Delictual liability for loss of agricultural subsidies: no causal link between refusal to register land lease contracts and subsidy entitlement

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 din data de 19 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Roşiorii de Vede, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Comuna Săceni - prin Primar, Consiliul Local al comunei Săceni, judeţul Teleorman, B. şi C., fost primar al comunei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi: să-i plătească despăgubiri constând într-o sumă echivalentă cu subvenţia A.P.I.A de care nu a putut beneficia în anul agricol 2012-2013, sumă pe care o va individualiza după administrarea probei cu expertiză de specialitate, sumă ce urmează a fi actualizată conform indicelui de inflaţie; să-i plătească pârâţii suma pe care a plătit-o drept arendă către un număr de 158 de proprietari în anul agricol 2012-2013, în condiţiile în care din vina acestora nu a putut lucra terenul agricol, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 18.06.2015, reclamanta a arătat că pentru primul capăt de cerere valoarea pretenţiilor este de 284.928 RON, iar pentru cel de al doilea capăt de cerere valoarea pretenţiilor este de 215.040 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1335 din 13.10.2015 Judecătoria Roşiori de Vede a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Roşiorii de Vede, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect pretenţii privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Comuna Săceni - prin Primar, Consiliul local al comunei Săceni, B. şi C., în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Teleorman la data 05.11.2015.

Prin încheierea din data de 21.01.2016 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., secretarul comunei Săceni Tribunalul, având în vedere dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ teritoriale şi aparatul de specialitate a primăriei, constituie o structură funcţională cu activitate permanentă din primărie, care duc la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului.

Prin sentinţa civilă nr. 481/12.10.2017 Tribunalul Teleorman a respins acţiunea formulată de S.C. A. S.R.L. ca nefondată în contradictoriu cu pârâţii Comuna Săceni - prin primar, Consiliul Local al comunei Săceni şi C. şi ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă faţă de pârâta B..

Totodată, în baza art. 453 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată la plata sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâţii comuna Săceni - prin Primar şi Consiliul Local al comunei Săceni, din care 4500 RON onorariu avocat şi 200 RON cheltuieli de deplasare, precum şi la plata sumei de 2000 RON reprezentând onorariu avocat către pârâtul C..

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 06.12.2017.

În esenţă, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii, reclamanta arătând că, în mod greşit, instanţa de fond a constatat că nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce îi priveşte pe pârâţii chemaţi în judecată, analiza completă a materialului probator şi a textelor legale aplicabile conducând la o concluzie diametral opusă.

Prin decizia civilă nr. 320 A din 28 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins ca fiind nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 481/12.10.2017 pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Comuna Săceni - Prin Primar, Consiliul Local al Comunei Săceni, B. şi C..

Totodată, a obligat apelanta să plătească intimaţilor pârâţi Comuna Săceni, Consiliul Local al Comunei Săceni şi B. suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 320 A din 28 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a făcut o greşita interpretare si aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. privitoare la răspunderea civila delictuala şi la condiţiile atragerii unei astfel de răspunderi, întrucât, printr-o analiza completa a materialului probator corelat cu textele legale aplicabile concluzia la care instanţa trebuia sa ajungă era aceea a existenţei unei legături evidente de cauzalitate intre fapta ilicita comisa de intimaţi si prejudiciul dovedit de reclamantă.

S-a mai arătat că atât prima instanţa a fondului, cât şi instanţa de prim control judiciar nu au analizat in mod complet legătura de cauzalitate intre faptul generator si consecinţele ce au urmat, limitându-se a sublinia că atâta vreme cât reclamanta nu a lucrat terenurile ce au constituit obiect al contractelor de arendare nu putea depune cerere si obţine subvenţia APIA, raportat la dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, acesta fiind motivul pentru care a fost respins apelul pe care l-a declarat si acţiunea sa in privinţa capătului 1 de cerere.

In realitate, a susţinut recurenta-reclamantă, se poate constata ca tocmai refuzul de a înregistra contractele de arendare valabil încheiate a generat toate celelalte consecinţe şi producerea prejudiciului, astfel încât răspunderea paraţilor trebuia antrenata.

S-a arătat că, în primul rând, fapta de a refuza înregistrarea contractelor este una vădit ilicita şi este săvârşita cu vinovăţie, aspect dovedit cu hotărârea judecătoreasca pronunţata de Tribunalul Teleorman, sentinţa civila nr. 1050 din 18 noiembrie 2011, pronunţata in dosarul civil nr. x/2011 Prin aceasta hotărâre reprezentanţii Comunei Saceni au fost obligaţi sa înregistreze contractele de arendare, neexistând nici un motiv justificat si legal pentru care sa fie refuzata îndeplinirea acestei obligaţii, o astfel de împrejurare fiind reţinuta in mod legal si de instanţa de apel.

