Usufruct-reserving sale upheld as disguised donation; plaintiffs' annulment claim rejected as improper vehicle for reduction remedy.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă:

A. Obiectul cererii introductive:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 26 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., personal şi pentru minorii B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii D. şi E. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de către notarul public F., cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au susţinut că actul a cărui anulare o solicită a fost încheiat fictiv de către pârâţi cu părinţii G. şi H., ambii decedaţi, cu scopul fraudării intereselor moştenitorilor fratelui predecedat, I., pentru ca aceştia să nu poată moşteni casa. În drept au fost indicate dispoziţiile art. 1236, art. 1237, art. 1238, art. 1246 şi art. 1247 C. civ.

Prin precizarea acţiunii, la 12 octombrie 2016, s-a arătat că reclamanţii în cauză sunt B., personal şi asistat de ocrotitorul său legal A. şi C., prin reprezentant legal A..

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 septembrie 2016 pârâţii D. şi E. au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În drept au invocat dispoziţiile art. 205, art. 269-270, art. 249 C. proc. civ., art. 967 alin. (2), art. 1173, art. 1174 C. civ. (1864).

Prin sentinţa civilă nr. 11575 din 12 octombrie 2016 Judecătoria Timişoara a admis excepţia invocată din oficiu, a necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara, în raport de prevederile art. 94 pct. 1, lit. j) C. proc. civ. şi art. 95 pct. 4 C. proc. civ., reţinând că imobilul a cărui anulare se solicită are o valoare de 340.000 RON şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş.

Pe rolul Tribunalului Timiş cauza a fost înregistrată la data de 31 octombrie 2016.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1027 din 3 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamanţii B., personal şi asistat de ocrotitor legal A. şi C., prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E..

Au fost obligaţi reclamanţii în solidar la plata către pârâtul D. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia lipsei de interes invocată de pârâţi că reclamanţii B. şi C. sunt nepoţi de fiu predecedat (I.) al defuncţilor G. şi H., şi pot accepta moştenirea de pe urma bunicilor, fie tacit, fie expres, conform art. 1108 alin. (1) Noul C. civ., excepţia lipsei de interes fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizat (prin precizarea depusă la data de 3 ianuarie 2017) este nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F..

Reclamanţii repudiază acest act juridic pentru existenţa unei cauze false, nelicite, apreciind că unicul motiv pentru care părţile contractante au procedat la încheierea actului respectiv a fost acela de a reduce considerabil masa succesorală la care erau îndreptăţiţi a accede reclamanţii, pentru frauda la lege, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 845 C. civ. (1864), respectiv s-a încheiat un act cu titlu oneros (contract de vânzare-cumpărare) cu un succesibil în linie directă, act în care se instituia rezerva uzufructului pentru vânzătorii G. şi H., operând astfel prezumţia încheierii unei donaţii deghizate, donaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii au urmărit să încalce rezerva succesorală legală la care aveau dreptul reclamanţii, prejudiciindu-le în acest mod drepturile şi, în fine, pentru existenţa unui preţ nereal, nesincer, nestabilit cu scopul de a fi cerut şi plătit ci fixat doar în mod fictiv.

În raport de cele reţinute, tribunalul a concluzionat în sensul că din probele administrate în cauză nu poate stabili în mod indubitabil faptul că preţul stabilit de părţi prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 27 iunie 2011 a fost unul formal, neplătit în realitate.

A mai apreciat tribunalul că vânzătorii G. şi H. erau pe deplin liberi să încheie orice act translativ de proprietate şi sub orice formă, în virtutea dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C. civ. (1864), neexistând o oprelişte legală în acest sens şi, de asemenea, pârâţii D. şi E. puteau cumpăra orice bun şi de la orice persoană indiferent de gradul de rudenie.

Chiar dacă intenţia ar fi fost să reducă masa succesorală prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, această manifestare de voinţă nu reprezintă o fraudă la lege de vreme ce dispoziţiile privind rezerva succesorală ale art. 845 C. civ. (1864) nu reprezintă norme imperative ci norme dispozitive, nefiind oprită nici vânzarea-cumpărarea cu clauză de uzufruct viager şi nici donaţia deghizată între de cuius şi descendenţi, moştenitorii rezervatori având libertatea deplină de a solicita sau nu reducţiunea liberalităţilor excesive şi de a invoca prezumţia stabilită de art. 845 C. civ. în favoarea lor.

