Functional incompetence of ICCJ Civil Section II for state property reparations claims under Law 10/2001

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra excepţiei necompetenţei funcţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, din verificarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 11.03.2015 la Judecătoria Sânnicolau Mare sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. şi Oraşul Sânnicolau Mare, prin Primar, şi a solicitat rezoluţia contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 10 ianuarie 2001, obligarea Primăriei Oraşului Sânnicolau Mare la plata sumei de 50.000 euro, sau în RON la data executării plăţii către el şi pârâta B., reţinându-se calitatea de bun comun a acestei sume, având în vedere că şi casa a fost bun comun, iar suma de 50.000 euro reprezintă valoarea actuală a casei.

Prin sentinţa civilă nr. 1316/13.10.2016, Judecătoria Sânnicolau Mare a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Timiş având în vedere că valoarea obiectului prezentei cauze depăşeşte suma de 200.000 de RON, aşa cum rezultă din notele de şedinţă depuse la dosar de reclamant, conform cărora valoarea obiectului cauzei este de 220.755 de RON, pretenţii, la care se adaugă şi valoarea capătului de cerere având ca obiect rezoluţiune contract.

În şedinţa publică din 06.12.2016, reclamantul personal şi asistat a învederat instanţei că renunţă la capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare şi solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata unei cote de 1/2 din valoarea de piaţă a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. x/10.01.2001.

Prin sentinţa civilă nr. 791/08.06.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi B.. A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 77.550 RON, reprezentând 1/2 din valoarea de piaţă a casei de locuit situată în oraşul Sânnicolau Mare, judeţul Timiş. A respins în rest acţiunea precizată ca neîntemeiată. A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat reclamantul la plata către pârâtul oraşul Sânnicolau Mare a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la suma de 4.343 RON. A restituit reclamantului taxa judiciară de timbru de 5.520 RON, achitată prin chitanţa seria x, emisă în 02.04.2015 de oraşul Sânnicolau Mare, ca nefiind datorată. A respins în rest acţiunea precizată ca neîntemeiată. În temeiul art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariul de expertiză). În temeiul aceluiaşi text legal, a obligat reclamantul la plata către pârâtul Oraşul Sânnicolau Mare a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, date de onorariu de avocat, reduse de la suma de 4.343 RON, apreciind că raportat la prevederile art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., că există o vădită discrepanţă între cuantumul onorariului de avocat plătit de pârâtul Oraşul Sânnicolau Mare şi valoarea şi complexitatea pricinii, una simplă faţă de incidenţa clară a dispoziţiilor art. 501din Legea nr. 10/2001, care stabileşte ca debitor în speţă doar Ministerul Finanţelor Publice.

Împotriva sentinţei civile nr. 791/08.06.2017 a Tribunalului Timiş a declarat apel în termenul legal pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, şi a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul de a respinge acţiunea, pe cale de excepţie, ca inadmisibilă, raportat la art. 50 din Legea nr. 10/2001, sau ca prematură. În subsidiar,pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. În motivarea apelului, s-a susţinut în primul rând că este vădit neîntemeiată hotărârea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantului. Temeiul juridic al acţiunii, indicat de reclamant, este art. 50 alin. (1), (2) şi 21 din Legea nr. 10/2001, însă prima instanţă a considerat că acesta se află în ipoteza vizată de art. 501 din acelaşi act normativ. A citat în continuare dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 185 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civil a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.R.F.P. Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 791/08.06.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu reclamantul A. şi cu pârâţii Oraşul Sînnicolau Mare, prin Primar şi B., reţinându-se că situaţia reclamantului se încadrează în dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - prin D.G.F.P. TIMIŞOARA, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

La termenul din 19.09.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a luat în discuţie excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată care este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 asupra căreia, în temeiul art. 136 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 130 alin. (2) din acelaşi cod, se reţin următoarele:

Dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Totodată, prin edictarea dispoziţiilor procedurale privitoare la excepţia de necompetenţă, la art. 131 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia verificării competenţei reglementate prin norme de ordine publică.

Prevederile art. 136 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că dispoziţiile secţiunii privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.

În raport cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., la stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate, potrivit alin. (1) al art. 228 din aceeaşi lege, se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii: secţia I civilă, secţia a II-a civilă, secţia penală, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie.

Normele de organizare judecătorească au prevăzut că secţiile civile judecă litigiile civile indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor (art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011 şi ale Legii nr. 76/2012).

Aceleaşi norme de drept au statuat, totodată, cu privire la posibilitatea înfiinţării în cadrul secţiilor civile, în raport de numărul şi natura cauzelor civile înregistrate, de complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii în considerarea doar a obiectului sau naturii acestora, nu şi în considerarea calităţii părţilor litigante.

Prin decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că necompetenţa materială procesuală a completului specializat este de ordine publică.

În speţa de faţă, prin acţiunea formulată de reclamantul A. au fost chemaţi în judecată pârâţii B. şi Oraşul Sânnicolau Mare, prin Primar solicitându-se rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 10 ianuarie 2001, obligarea Primariei Oraşului Sânnicolau Mare la plata sumei de 50.000 euro, sau în RON la data executării plăţii către el şi pârâta B..

Prin urmare, este vorba despre o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel cum au reţinut instanţele de fond, aspect care atrage competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cum acţiunile întemeiate pe legile referitoare la acordarea de măsuri reparatorii şi despăgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului se circumscriu competenţelor specializate alocate completelor de judecată ale secţiei I Civile, se impune declinarea competenţei funcţionale de soluţionare a recursului în favoarea acesteia.

Totodată, se reţine că pricina a fost soluţionată în primă instanţă şi în apel de secţia I Civilă a Tribunalului Timişoara, respectiv Curtea de Apel Timişoara, iar instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea recurată este secţia I Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 136 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune declinarea competenţei funcţionale de soluţionare a recursului declarat de pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - prin D.G.F.P. TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 185 din 15 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015 în favoarea secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2019.