Electricity supplier prevails as appeal fails; municipality's prescription defense rejected, full invoice amount upheld.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Timişoara, solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 498.430,06 RON reprezentând contravaloare energie electrică furnizată debitorului; 254,96 RON reprezentând contravaloare taxă servicii; 132.656,94 RON reprezentând contravaloare penalităţi de întârziere la plată calculate conform contractului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.938,57 RON reprezentând taxa judiciară de timbru precum şi a altor cheltuieli de judecată ce vor fi efectuate pe parcursul soluţionării procesului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. Noul C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1480 C. civ., Legea nr. 123/2012 privind energia electrica si gazele naturale, astfel cum a fost modificată şi completată, Decizia ANRE nr. 57/1999 de aprobare a Contractului cadru de furnizare a energiei electrice, Ordinul ANRE nr. 64/2014 şi celelalte norme juridice incidente în cauză.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 7433/2016 din 23 noiembrie 2016, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 215.803,39 RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x din 28 iunie 2012 şi a respins acţiunea având ca obiect această sumă, ca prescrisă.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 282.626,67 RON - contravaloare energie electrică, suma de 254,96 RON-taxe servicii şi suma de 132.656,94 RON - penalităţi de întârziere.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 20.209,78 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A împotriva sentinţei civile nr. 7433/23.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligată pârâta şi la plata sumei de 215.803,39 RON, reprezentând contravaloarea Facturii nr. x/28.06.2012, ca urmare a respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru această factură.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.

A respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 7433/23.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A obligat intimatul pârât la plata cheltuielilor de judecată către apelanta reclamantă, în sumă de 22.417,82 RON (taxă de timbru, onorariu expert - fond şi apel).

Împotriva deciziei nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi rejudecând pe fond respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât susţine, în esenţă, că din înscrisurile reţinute de instanţa de apel privind soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, rezultă că reclamanta doar a comunicat notificarea fără a avea dovada confirmării de primire de către destinatar.

Raportat la dispoziţiile art. 2537 pct. 4 şi art. 152 alin. (2) din Noul C. civ., recurentul-pârât consideră că nu a fost întrerupt cursul prescripţiei prin comunicarea aşa-zisei "notificări", câtă vreme aceasta nu a fost realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 152 din Noul C. civ., iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 2540 din acelaşi cod.

Sub aceste aspect, recurentul-pârât considerând că sunt incidente atât art. 488 pct. 6 cât şi pct. 8 care vorbesc despre aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel neluând în seamă şi nemotivând absolut deloc nerespectarea de către intimată a prevederilor legale mai sus invocate.

Recurentul-pârât susţine că în speţă sunt incidente prevederile art. 18 şi art. 23 ale Ordinului ANRE nr. 18 din 27 aprilie 2005 coroborate cu cele ale art. 108 şi art. 86 lit. C) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007 din 25 iunie 2004, în ceea ce priveşte calculul duratei neînregistrate, respectiv de înregistrare eronată a energiei. Potrivit dispozitivului, se ia în considerare intervalul de timp de la ultima citire făcută, la factura care a fost acceptată, fără a se putea depăşi 3 luni, aspect şi prevederi legale ignorate de către instanţa de apel.

Invocă caracterul contradictoriu al reţinerilor instanţei de apel care, pe de o parte, consideră ca lipsită de relevanţă împrejurarea că obiecţiunile au fost comunicate la data de 03.11.2016 (în realitate fiind expediate la data de 04.11.2016), iar pe de altă parte, precizează că pârâtul era obligat să depună obiecţiunile la termenul din 9.11.2016, deşi acestea au fost expediate cu mult înaintea termenului de judecată şi au ajuns la registratura instanţei la 9.11.2016 (dată la care instanţa a rămas în pronunţare şi ulterior a amânat pronunţarea soluţiei).

Recurentul susţine că intimata-reclamantă trebuisa să respecte prevederile din contractul de furnizare a energiei electrice, în sensul verificării funcţionării echipamentelor de măsurare a energiei electrice, a efectuării reviziilor şi reparaţiilor şi a facturării energiei electrice la tarifele legale în vigoare.

În concluzie, recurentul-pârât arată că deşi a fost privat în mod nelegal de dreptul de a i se răspunde la criticile aduse raportului de expertiză, lucrarea în specialitatea electroenergetică nu a lămurit neînţelegerile existente cu privire la facturile emise de către reclamantă, ci a analizat obiectivele încuviinţate de instanţa de judecată din punct de vedere contabil în condiţiile în care contoarele ori reductorii au fost înlocuiţi, expertul neavând posibilitatea stabilirii consumului înainte de înlocuire sau inversare a indecşilor.

Recurentul-pârât critică şi cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în apel, respectiv suma de 20.209,78 RON. Raportat la dispoziţiile art. 451 Noul C. proc. civ., solicită ca instanţa să constate disproporţionalitatea acestor cheltuieli şi să dispună scutirea de la plata cheltuielilor de judecată ori reducerea cuantumului acestora.

Intimata-reclamantă a transmis întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, constatarea nulităţii recursului, iar in subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor, iar acestea au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 28 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 19 septembrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Prioritar, Înalta Curte, reţine că, în condiţiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind nulitatea recursului a fost depăşită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte, urmează a respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Obiectul litigiului îl reprezintă acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin care s-a solicitat obligarea acestuia la plata unor sume de bani, reprezentând contravaloare energie electrică furnizată; contravaloare taxă servicii şi contravaloare penalităţi de întârziere la plată, calculate conform contract.