Cât priveşte afirmaţia reclamanţilor că scopul pentru care părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct a fost acela de a face o liberalitate, tribunalul a arătat că aceasta înseamnă că nu există o cauză falsă asupra scopului mediat ci că părţile au avut reprezentarea reală a naturii actului pe care l-au încheiat şi au urmărit acest scop.

În realitate, a apreciat tribunalul, reclamanţii invocă o lipsă a cauzei în contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager încheiat, deoarece afirmaţia că există o lipsă de contraprestaţie în sensul de neplată a preţului, voit asumată de părţi, nu poate presupune decât o lipsă de cauză, sancţiunea fiind nulitatea absolută a actului juridic.

În speţă însă, a arătat prima instanţă, nu există dovezi din care să rezulte faptul că nu s-a plătit preţul vânzării ci, din contră, s-a reţinut că este reală afirmaţia părţilor din contractul de vânzare-cumpărare în sensul că preţul a fost plătit efectiv vânzătorilor, ipoteză în care lipsa cauzei este exclusă.

Faţă de cele reţinute tribunalul a apreciat că în speţă reclamanţii nu au făcut dovada existenţei clauzelor de nulitate absolută afirmate, acţiunea astfel cum a fost precizată fiind respinsă, ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B., în nume personal şi C., asistat de reprezentant legal A., criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând admiterea apelului şi modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

Apelanţii-reclamanţi au criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul reţinerii că nu s-a făcut dovada neplăţii preţului de către pârâţii-intimaţi către defuncţii G. şi H., şi sub aspectul reţinerii de către prima instanţă că nu a existat o cauză falsă asupra scopului mediat al încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a faptului că părţile contractante ar fi avut reprezentarea reală a naturii actului ce urmează a fi încheiat şi au urmărit acest scop. În drept, art. 466 şi urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii-intimaţi D. şi H. au solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, ca temeinică şi legală.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 85 din 24 mai 2018 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi B. şi C. asistat de ocrotitorul legal A..

A obligat pe apelanţii-reclamanţi la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Soluţia primei instanţe de respingere ca neîntemeiată a acţiunii reclamanţilor, prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F. este legală şi temeinică, instanţa de apel urmând a substitui însă parţial considerentele primei instanţe.

Astfel, având în vedere că în cauză operează prezumţia instituită de dispoziţiile art. 845 C. civ. (1864), sarcina probei este răsturnată, incumbând pârâţilor dovada că preţul stipulat de părţile contractante a fost real, iar nu fictiv şi că s-a plătit efectiv.

Din analiza probatoriilor (declaraţiile martorilor, înscrisuri) instanţa de apel a apreciat că prin probele administrate în cauză pârâţii-intimaţi nu au făcut dovada achitării preţului vânzării, astfel încât se prezumă că actul juridic încheiat este o donaţie deghizată pe calea stipulării unui preţ fictiv.

Contrar susţinerilor apelanţilor reclamanţi, a apreciat însă instanţa de apel că în această situaţie fictivitatea preţului nu conduce la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, acesta având valoarea unui act juridic de donaţie, în baza principiului conversiunii actului juridic nul, conversiune prevăzută în acest caz chiar de lege, prin art. 845 C. civ. (1864).

Consideră instanţa de apel că legiuitorul a urmărit salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare cu rezerva unui uzufruct viager încheiat cu un succesibil în linie dreaptă şi nu anularea contractului pentru preţ fictiv.

Totodată, a reţinut instanţa de apel, sancţiunea specifică prevăzută de art. 845 C. civ. (1864), privind reducţiunea liberalităţilor excesive până la limita cotităţii disponibile poate opera doar în cadrul unei acţiuni având ca obiect dezbatere succesorală, doar într-un asemenea cadru putându-se stabili dacă bunurile înstrăinate fac parte din succesiune şi dacă, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a cerut s-a încălcat sau nu cotitatea disponibilă.

De aceea, câtă vreme în dosarul de faţă, instanţa nu a fost investită cu o cerere având un asemenea obiect nu se pot recunoaşte efectele juridice specifice unei situaţii ca cea prevăzută anterior întrucât, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii sunt ţinuţi a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii (care, în cauza de faţă, a vizat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare iar nu o acţiune succesorală consecutivă constatării unei donaţii deghizate).

Instanţa de apel a mai apreciat temeinicia celor constatate de către tribunal în sensul că, în cauză nu se poate reţine frauda la lege în condiţiile în care donaţia deghizată în favoarea unui succesibil în linie directă este o operaţiune permisă de lege, art. 845 C. civ. (1864) salvând această operaţiune inclusiv de la sancţiunea nulităţii, iar în cauză nu s-a dovedit intenţia de eludare ori de sustragere de la această normă.

