Bankruptcy asset sale priority: failure to prove SME status and late claim modification bars damages under Law No. 346/2004

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă la 15 decembrie 2015 şi înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. SPRL la plata sumei de 666.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat ca urmare a refuzului de a încheia contractul de vânzare asupra imobilelor debitoarei situate în loc. Voluntari, str. x, jud. Ilfov, în formă autentică. Totodată, s-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat prin imposibilitatea vânzării acestor imobile de către reclamantă către un cumpărător identificat, precum şi indisponibilizarea şi sechestrarea bunurilor pârâtei până la concurenţa sumei de 666.000 euro.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 346/2004, art. 1349 şi art. 1350 C. civ., precum şi prevederile Legii nr. 85/2006.

Prin încheierea din 29 martie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinând că acţiunea nu este de competenţa judecătorului-sindic, deoarece nu se încadrează în ipotezele vizate de art. 11 alin. (2) din Legea insolvenţei, nereprezentând o cerere de natură judiciară aferentă procedurii insolvenţei.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015*.

În cadrul acestui dosar, reclamanta a formulat la 11 noiembrie 2016 o cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să solicite obligarea pârâtei la plata către reclamantă, cu titlu de daune, a următoarelor sume:

- 612.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat pentru imposibilitatea încasării chiriei în perioada 5.02.2013 - 5.12.2015, ca urmare a refuzului pârâtei de a încheia, în calitate de reprezentant legal al C. S.A., în formă autentică contractul de vânzare, prin aplicarea art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2004, asupra imobilelor Hala A4, A5 şi A12, situate în localitatea Voluntari, str. x A (fost nr. 32), judeţul Ilfov, aflate în proprietatea S.C. C. S.A., în faliment, imobile înscrise în CF x, nr. cadastral x a localităţii Voluntari, jud. Ilfov;

- 588.000 euro cu titlu de prejudiciu estimat, creat prin imposibilitatea creşterii patrimoniului şi fondului de comerţ al reclamantei, prin dobândirea în proprietate, în aplicarea art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2004, a imobilelor Hala A4, A5 şi A12;

În drept, au fost invocate prevederile art. 204 C. proc. civ., art. 1165, art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 C. civ., Legea nr. 82/1991, OMF nr. 2388/1995, Directiva IV CEE din 29 octombrie 2009, Directiva 2013/34/UE, O.G. nr. 24/2011, GEV 630, GEV 500, Codul fiscal, Legea nr. 346/2004 şi Legea nr. 85/2006.

Prin încheierea din 19 decembrie 2016 prima instanţă a admis excepţia tardivităţii cu privire la capătul din cererea precizatoare referitor la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 588.000 euro cu titlu de prejudiciu. Totodată, s-a respins excepţia tardivităţii cu privire la capătul din cererea precizatoare referitor la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 612.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat pentru imposibilitatea încasării chiriei, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi prescripţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 372 din 3 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamantă.

În motivarea acestei sentinţe, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. d), art. 13, precum şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004.

Astfel, s-a constatat că din probele administrate în cauză, reclamanta nu a dovedit îndreptăţirea sa de a beneficia de prevederile art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2004. Sub acest aspect, tribunalul a observat că societatea reclamantă nu a prezentat probe din care să rezulte încadrarea sa în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, respectiv faptul că deţinea, la momentul transmiterii notificării din 5 noiembrie 2012, un număr mediu anual de salariaţi mai mic de 250 şi că realiza o cifra de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalentul în RON sau că activele totale deţinute nu depăşeau echivalentul a 43 milioane euro.

De asemenea, tribunalul a constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârâta B. SPRL a unei fapte ilicite pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.

În plus, în argumentarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a mai reţinut că reclamanta nu a prezentat contractul de cesiune încheiat la 30 mai 2009 şi nici adresa la care se face referire în cuprinsul notificării din 5 noiembrie 2012.

Tribunalul a mai reţinut şi aspectul potrivit căruia reclamanta nu a probat faptul că a depus o solicitare în vederea exercitării dreptului de folosinţă, în termenul de 30 de zile de la data efectuării publicităţii în condiţiile Legii nr. 85/2006.

Cu privire la capătul de cerere referitor la plata sumei de 600.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiu nerealizat, din cererea iniţială, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a probat existenţa acestui prejudiciu, susţinerile sale referitoare la identificarea unui cumpărător din străinătate rămânând nedovedite.