Dispoziţiile art. 2517 C. civ. prevăd că, "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".

Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ. "Prescripţia se întrerupe:... prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere", iar conform art. 2540 din acelaşi cod "Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Conform art. 1522 alin. (2) C. civ. (şi nu 152, cum menţionează recurentul), "Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării".

Se reţine că, potrivit art. 2540 C. civ., pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiţionată de introducerea cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere. Pentru ca punerea în întârziere a debitorului să producă efectul întreruptiv de prescripţie prevăzut de art. 2540 C. civ. aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 1522 C. civ., prescripţia fiind întreruptă de la data expedierii notificării prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

În cauză, se constată că instanţa de prim control judiciar a analizat în mod judicios cauza prin prisma dispoziţiilor legale incidente, văzând şi clauza 7 pct. 1, respectiv clauza 8 din contracte. Astfel, în mod corect s-a reţinut că, întrucât notificarea creditorului s-a făcut la data de 20.05.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 2517 din C. civ. (la data de 29.07.2015), se impune a fi respinsă ca neîntemeiată excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune al apelantei reclamante de a solicita contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.06.2012.

Şi aceasta, întrucât reclamanta a făcut dovada notificării pârâtului privind facturile nr. x/28.06.2012 şi nr. x/28.08.2013, prin notificarea nr. x/19.05.2015, expediată către pârât în data de 20.05.2015, prin poştă şi e-mail, potrivit înscrisurilor dosarului.

Trebuie arătat că recurentul-pârât redă trunchiat dispoziţiile art. 1522 alin. (2) C. civ., respectiv doar partea referitoare la comunicarea notificării prin executorul judecătoresc, fără a menţiona şi dispoziţia potrivit căreia notificarea se poate comunica prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, modalitate de comunicare la care a apelat reclamanta în speţă şi care este conformă prevederilor legale anterior amintite, sens în care susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia, din înscrisurile reţinute de instanţa de apel privind soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, rezultă că reclamanta doar a comunicat notificarea fără a avea dovada confirmării de primire de către destinatar, nu pot fi primite.

De asemenea, faţă de dispoziţiile legale menţionate şi văzând clauza 7 pct. 1, respectiv clauza 8 din contracte, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, că facturile cu privire la care pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune: nr. x/28.08.2013, nr. x/04.12.2013, nr. x/14.04.2014, nr. x/13.05.2014, prin raportare la data introducerii acţiunii, 29.07.2015, nu erau prescrise, câtă vreme facturile au datele scadente cuprinse între 27.09.2013 şi 12.06.2014, termenul de prescripţie de 3 ani nefiind astfel împlinit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Criticile recurentului-pârât care vizează nemotivarea hotărârii prin prisma art. 2537 pct. 4 C. civ., art. 2540, art. 1522 alin. (2) C. civ. (şi nu 152, cum menţionează recurentul) nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a procedat la analizarea tuturor dispoziţiilor legale incidente.

Cât priveşte susţinerile recurentului-pârât prin care a fost invocat caracterul contradictoriu al celor reţinute de instanţa de apel care, pe de o parte, consideră ca lipsită de relevanţă împrejurarea că obiecţiunile au fost comunicate la data de 03.11.2016, iar pe de altă parte, precizează că pârâtul era obligat să depună obiecţiunile la termenul din 9.11.2016, acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care motivarea contradictorie presupune invocarea unor contradicţii de raţionamente, care nu se regăsesc în speţă.

Cu toate acestea, se cuvine a se menţiona că, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Astfel, în mod corect, a reţinut instanţa de apel ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că expedierea obiecţiunilor s-a făcut de către pârât în data de 03.11.2016, având în vedere că pârâtul era obligat să depună obiecţiunile la termenul din data de 09.11.2016.

Trebuie menţionat că îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii, după cum nu poate fi vorba nici de nemotivarea hotărârii.

Criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea şi nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Criticile recurentului privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susţinerea acestora recurentul se raportează la reţinerea unei situaţii de fapt, aspect ce impune o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că, deşi a fost privat în mod nelegal de dreptul de a i se răspunde la criticile aduse raportului de expertiză, lucrarea în specialitatea electroenergetică nu a lămurit neînţelegerile existente cu privire la facturile emise de către reclamantă, ci a analizat obiectivele încuviinţate de instanţa de judecată din punct de vedere contabil, în condiţiile în care contoarele ori reductorii au fost înlocuiţi, expertul neavând posibilitatea stabilirii consumului înainte de înlocuire sau inversare a indecşilor, întrucât, pe de o parte acesta nu a fost privat în mod nelegal de dreptul exhibat, ci, dimpotrivă, în respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, instanţa a procedat, aşa cum s-a arătat, conform dispoziţiilor legale, iar pe de altă parte modul în care instanţa de apel a apreciat probele nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în apel, se reţine că acestea vizează aspecte de netemeinicie, lăsate la aprecierea instanţei în faţa căreia se solicită acordarea acestor cheltuieli, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, unde pot fi invocate numai critici de nelegalitate; iar solicitarea recurentului de a se dispune scutirea acestuia de la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită, faţă de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este conformă dispoziţiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 437/2018 din 26 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2019.