Prin urmare, aşa cum judicios a observat şi tribunalul, falsitatea cauzei invocată cu privire la contractul de vânzare-cumpărare faţă de lipsa contraprestaţiei, respectiv plata preţului, este asumată de părţi care au urmărit încheierea unei liberalităţi operaţiune juridică permisă de lege.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B. şi C., asistat de reprezentant legal A., solicitând casarea hotărârii atacate şi retrimiterea acesteia în vederea unei noi judecăţi a apelului, conform dispoziţiilor art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea nici sub aspectul preţului fictiv şi nici în ceea ce priveşte cauza falsă, ambele fiind motive de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare invocate atât în acţiunea introductivă, cât şi în cuprinsul precizării de acţiune.

Totodată, au susţinut reclamanţii recurenţi, decizia atacată nu cuprinde considerentele pentru care instanţa de apel a înlăturat unele critici aduse hotărârii de fond, respectiv cele privitoare la fictivitatea preţului şi falsitatea cauzei.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea pronunţată în faza apelului este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa de apel putea şi trebuia să facă aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011, la BNP F., raportat la neîndeplinirea mai multor condiţii esenţiale de validitate ale contractului respectiv fictivitatea preţului şi falsitatea cauzei.

Astfel, au susţinut recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel a constatat în mod corect că nu s-a făcut dovada faptului că intimaţii-pârâţi ar fi achitat preţul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare, însă a reţinut în mod eronat că între părţile contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat un transfer consensual între vii, respectiv că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a efectua un transfer gratuit, iar nu unul cu titlu oneros. Această reţinere a instanţei de apel nu este probată de nicio dovadă, dacă aceasta ar fi fost intenţia părţilor, atunci acestea ar fi încheiat un act de donaţie, un act gratuit, nu unul oneros.

Din contră, consideră recurenţii-reclamanţi, scopul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a fost de protejare a intereselor celor doi nepoţi.

Au mai apreciat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel trebuia, în primul rând, să analizeze contractul de vânzare-cumpărare sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor de validitate şi doar ulterior se putea face - dacă mai era necesar - aplicarea dispoziţiilor art. 845 C. civ. privind reducţiunea liberalităţilor.

Pentru a putea reduce o liberalitate, aceasta trebuie să existe, ori nu aceasta a fost voinţa vânzătorilor, astfel cum s-a făcut dovada prin amplul probator administrat la dosarul cauzei, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.

F. Apărările intimaţilor-pârâţi.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 29 septembrie 2018, intimaţii-pârâţi D. şi E. au invocat nulitatea recursului, arătând că motivele prezentate de către recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că se impune constatarea nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

G. Considerentele instanţei de recurs.

- Prin încheierea pronunţată la 28 februarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii B. şi C., asistat de reprezentant legal A. împotriva deciziei civile nr. 85 din 24 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

- Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În condiţiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Doctrina şi jurisprudenţa au statuat, cu caracter unitar, că judecătorul nu este obligat să răspundă fiecărui argument din cele pe care părţile le invocă în susţinerea uneia şi aceleiaşi cereri.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, stabilind că lipsa unei motivări specifice şi explicite încalcă art. 6 paragraf 1 din Convenţie, stipulează, totodată, că aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument (C.E.D.O., Cauza Ruiz Torifu contra Spania, (1994); Cauza Buzescu contra România (2005); Cauza Van de Hurk contra Olanda (1994) ş.a).

În acest context, afirmaţiile recurenţilor, potrivit cărora decizia recurată "nu cuprinde considerentele pentru care (instanţa de apel) a înlăturat unele critici aduse hotărârii de fond, respectiv cele privitoare la fictivitatea preţului şi falsitatea cauzei", nu se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Curtea constată că decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1027 din 3 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect atât cererile reclamanţilor, cât şi susţinerile acestora cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F., pentru cauză falsă, nelicită şi pentru existenţa unui preţ nereal, nesincer, nestabilit cu scopul de a fi cerut şi plătit ci fixat doar în mod fictiv.

