirea unei terminologii care să necesite o interpretare şi nici nu poate fi reţinută cu temei susţinerea recurentei în sensul efectuării unei interpretări lit. a) clauzei contractuale de către instanţa de apel, motiv pentru care criticile recurentei-reclamante în referire la art. 1266 şi art. 1268 C. civ. urmează a fi respinse ca nefondate.

Nu se poate susţine cu temei critica recurentei-reclamante vizând încălcarea art. 1531 C. civ., în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus şi după cum rezultă din termenii contractului, părţile au stabilit expres că activarea clauzei penale presupune încheierea contractului cu terţul după expirarea perioadei de livrare.

În mod corect a statuat instanţa de apel că argumentul precauţiei, reţinut de prima instanţă, nu poate fi primit, întrucât contrazice voinţa părţilor stipulată expres în clauza de la art. 8 din contract, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu terţul anterior expirării perioadei de livrare nu justifică incidenţa dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) C. civ.

Având în vedere că răspunderea contractuală a fost temeiul cererii de chemare în judecată, se impun a fi menţionate condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naşte răspunderea civilă contractuală, respectiv: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

În speţă, se constată că, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită invocată şi prejudiciul pretins a fi fost suferit, întrucât contractul cu terţul a fost încheiat înainte de expirarea perioadei de livrare şi că, în lipsa îndeplinirii acestei condiţii, angajarea răspunderii contractuale a pârâtei nu poate avea loc.

Aşadar, anterior scadenţei obligaţiei de livrare a mărfii, clauza penală nu poate fi activată, având în vedere voinţa clar exprimată de părţi la clauza 8 din contract.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului, prin nestabilirea corectă a situaţiei juridice, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) .proc.civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Nu poate fi susţinută cu temei critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului, prin nestabilirea corectă a situaţiei juridice, în condiţiile în care a fost reţinută corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a fost realizată o încadrare juridică adecvată.

Soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În realitate, recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia instanţei de apel, însă această nemulţumire nu poate constitui un argument în susţinerea acestui motiv de casare, care presupune neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Într-o altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1534 C. civ.

Conform acestui text de lege, care se referă la prejudiciul imputabil creditorului, "(1) Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă".

Se reţine că, potrivit art. 4 din contract, livrarea mărfii contractate trebuia realizată în perioada 20.06.2015-20.07.2015, potrivit graficului de livrare stabilit de comun acord de către părţi, cu mijloacele de transport ale vânzătorului.

Principiul bunei credinţe este recunoscut expres în art. 1170 C. civ., conform căruia "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Astfel, orice convenţie trebuie executată cu bună credinţă, iar aceasta implică o îndatorire la iniţiativă, la cooperare sau colaborare, cu scopul de a permite o executare eficientă a contractului.

În speţă, în virtutea termenilor contractului şi a obligaţiei de cooperare contractuală, părţile ar fi trebuit de comun acord să stabilească graficul de livrare. Este adevărat că, atât reclamantei, cât şi pârâtei le-ar fi revenit această obligaţie, însă în condiţiile în care reclamanta cunoştea cel mai bine situaţia depozitelor şi punctelor de lucru unde avea spaţiu disponibil pentru a primi marfa achiziţionată, este rezonabil a prezuma că avea iniţiativa emiterii graficului de livrare a mărfii contractate, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit că ar fi făcut demersuri în vederea stabilirii vreunui grafic de livrare, în acest mod împiedicând executarea de către pârâtă a obligaţiei de livrare a mărfii, şi, cu toate că pârâtei i-ar fi revenit la rându-i această obligaţie, nu se explică conduita reclamantei în nerespectarea propriei îndatoriri.

Aşadar, în condiţiile în care culpa este comună, nu se justifică exercitarea dreptului la repararea unui prejudiciu la care însăşi reclamanta a contribuit prin fapta proprie.

Obligatia minimelor diligenţe ale creditorului se referă la prejudiciul iminent rezultat din neexecutarea sau executarea contractului, or, în speţă, nu se poate vorbi de o neexecutare a contractului la momentul când reclamanta a încheiat convenţia cu terţul.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia în hotărârea recurată se regăsesc considerente străine de cauză, făcându-se referire la considerentul instanţei de apel în sensul că A. ar fi împiedicat-o pe intimată să îşi respecte obligaţia de livrare a seminţelor de rapiţă prin faptul că nu a emis un grafic de livrare şi că, din moment ce contractul a fost redactat de A., iar aceasta societate are anvergură, ii revenea obligaţia de a pregăti graficul, nu poate fi susţinută cu temei.

Avându-se în vedere principiul forţei obligatorii a contractului şi principiul bunei credinţe, precum şi prevederile art. 4 din contractul părţilor, referitoare la livrarea mărfii potrivit unui grafic de livrare care se va stabili de comun acord de părţile contractante, se constată că nu poate fi reţinută existenţa în cuprinsul hotărârii a unor considerente străine de cauză, în sensul celor afirmate de recurenta-reclamantă, ci este vorba de modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze clauzele contractuale în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză şi să îşi motiveze hotărârea.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi. În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de existenţa unor considerente străine de cauză.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile procesuale.

Din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât au fost indicate motivele pentru care au fost admise şi cele pentru care au fost respinse susţinerile părţilor, iar în speţă nu se regăseşte ipoteza existenţei unor considerente străine de cauză.

Criticile recurentei reflectă simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar acestea nu susţin existenţa numai a unor motive străine cauzei, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că soluţia instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este conformă dispoziţiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 452 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă la plata sumei de 16.638,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 248A din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 16.638,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2019.