Bank loan grant commission nullity: miscomputation of appeal filing deadline based on service date

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2019

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 795 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de către de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. prin SUCURSALA BOTOŞANI, D. şi E. şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei contractuale privind perceperea comisionului de acordare a creditului, obligând pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.686,40 CHF, în echivalent RON, la cursul oficial al BNR, din data plăţii, precum şi dobânda legală, calculată începând cu data achitării comisionului - 02.04.2008 şi până la data restituirii, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, fiind respinse, ca nefondate, restul pretenţiilor deduse judecăţii. Totodată, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.000 RON - cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A., B. cât şi pârâta C. S.A. Bucureşti.

Prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei nr. 795 din 28 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta C. S.A., împotriva sentinţei nr. 795 din 28 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Verificând cu prioritate excepţia tardivităţii apelului, Curtea de apel a apreciat-o ca întemeiată reţinând că sentinţa atacată a fost comunicată reclamanţilor la data de 07.07.2017 (dovada de primire - fila x), iar apelul a fost trimis prin fax la data de 10 august 2017, peste termenul legal de 30 zile de la comunicare prevăzut de art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., în condiţiile în care termenul limită de declarare a căii de atac era 7.08.2017, inclusiv.

Curtea a constatat că apelul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE, au caracter de clauze abuzive, clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi care sunt în contradicţie cu exigenţa de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Directiva nr. 93/13/CEE a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, care la art. 4 alin. (1) arată că: este abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Aşadar, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată cu consumatorul; clauza creează prin ea însăşi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului; nu a fost respectată cerinţa bunei credinţe.

Protecţia oferită de Directiva 93/13 are în vedere situaţia de inferioritate în care se găseşte un consumator faţă de furnizori, atât cu privire la puterea de negociere cât şi posibilitatea de informare, care conduc la acceptarea condiţiilor redactate în prealabil, fără a putea influenţa în vreun mod conţinutul acestora.

Art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000 stabileşte că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale.

Al. 3 al aceluiaşi articol de lege instituie o prezumţie relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumţie ce poate fi răsturnată doar prin dovada contrarie, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului sau a unor clauze ale acestuia.

În speţă, avem de-a face cu un contract standard ale cărui clauze au fost preformulate de către bancă şi comunicat către reclamanţi.

Prin urmare, fiind în prezenţa unui contract preformulat, operează prezumţia lipsei de negociere, prezumţie care, raportat la probatoriul administrat, corect s-a reţinut de către instanţa de fond că nu a fost răsturnată de către pârâtă.

Nu s-a făcut dovada că reclamanţii au avut posibilitatea de a influenţa în vreun mod clauzele contractuale iar împrejurarea că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna acelaşi în toate contractele de credit încheiate de către C. nu poate conduce la răsturnarea prezumţiei relative de lipsă a negocierii. Relevant pentru răsturnarea prezumţiei este a se dovedi posibilitatea, odată ales un produs al băncii, de a influenţa clauzele contractuale preformulate din oferta băncii privitoare la acel produs, ceea ce în speţă nu s-a dovedit. Prin urmare, critica din apel referitoare la caracterul negociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare nu poate fi primită.

Cât priveşte celelalte condiţii, se reţine că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare şi fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci presupune înţelegerea de către consumator care sunt prestaţiile băncii în schimbul unei sume pretinse cu titlu de comision de acordare. Mai exact care sunt serviciile efectuate de bancă în favoarea consumatorului în schimbul sumei primite cu acest titlu. (cauza Matei, C 143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Or, aşa cum au fost formulate clauzele vizând comisionul de acordare atât în contractul de creditare cât şi în condiţiile generale de creditare, nu se poate decela ce servicii se obligă banca să presteze în favoarea reclamanţilor în schimbul comisionului în discuţie astfel că se poate considera că prevederile contractuale nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil şi de urmare, au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, care se află într-o poziţie juridică mai puţin favorabilă.

În fine, cât priveşte cea de-a treia condiţie, a existenţei relei credinţe a băncii, se reţine că, pentru a se şti dacă dezechilibrul creat este "în contradicţie cu cerinţa de buna credinţă", este important a se verifica dacă furnizorul/profesionistul, acţionând corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta ca acesta să accepte clauza în discuţie în urma unor negocieri individuale.

Or, nu se poate reţine că pârâta a negociat clauzele privitoare la comisionul de acordare iar lipsa oricăror informaţii cu privire la serviciile prestate de bancă în schimbul acestuia exclud existenţa bunei credinţe, ca şi ideea negocierii şi acceptării în urma negocierilor a acestei clauze de către consumator.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. şi B. şi chematul în garanţie D. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate doar cu privire la apelul formulat de aceştia invocând în drept motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii consideră că instanţa de apel a fost în eroare cu privire la termenul de declarare a apelului acestora, apelul fiind formulat în termen.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

Prin decizia atacată, apelul recurenţilor din prezenta cauză, a fost respins ca tardiv formulat, instanţa de apel reţinând că sentinţa atacată a fost comunicată reclamanţilor la data de 07.07.2017 iar apelul a fost trimis prin fax la data de 10 august 2017, peste termenul legal de 30 zile de la comunicare prevăzut de art. 468 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte, potrivit art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea poate fi atacată cu apel în termen de 30 zile de la comunicare iar în conformitate cu prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din conţinutul dovezilor de înmânare aflate la filele x ale dosarului Tribunalului Botoşani, reiese că sentinţa nr. 795 din 28 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost comunicată apelanţilor reclamanţi la data de 12 iulie 2017.

În raport de dispoziţiile art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., apelul putea fi declarat până la 12 august 2017.

Din înscrisul aflat la dosarului Curţii de Apel Suceava rezultă că apelul reclamanţilor a fost declarat la 10 august 2017, aşadar înăuntrul termenului de apel prevăzut de lege.

Potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Conform art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiţionată de producerea unei vătămări.

În cauză vătămarea produsă este evidentă întrucât apelul reclamanţilor nu a mai fost analizat în fond ca urmare a soluţiei de respingere a acestuia ca tardiv formulat.

Având în vedere că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 468 C. proc. civ. cu privire la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de declarare al apelului, decizia atacată este lovită de nulitate, situaţie în care nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurenţi.

Faţă de considerentele reţinute, se constată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. motiv pentru care Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecata apelului formulat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. şi de chematul în garanţie D. împotriva deciziei nr. 371 din 19 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecata apelului formulat de reclamanţii A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2019.