Totodată, raportat la analiza probelor administrate în cauză, la întreaga situaţie de fapt rezultată în urma desfăşurării cercetării judecătoreşti, instanţa de apel a apreciat că în cauză operează prezumţia instituită de dispoziţiile art. 845 C. civ. (1864) şi a argumentat amplu analiza la care a ajuns şi pentru care a înlăturat susţinerile şi criticile apelanţilor reclamanţi cu privire la fictivitatea preţului şi falsitatea cauzei actului juridic dedus judecăţii, sens în care criticile aduse prin motivele de recurs deciziei instanţei de apel, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Acest motiv de casare vizează încălcarea normelor de drept substanţial (material) sau aplicarea greşită a acestora.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este dată cu "aplicarea greşită a normelor de drept material" în sensul că instanţa de apel, deşi a constatat în mod corect că nu s-a făcut dovada achitării preţului de către intimaţii-pârâţi, a reţinut eronat că între părţile contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat un transfer consensual între vii, respectiv că intenţia reală a părţilor a fost de a efectua un transfer gratuit, iar nu unul oneros.

Susţin recurenţii-reclamanţi că această reţinere a instanţei de apel "nu este probată de nicio dovadă", întrucât dacă aceasta ar fi fost intenţia părţilor, atunci acestea ar fi încheiat un act de donaţie, un act gratuit, nu unul oneros.

Această situaţie, în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi salvgardat şi nu s-ar dispune anularea contractului pentru preţ fictiv şi cauză falsă, ar duce la prejudicierea intereselor recurenţilor prin reducerea beneficiului pe care aceştia l-ar putea dobândi urmare a dezbaterii succesiunii, respectiv o cotă de 1/2 din masa succesorală, în timp ce, prin conversiunea contractului în act cu titlu gratuit, urmare a dezbaterii succesorale, recurenţii-reclamanţi ar fi îndreptăţiţi la o cotă de 1/2 din cotitatea disponibilă, deci mai puţin decât 1/2 din masa succesorală.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că cele reţinute de către instanţa de apel în sensul transferului gratuit, iar nu oneros, între părţile ccontractuale, a imobilului proprietatea defuncţilor G. şi H. este contrazisă de declaraţiile martorilor J., K. şi L., precum şi de înregistrarea audio depusă la dosarul cauzei, probe din care ar rezulta că voinţa vânzătorilor nu a fost aceea de a face o liberalitate.

În această situaţie, au considerat recurenţii-reclamanţi, prioritară era analiza contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de validitate şi doar, ulterior, aplicarea dispoziţiilor art. 845 C. civ. privind reducţiunea liberalităţilor.

Curtea constată că, procedând la interpretarea şi coroborarea judicioasă a tuturor probelor administrate în cauză, instanţa de apel a conchis că soluţia primei instanţe de respingere ca neîntemeiată a acţiunii reclamanţilor prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 iunie 2011 de BNP F. este legală şi temeinică.

Instanţa de apel a constatat că niciunul dintre martorii audiaţi, la propunerea reclamanţilor sau a pârâţilor, nu a fost de faţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu şi nici nu au aflat de la defuncţii vânzători dacă preţul imobilului a fost sau nu plătit, după cum nici pârâţii nu au probat achitarea preţului, ceea ce a condus la convingerea instanţei de apel că actul juridic încheiat este o donaţie deghizată pe calea stipulării unui preţ fictiv.

Aşadar, instanţa de apel a procedat la interpretarea actului juridic dedus judecăţii şi faţă de care recurenţii-reclamanţi au calitate de terţe persoane, părţi contractante fiind pârâţii intimaţi şi vânzătorii (defuncţi) şi a interpretat, în conformitate cu regulile de interpretare a clauzelor unei convenţii, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978-979 şi art. 980-984 C. civ. (1864), clauzele contractului de vânzare-cumpărare, prin raportare şi la întregul probatoriu administrat în cauză şi a identificat categoria juridică de care actul aparţine.

Această interpretare reprezintă o chestiune de fapt, care nu va putea fi cenzurată în recurs, prin invocarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi urmăresc, de altfel, reaprecierea tuturor probelor, care ar atrage schimbarea situaţiei de fapt ceea ce, în recurs, este inadmisibil.

Dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. fac vorbire expres despre "încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", în speţă recurenţii-reclamanţi neprecizând însă ce norme de drept substanţial ar fi fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel, ci critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul stabilirii eronate a scopului încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a greşitei interpretări a probelor administrate în cauză.

Aşa cum am arătat însă, reaprecierea probelor administrate de către instanţele de fond şi apel nu mai este posibilă în recurs, fiind o critică ce vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate şi nu de nelegalitate a hotărârii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nici critica, potrivit căreia instanţa de apel a dat prevalenţă incidenţei dispoziţiilor art. 845 C. civ. (1864) în cauză nu este fondată, raportat la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de 3 ianuarie 2017.