Prin urmare, acţiunea a fost respinsă şi prin raportare la prevederile art. 10 alin. (1) şi art. 249 C. proc. civ., care dispun că reclamanta are obligaţia de a proba pretenţiile afirmate prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanta a formulat apel împotriva încheierii de şedinţă din 29 martie 2016, a încheierii de şedinţă din 19 decembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 372 din 3 februarie 2017 solicitând admiterea apelului, să se constate în principal că Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă este competent teritorial, material şi funcţional să judece cauza, solicitându-se, în consecinţă, trimiterea cauzei spre judecare acestei instanţe.

În subsidiar, s-a solicitat rejudecarea cauzei pe fond, respingerea excepţiei tardivităţii depunerii cererii precizatoare, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea punerii în discuţia părţilor a tuturor chestiunilor sesizate de prima instanţă, iar într-un al doilea subsidiar s-a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 2248 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca inadmisibil apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 29 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civilă.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 19 decembrie 216 şi a sentinţei civile nr. 372 din 03 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

În considerentele acestei hotărâri, instanţa de apel a constatat că apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 19 decembrie 2016 este nefondat, raportat la argumentele reţinute şi de prima instanţă, în sensul că privitor la cel de-al doilea capăt al acţiunii, prin cererea precizatoare se invocă un prejudiciu diferit de cel descris prin cererea iniţială, ceea ce conduce la concluzia unei cauze distincte, aspect de natură a imprima celei de-a doua solicitări un caracter modificator, care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, s-a mai reţinut că această modificare este tardivă întrucât a fost depusă ulterior primului termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată, respectiv termenul din 22 martie 2016 în faţa secţiei a VII-a Civilă, intervenind astfel sancţiunea decăderii.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că primul termen la care reclamantul a fost legal citat este cel din 22 martie 2016 în faţa secţiei a VII-a Civilă a Tribunalului Bucureşti. Curtea a mai reţine şi în ipoteza în care litigiul nu se află în stare de judecată la primul termen, obligaţia reclamantului de a formula cererea modificatoare până la acest termen subzistă, singura condiţie cerută de lege fiind aceea ca reclamantul să fi fost legal citat pentru termenul de judecată până la care ar avea dreptul să îşi modifice pretenţiile iniţiale.

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 372/3.02.2017, instanţa de apel a apreciat că pentru a beneficia de prevederile art. 12 lit. d) din Legea nr. 346/2004 reclamanta trebuia să facă dovada că face parte din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, pe de o parte, iar pe de altă parte că imobilele în discuţie sunt active disponibile, precum şi că a formulat o solicitare către lichidatorul judiciar al C. S.A. în sensul încheierii contractului de vânzare în formă autentică.

Cea de-a doua instanţă a constatat că este nefondată susţinerea reclamantei că a făcut dovada încadrării în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii prin formularea cererii de ajutor public judiciar şi a depunerii bilanţurilor contabile. Astfel, prin înscrisurile depuse în susţinerea cererii de reexaminare formulate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei de timbru, respectiv bilanţurile prescurtate la 31.12.2013, 31.12.2014 şi 31.1.22015, instanţa a apreciat că nu s-a făcut dovada numărului de salariaţi şi nici valoarea cifrei de afaceri netă anulă realizată şi, prin urmare, nu s-a făcut dovada încadrării în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

A fost resţinută ca nefondată şi susţinerea potrivit căreia instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor necesitatea dovedirii încadrării în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii. În acest sens, s-a constatat că rolul activ al instanţei nu presupune ca judecătorul să facă dovada în locul părţii, întrucât potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Prin urmare, s-a apreciat că, atâta vreme cât reclamanta a înţeles să îşi întemeieze cererea de chemate în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 346/2004, aceasta trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor impuse de această lege.