Recurenta a susţinut că ceea ce trebuia sa reţină însă instanţa de apel este ca neînregistrarea contractelor de arendare de către intimaţi in luna septembrie 2011, la începutul anului agricol 2011-2012, a condus la imposibilitatea folosinţei de către reclamantă a terenurilor arendate, argumentul esenţial in aceasta privinţa fiind dat de dispoziţiile art. 6 alin. (4) din legea 16/1994, valabile la data încheierii contractelor de arendare si la data solicitării de înregistrare a acestora la consiliul local (dispoziţii legale pe care Curtea nu le-a analizat).

Acesta este argumentul esenţial pentru care instanţa de apel trebuia să reţină că refuzul de a înregistra contractele de arendare a creat pentru recurentă imposibilitatea obiectivă de a folosi terenurile arendate, întrucât contractele neînregistrate la consiliul local nu puteau produce nici un fel de efect juridic, nefiind posibila folosinţa unor terenuri pentru care nu deţinea un titlu valabil, cată vreme înregistrarea contractelor la consiliul local era o condiţie de valabilitate si opozabilitate a acestora. Este de necontestat ca posesia legala nu putea fi exercitata de societate decât in condiţiile in care contractele erau înregistrate in cadrul Primăriei Comunei Saceni.

Fără a avea un titlu valabil (contracte înregistrate la Consiliul Local) recurenta nu putea folosi terenurile decât printr-un abuz de drept, nu îşi putea apăra drepturile in fata persoanelor fizice sau juridice care ar fi încălcat dreptul său de folosinţă, nefiind posibila intentarea cu succes a nici unei acţiuni judiciare sau extrajudiciare cu privire la terenurile pentru care contractele de arendare nu erau valabile, nefiind înregistrate, orice litigii cu persoane fizice sau juridice cu privire la terenurile in discuţie ar fi fost soluţionate in defavoarea sa, a mai susţinut recurenta.

Legătura de cauzalitate intre acest fapt generator si consecinţele ce au urmat este evidenta si dovedita, societatea recurentă neputând lucra terenurile ce au constituit obiect al contractelor de arendare si neputând depune cerere si obţine subvenţia APIA.

Se poate constata că tocmai refuzul de a înregistra contractele de arendare valabil incheiate a generat toate celelalte consecinţe astfel încât răspunderea paratilor-intimati trebuia antrenata, s-a mai arătat.

Interpretând corect dispoziţiile art. 1357 C. civ., Curtea de Apel Bucureşti trebuia sa constate ca refuzul de a înregistra contractele de arendare a produs drept consecinţa imediata si directa imposibilitatea depunerii unei cereri de plata a subvenţiei catre APIA Teleorman, întrucât condiţia esenţiala pentru acordarea acestei subvenţii era ca toate contractele pentru care se solicita subvenţia sa fie in mod legal înregistrate in cadrul UAT in care se afla terenurile.

S-a mai susţinut că, în cazul in care s-ar fi depus cererea de subvenţie, chiar cu penalităţi, si s-ar fi constatat ulterior in urma verificărilor ca nu a lucrat terenul pentru care solicitase subvenţie, societatea recurentă era obligata atât la restituirea subvenţiei fiind si in imposibilitate de a mai accesa aceasta subvenţie in anii agricoli ulteriori, împrejurare fata de care nu a mai putut depune nici o cerere.

Legătura de cauzalitate intre refuzul înregistrării contractelor si prejudiciul produs este evidenta si prin prisma faptului ca, daca înregistrarea contractelor s-ar fi produs in luna septembrie 2011, când a solicitat-o si când intimaţii aveau obligaţia de a le înregistra, atunci ar fi fost in situaţia si ar fi avut timpul necesar de a putea lua in posesie si folosinţa terenurile, având un titlu valabil, adeverinţa ar fi fost emisa in mod legal pentru terenurile arendate si folosite iar subvenţia ar fi fost primita de recurentă in condiţii de deplina legalitate, sau ar fi fost amânata plata acesteia, din cauza unei posibile duble înregistrări, fara relevanta pentru atribuţiile si obligaţiile intimaţilor.

Fata de aceste argumente, recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, instanţa de apel trebuia sa constate îndeplinite integral toate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, in acord si cu respectarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru o noua judecata, in conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârâtul C. a solicitat, în esenţă, în principal respingerea recursului ca vădit nefondat, în condiţiile art. 493 C. proc. civ., în complet de filtru, iar, în subsidiar, respingerea recursului în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi Comuna Săceni Prin Primar, Consiliul Local al Comunei Săceni şi B. au solicitat, în esenţă, în principal respingerea recursului ca inadmisibil având în vedere efectele Deciziei nr. 52 din 18.06.2018, pronunţate de ICCJ- Completul privind dezlegarea unei chestiuni de drept; iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părţilor, iar niciuna dintre acestea nu a depus punct de vedere.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care în cauză este vorba despre un litigiu evaluabil în bani şi recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind inadmisibilitatea recursului a fost depăşită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte reţine că acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii se fundamentează pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 1357 din C. civ.,"(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Procedând la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că, atât existenţa faptei ilicite (refuzul de înregistrare a contractelor de arendare), cât şi culpa, ca elemente ale răspunderii civile reglementate de art. 1357 din C. civ., au fost dovedite, fiind constatate cu putere de lucru judecat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 1050/18.11.2011 a Tribunalului Teleorman, pronunţată în dosarul nr. x/2011. De asemenea, în mod corect, s-a reţinut că prin probatoriul administrat în cauză s-a făcut dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului afirmat, pierderea subvenţiei de la APIA pentru anul agricol 2011-2012 şi plata arendei pentru o suprafaţă de teren pe care nu a putut să o lucreze.