Prin această cerere recurenţii-reclamanţi au solicitat expres instanţei de judecată să constate că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat, nr.x din 27 iunie 2011, "s-a realizat o fraudă la lege, fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 845 din vechiul C. civ., respectiv: s-a încheiat un act cu titlu oneros (contractul de vânzare-cumpărare), cu un succesibil în linie directă, act în care se instituie rezerva uzufructului pentru vânzătorii G. şi H.. Prin urmare, operează prezumţia încheierii unei donaţii deghizate, donaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii au urmărit să încalce rezerva succesorală legală la care aveau dreptul reclamanţii, prejudiciindu-le în acest mod drepturile". .

Prin aceeaşi cerere precizatoare recurenţii-reclamanţi au arătat că "În materia specială a contractului de vânzare-cumpărare cu constituire de uzufruct încheiat între descendenţi, precum în speţă, legiuitorul a reglementat în cuprinsul art. 845 din vechiul C. civ. o veritabilă prezumţie, simplă şi relativă în sensul că actul juridic încheiat este o donaţie deghizată pe calea stipulării unui preţ fictiv. (…)".

Prin decizia recurată, nr. 85 din 24 mai 2018, Curtea de apel a girat aceste susţineri ale reclamanţilor-recurenţi, constatând că "… în cauză operează prezumţia instituită de dispoziţiile art. 845 C. civ. din 1864, sarcina probei este răsturnată, astfel încât incumbă pârâţilor dovada că preţul stipulat de părţile contractante a fost real, iar nu fictiv şi că s-a plătit efectiv". .

Urmare a analizei probatoriului administrat în cauză instanţa de apel a confirmat justeţea celor susţinute de către reclamanţi, reţinând în considerentele hotărârii recurate că "Prin probe administrate în cauză pârâţii-intimaţi nu au făcut dovada achitării preţului. Prin urmare, faţă de răsturnarea sarcinii probei în baza prezumţiei relative prevăzute de art. 845 C. civ. din 1864 care operează în favoarea reclamanţilor, în lipsa probei contrare din partea intimaţilor-pârâţi, privind achitarea preţului, se prezumă că actul juridic încheiat este o donaţie deghizată pe calea stipulării unui preţ fictiv".

Contrar celor susţinute de către recurenţii-reclamanţi, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze cu predilecţie cauzele de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, pentru neîndeplinirea audiţiilor de valabilitate pentru încheierea acestora, prevăzută de art. 966-968 C. civ., art. 1303 C. civ., în mod corect instanţa de apel a acordat prevalenţă normelor speciale incidente în cauză, ale art. 845 C. civ., care reglementează o situaţie particulară de vânzare către un succesibil în linie dreaptă, cu rezervă de uzufruct pentru care s-a instituit o sancţiune legală specifică, distinctă de nulitate, "valoarea bunurilor înstrăinate urmând a fi socotită în proporţie disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii".

În acest mod, instanţa de apel, schimbând parţial considerentele sentinţei pronunţate de tribunal, a considerat că cererea reclamanţilor-recurenţi, astfel cum a fost precizată, întemeiată pe dispoziţiile art. 845 C. civ., este întemeiată, prezumţia relativă prevăzută de art. 845 C. civ. operând în favoarea acestora, în privinţa sarcinii probei.

Instanţa de apel a apreciat însă că, în acest contract, sancţiunea specifică prevăzută de art. 845 C. civ. (1864), privind reducţiunea liberalităţilor excesive până la limita cotităţii disponibile poate opera doar în cadrul unei acţiuni având ca obiect dezbatere succesorală, doar într-un asemenea cadru putându-se stabili dacă bunurile înstrăinate fac parte din succesiune şi dacă, prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a cerut s-a încălcat sau nu cotitatea disponibilă.

În speţă, însă, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamanţii-recurenţi nu au investit instanţa cu o cerere având un asemenea obiect, astfel încât nu se pot recunoaşte efectele juridice ale unei situaţii ca cea prevăzută de art. 845 C. civ.

Aprecierea instanţei de apel este legală, fiind conformă dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care obligă judecătorul, ca expresie a principiului disponibilităţii, să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cauzele în care legea ar dispune altfel.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanţei de apel nu este subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi, vizând şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. obligă recurenţii-reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 4000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-pârât D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., asistat de reprezentantul legal A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 85 din 24 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-pârât D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 19 septembrie 2019.