De asemenea, în accepţiunea instanţei de apel, împrejurarea că pârâta nu a negat această calitate reclamantei nu presupune faptul că nu trebuia să facă dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru a putea beneficia de prevederile art. 12 lit. d) din Legea nr. 346/2004.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada că imobilele erau active disponibile în sensul legii, câtă vreme prin decizia nr. 367/3.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că activele nu au fost declarate de societatea comercială ca fiind disponibile, astfel încât nu se poate vorbi că societatea reclamantă S.C. D. S.R.L. are acces prioritar la închirierea activelor disponibile ale societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, în condiţiile art. 13, cu respectarea dispoziţiilor legale in vigoare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că situaţia reclamantei şi cea a societăţii E. S.R.L. nu sunt similare, deoarece în ceea ce o priveşte pe E. S.R.L. există o hotărâre judecătorească care obliga societatea C. S.A. la vânzare, în timp ce pentru reclamantă nu există nicio hotărârea în acest sens, motiv pentru care aceasta trebuia să facă dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru a beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, dovadă care însă nu a fost făcută.

La data de 13 martie 2018, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În cuprinsul recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, s-a arătat că instanţa a dezlegat apelul formulat împotriva încheierii de şedinţa din 19 decembrie 2016, prin care prima instanţă a admis excepţia tardivităţii depunerii cererii precizatoare, cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 204 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 95, art. 111, art. 129, art. 132 C. proc. civ., art. 137 alin. (1) lit. a) raportat la dispoziţiile art. 174, ale art. 175 alin. (2), art. 176 pct. 3, art. 405, art. 424 alin. (5), art. 425 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a subliniat că primul termen de judecată, în sensul art. 204 C. proc. civ., în faţa unei instanţe competente material, teritorial şi funcţional să verifice îndeplinirea legală a procedurii de citare a fost cel din 11 noiembrie 2016, termen la care s-a depus şi cererea precizatoare. Prin urmare, raportat la aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea acestui motiv de recurs, având în vedere că cererea precizatoare a fost depusă la dosar cu respectarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică formulată de reclamantă se referă la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, respectiv a analizat în mod eronat condiţiile de încadrare a reclamantei în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

Aceste dispoziţii legale au fost aplicate greşit având în vedere că instanţa de apel nu a verificat datele din bilanţurile de la dosar. Prin urmare, deşi instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, în realitate aceasta nu a verificat în ce mod sunt incidente.

Această împrejurare a mai fost criticată şi din perspectiva faptului că instanţa, în analiza condiţiilor art. 3 din Legea nr. 346/2004, a omis să analizeze critica din apel prin care reclamanta a arătat că prima instanţă s-a pronunţat asupra acestei chestiuni fără să o supună dezbaterii părţilor, astfel încât, soluţia tribunalului, sub acest aspect, a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 346/2004, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 85/2006 şi a puterii lucrului judecat prevăzut de art. 430 şi urm. C. proc. civ.

Soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii în condiţiile în care decizia nr. 367/03.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată în contextul în care S.C. C. S.A. nu se afla în procedura insolvenţei şi, cu atât mai puţin, în lichidare. În acest context, decizia instanţei supreme nu poate produce efecte în contra unor dispoziţii legale speciale, respectiv cele ale art. 24, art. 25, art. 107 alin. (2), art. 113 din Legea nr. 85/2006, care prevăd că, odată intrată în faliment, societatea este radiata şi averea ei se lichidează prin vânzarea bunurilor, rezultând astfel că acestea devin disponibile în sensul art. 12 din Legea nr. 346/2004.

Însă, S.C. C. S.A. a fost declarată în faliment anterior pronunţării deciziei nr. 367/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar obiectul cauzei în care s-a pronunţat această hotărâre viza legalitatea unei Adunări Generale a Acţionarilor a societăţii S.C. C. S.A. ţinută anterior intrării acestei societăţi în insolvenţă. Prin urmare, era vizată o situaţie ce nu mai era de actualitate la nivelul datei de 5 noiembrie 2012, acestă hotărâre neavând caracter probator raportat la dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. şi nici autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ.

În consecinţă, recurenta a precizat că, în ipoteza în care instanţa de apel ar fi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 435 C. proc. civ., ar fi trebuit să dea forţă probantă hotărârilor care consfinţesc disponibiltatea bunurilor la vânzare, urmând să aibă în vedere şi efectul art. 24, art. 25, art. 107, art. 113 şi urm. din Legea nr. 85/2006, în forma existentă în anul 2012 şi, în consecinţă, să observe că sunt incidente dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 346/2004.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă apreciază că o aplicare corectă a normelor de drept incidente ar fi dus şi la o apreciere corectă a fondului cauzei, respectiv a faptei ilicite a intimatei-pârâte şi a legăturii de cauzalitate.