Examinând, mai departe, elementele răspunderii civile delictuale, instanţa de apel, printr-o analiză riguroasă şi completă a dispoziţiilor legale incidente, a înscrisurilor dosarului, a statuat în mod corect că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între refuzul de înregistrare a contractelor de arendare şi prejudiciul suferit de reclamantă.

Astfel, pentru a beneficia de subvenţia APIA, era necesar ca reclamanta să facă dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor impuse pentru obţinerea acesteia, aşa cum sunt prevăzute la art. 6 şi 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

Legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită nu pot fi analizate ca şi condiţii ale răspunderii civile, in abstracto, independent de împrejurarea că subventia este o forma de sprijin doar pentru cei ce lucreaza terenul.

În speţă, nu s-a făcut dovada condiţiei referitoare la utilizarea terenului pentru care s-a depus cererea, impusă de art. 7 alin. (1) lit. f) din actul normativ citat, în raport cu care pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească mai multe condiţii generale, printre care şi aceea conform căreia solicitanţii trebuie "să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea."

Aşadar, cum subvenţia reprezintă o formă de sprijin doar pentru cei ce lucreaza terenul, iar, în speţă, reclamanta nu a lucrat terenul, cum, de altfel, însăşi a afirmat, rezultă că, nefiind îndeplinită una dintre condiţii, autoarea prezentului demers judiciar nu ar fi putut beneficia de această facilitate.

Contractul de arendare este reglementat în C. civ., art. 1836-1850, fiind o convenţie prin care arendatorul transmite bunuri agricole arendaşului pentru a fi exploatate o perioadă de timp, în schimbul unui preţ, numit arendă.

Înregistrarea contractelor de arendare în registrul special nu determină şi folosinţa terenurilor de către reclamantă, în condiţiile în care folosinţa vizează doar raporturile dintre părţile contractului de arendare,

Mai mult, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (6) din O.U.G. nr. 125/2006, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, chiar dacă ar fi fost înregistrate contractele de arendare de la momentul încheierii lor, reclamanta nu putea beneficia de subvenţie.

Şi aceasta, întrucât, potrivit înscrisurilor dosarului, un alt arendaş solicitase Primăriei Săceni, în lunai mai 2012, eliberarea adeverinţelor privind suprafeţele lucrate (o parte dintre acestea făcând şi obiectul contractelor de arendă încheiate de reclamantă) pe teritoriul comunei în vederea obţinerii subvenţiilor agricole pentru anul 2011/2012.

Trebuie arătat că în examinarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de prim control judiciar a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză, iar critica recurentei-reclamante vizând neanalizarea înregistrării contractelor de arendare din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 16/1994, nu are relevanţă, în condiţiile în care instanţa de apel a efectuat o analiză clară şi concisă a elementelor răspunderii civile delictuale, arătând raţionamentul logico-juridic ce a determinat soluţia pronunţată şi motivele pentru care a reţinut că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între refuzul de înregistrare a contractelor de arendare şi prejudiciul suferit de reclamantă, legătură care era strâns legată de îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006.

În mod legal şi corect a constatat instanţa de apel că prejudiciul afirmat de reclamantă nu a fost cauzat de refuzul pârâţilor de a înregistra contractele de arendă, ci de faptul că reclamanta a procedat la încheierea acestora în condiţiile în care primele contracte erau valabile, îi erau opozabile, iar situaţia litigioasă generată a făcut imposibilă, atât acordarea subvenţiei de către APIA, cât şi utilizarea terenului, în condiţiile în care primul arendaş a considerat că este îndreptăţit să îşi exercite drepturile dobândite prin contractele legal încheiate şi înregistrate la Consiliul Local al Comunei Săceni.

Aşadar, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că intimaţii-pârâţi nu sunt ţinuţi să răspundă pentru prejudiciul suferit de reclamantă.

Contrar celor susţinute de autoarea recursului, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este conformă dispoziţiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi obligată recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât COMUNA SĂCENI PRIN PRIMAR.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 320 A din 28 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât COMUNA SĂCENI PRIN PRIMAR.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2019.