Intimata-pârâtă B. SPRL nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 29.763 RON, conform art. 24 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care a fost depusă la dosar, conform dovezii aflată la fila x.

La data de 29 iunie 2018, magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că acestea pot formula puncte de vedere, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a admis în principiu recursul, acordându-se termen în şedinţă publică la data de 17 septembrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 95, art. 111, art. 129, art. 132 C. proc. civ., art. 137 alin. (1) lit. a) raportat la dispoziţiile art. 174, ale art. 175 alin. (2), art. 176 pct. 3, art. 405, art. 424 alin. (5), art. 425 C. proc. civ.

În acest sens, s-a învederat că, în mod greşit, instanţa a soluţionat apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 19 decembrie 2016, prin care tribunalul a admis excepţia tardivităţii depunerii cererii precizatoare.

În opinia recurentei, primul termen de judecată în faţa unei prime instanţe competente matarial, teritorial şi funcţional, potrivit art. 204 C. proc. civ., a fost la 11 noiembrie 2016, când a fost depusă cererea precizatoare.

Deşi recurenta a inclus această critică referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în realitate, este incident pct. 5, întrucât vizează o normă de procedură, iar nu una de drept material.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a prezentat corect succesiunea termenelor procesuale.

Astfel, se constată că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă la data de 15 decembrie 2015, părţile fiind legal citate pentru termenul de judecată din 22 martie 2016, când instanţa a acordat cuvântul asupra excepţiei necompetenţei sale funcţionale, care a fost admisă prin încheierea din 29 martie 2016.

Ulterior, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar primul termen de judecată la această secţie, cu părţile legal citate, a fost la 16 septembrie 2016, când dosarul a fost amânat în vederea soluţionării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru.

La termenul de judecată din 11 noiembrie 2016 reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a stabilit că, în speţă, capătul din cererea precizatoare referitor la obligaţia pârâtei de a plăti reclamantei suma de 588.000 euro cu titlu de prejudiciu a fost tardiv formulat, deoarece cererea a fost depusă ulterior primului termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată în faţa instanţei competente să soluţioneze cauza, în raport cu dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat măsura instanţei de respingere ca tardivă a cererii precizatoare, susţinând că primul termen de judecată în faţa unei instanţe competente material, teritorial şi funcţional, respectiv la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost la 11 noiembrie 2016, când a fost depusă cererea precizatoare.

Înalta Curte constată că această critică a recurentei-reclamante este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, având în vedere că primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, învestit cu soluţionarea litigiului după declinare de la Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a fost la 16 septembrie 2016, când instanţa a amânat judecarea cauzei pentru a se soluţiona cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru. În raport cu acest moment procesual, prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. şi-au pierdut efectele, independent de declanşarea procedurii aferente acordării facilităţilor la plata taxelor de timbru. Prin urmare, depunerea cererii precizatoare la termenul din 11 noiembrie 2016 s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Următoarea critică a recurentei-reclamante, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, respectiv analizarea eronată de către instanţa de apel a condiţiilor de încadrare a reclamantei în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, fapt generat de interpretarea eronată a datelor din bilanţurile depuse la dosar.

În acest sens, recurenta S.C. A. S.R.L. a precizat că instanţa de apel nu a analizat datele din bilanţurile depuse la dosar, din care rezultă că recurenta-reclamantă nu realizează activitate care să impună angajarea unui număr de 250 de oameni şi, cu atât mai puţin, nu poate realiza o cifra de afaceri netă anuală de peste 50.000.000 euro, tot din bilanţuri rezultând că aceasta nu are active ce depăşesc valoarea de 43.000.000 euro.

Prin urmare, s-a învederat că prin neverificarea şi neobservarea datelor din bilanţurile depuse la dosar, rezultă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, deoarece nu a verificat în ce mod sunt incidente aceste dispoziţii legale.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 la situaţia de fapt stabilită.

Astfel, insanţa de apel a reţinut că din înscrisurile depuse în susţinerea cererii de reexaminare formulate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei de timbru, respectiv bilanţurile prescurtate de la 31.12.2013, 31.12.2014 şi 31.1.22015 nu s-a făcut dovada numărului de salariaţi şi nici valoarea cifrei de afaceri netă anulă realizată şi, prin urmare, nu s-a făcut dovada încadrării în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii. Totodată, instanţa de apel a apreciat că judecătorul nu avea obligaţia de a face dovada în locul părţii, deoarece potrivit art. 249 C. proc. civ., recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor împuse de Legea nr. 346/2004, atâta vreme cât a înţeles să îşi întemeieze cererea de chemare în judecată pe aceste dispoziţii legale.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că apreciarea datelor de fapt pe baza probelor de la dosar nu poate fi cenzurată în recurs, deoarece excede controlului de legalitate.

Recurenta nu a demonstrat lipsa analizei probelor în condiţiile în care, în considerentele deciziei recurate se regăseşte un segment referitor la interpretarea acestora.

Prin urmare, critica referitoare la analizarea eronată de către instanţa de apel a condiţiilor încadrării recurentei în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, prin interpretarea eronată a datelor bilanţiere a fost analizată de către instanţa de apel prin raportare la probele administrate în cauză, probe ce nu mai pot fi analizate la acest moment în calea extraordinară de atac a recursului, deoarece reprezintă critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Critica potrivit căreia recurenta-reclamantă nu avea sarcina probei sub aspectul încadrării societăţii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, deoarece această obligaţie a probei negative revenea pârâtei este nefondată.

Înalta Curte constată că legea impune anumite condiţii în acest sens, pe care instanţele de fond le-au analizat, reţinând în mod corect că demonstrarea îndeplinirii acestora revine reclamantei, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., astfel încât recurenta nu se poate prevala de existenţa prezumţiei invocate.

Ultima critică invocată de recurenta-reclamanta şi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 346/2004, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 85/2006 şi a autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 430 şi urm. C. proc. civ.. În acest sens, s-a învederat că instanţa de apel a apreciat greşit că bunurile nu sunt disponibile, raportat la decizia nr. 367 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că S.C. C. S.A. a fost declarată în faliment anterior pronunţării deciziei nr. 367/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar obiectul cauzei în care s-a pronunţat acea hotărâre viza legalitatea unei Adunări Generale a Acţionarilor a societăţii C. S.A., ţinută anterior intrării acestei societăţi în insolvenţă, deci viza în opinia pârâtei, o situaţie care nu mai era de actualitate la nivelul datei de 5 noiembrie 2012, acesta hotărâre neavând caracter probator raportat la dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. şi nici autoritate de lucru judecat raportat la dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

În motivarea acestei critici, recurenta a susţinut că instanţa de apel, aplicând corect dispoziţiile art. 435 C. proc. civ., trebuia să dea forţă probantă hotărârilor care consfiintesc disponibiltatea bunurilor la vânzare, urmând să aibă în vedere şi efectul prevederilor art. 24, art. 25, art. 107 şi art. 113 şi urm. din Legea nr. 85/2006, în forma existentă în anul 2012 şi, prin urmare, să observe că sunt incidente dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 346/2004. În acest context, instanţa de apel trebuia să constate lipsa puterii de lucru judecat şi a forţei doveditoare a decizie nr. 367/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut că situaţia reclamantei A. S.R.L. nu este similară cu cea a societăţii E. S.R.L., deoarece există o hotărâre judecătorească care obliga societatea C. S.A. la vânzare, în timp ce pentru recurenta-reclamantă nu există nicio hotărârea în acest sens, motiv pentru care aceasta trebuia să facă dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru a beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, dovadă care nu a fost făcută în cauză.

Înalta Curte apreciază că această critică a recurentei-reclamante referitoare la aprecierea greşită a instanţei de apel a împrejurării că bunurile nu erau disponibile prin raportare la decizia nr. 367/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezintă o chestiune de probaţiune.

Astfel, în speţă nu s-a demonstrat că activele S.C. C. S.A. au fost disponibile şi că recurenta a notificat, în condiţiile legii, intenţia de a cumpăra la momentul disponibilităţii de vânzare a bunurilor.

Însă, chiar şi în ipoteza în care această condiţie nu a fost analizată, cum susţine recurenta, totuşi lipsa îndeplinirii tututror condiţiilor legale pentru a beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, fac ca soluţia de respingere sub acest aspect să fie corectă.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2019.