Counter-guarantee payment dispute: appellate decision quashed and case remanded for failure to calculate interest and assess mandate diligence

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 martie 2016, reclamantul Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM a solicitat obligarea pârâtului Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata sumei de 355.494,72 RON şi a dobânzii legale începând cu 30 mai 2014, dată de la care obligaţia de plată a devenit scadentă, pe care o cuantifică la suma de 65.652 RON şi acordarea dobânzilor în continuare de la data introducerii acţiunii, până la data restituirii integrale a sumelor datorate. S-au solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 962, art. 969, art. 970, art. 1074-1077 C. civ. şi art. 30 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6749 din 25 octombrie 2016 Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamant, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 355.494,72 RON şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data scadenţei, respectiv 30 mai 2014, până la data achitării efective a debitului. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 9578 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, tribunalul a reţinut, în esenţă, că Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare, emisă de pârâtul Fondul Român de Contragarantare instituie o schemă transparentă de ajutor de minimis, prin care pârâtul contragarantează garanţiile acordate de fondurile de garantare pentru credite şi alte instrumente de finanţare contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare.

Tribunalul a reţinut că societatea beneficiară a completat declaraţia pe proprie răspundere cu privire la eligibilitatea IMM-ului, în forma indicată în anexa la convenţie.

De asemenea, s-a constatat că societatea a declarat pe proprie răspundere că nu se află în procedură de executare silită sau în alte situaţii speciale.

Aşadar, în acest context, s-a apreciat că reclamantul a respectat toate dispoziţiile legale şi formalităţile pentru acordarea contragaranţiei. În plus, respectarea mandatului acordat de către pârât reclamantului reiese din procesul-verbal de verificare menţionat, societatea beneficiară îndeplinind condiţiile de eligibilitate stabilite de Norma 1/2010.

Prima instanţă a mai reţinut că nici convenţia şi nici norma indicată nu prevăd şi nu impun vreo obligaţie pentru reclamant în sensul de a face verificări pe site-urile altor instituţii publice cu privire la situaţia juridică sau financiară a beneficiarului, reclamantul nefiind împuternicit să facă astfel de verificări.

Aşadar, s-a constatat că reclamantul a respectat integral clauzele contractului de mandat şi Norma nr. 1 emisă chiar de către pârât.

În concluzie, tribunalul a apreciat că pârâtul a respins în mod nejustificat cererea de executare, în speţă fiind respectate dispoziţiile art. 7.4 alin. (2) din convenţia nr. 4/2010.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, garantul are obligaţia de a notifica Fondului Român de Contragarantare despre acordarea contragaranţiei conform art. 4.2 şi să solicite pârâtului confirmarea notificării.

Potrivit art. 4.2 alin. (3) Fondul Român de Contragarantare S.A. confirmă garantului primirea notificării pe formularul prevăzut în anexa C4 la convenţie, în termen de cel mult 2 zile lucrătoare de la primirea notificării.

Instanţa de apel a validat considerentul primei instanţe, potrivit căruia intimatul-reclamant a dovedit că beneficiara garanţiei şi contragaranţiei a declarat pe propria răspundere şi în conformitate cu formularul din anexa B îndeplinirea acestei cerinţe la data de 24 ianuarie 2012, astfel că nu avea obligaţii legale, regulamentare sau convenţionale să verifice suplimentar ori din alte surse dacă beneficiarul se afla sau nu în procedură de executare silită ori într-una din celelalte situaţii stabilite limitativ prin art. 8 alin. (1) lit. d) din Norma 1/2010.

Curtea de apel a mai subliniat că prin convenţia părţilor nu s-a prevăzut în sarcina reclamantului obligaţia de a efectua verificări suplimentare de natura celor menţionate de pârât. De altfel, nici Norma 1/2010 nu prevede şi nu impune vreo obligaţie pentru reclamant în sensul de a face verificări pe site-urile altor instituţii publice cu privire la situaţia juridică sau financiară a beneficiarului, reclamantul nefiind împuternicit să facă astfel de verificări.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că în cuprinsul procesului-verbal s-au făcut menţiuni cu privire la identificarea a trei contracte din care nu rezultă clar dacă la data acordării contragaranţiilor beneficiarii se aflau sau nu în executare silită, în această situaţia fiind şi beneficiarul din litigiul pendinte. În acest context, instanţa de apel a apreciat că acest proces-verbal poate fi reţinut ca făcând dovada împrejurării că reclamantul şi-a îndeplinit mandatul acordat de pârât.

Instanţa de prim control judiciar a găsit nefondată şi susţinerea apelantului-pârât conform căreia acţiunile de verificare efectuate de Fondul Român de Contragarantare au scopul de a stabili dacă contraganţiile au fost acordate având la baza toate documentele prevăzute în convenţiile de contragarantare şi nicidecum nu urmăresc să stabilească îndeplinirea de către beneficiari a condiţiilor de eligibilitate.

Argumentul apelantului conform căruia în cadrul acţiunii de verificare Fondul Român de Contragarantare nu ar fi putut verifica criteriul de eligibilitate referitor la dificultate, deoarece fondul de garantare nu prezintă pârâtului situaţiile financiare ale beneficiarului, în baza cărora se analizează îndeplinirea acestui criteriu de eligibilitate, nu a fost reţinut de instanţa de apel, întrucât, astfel cum a rezultat din preambului procesului-verbal din 15 aprilie 2013, acesta avea un cadru de verificare a tuturor aspectelor care ţineau de îndeplinirea de către mandatar a obligaţiilor. Prin urmare, s-a subliniat că împrejurarea că nu a făcut acest lucru nu poate fi reţinută deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru a încerca valorificarea unui drept.

În consecinţă, s-a constatat că refuzul apelantului-pârât de a plăti contragaranţia a fost nejustificat, astfel că în mod legal acesta a fost obligat la plata sumei de 355.494,72 RON, reprezentând valoarea contragaranţiei convenită cu reclamantul.

Cu privire la dobânda legală, instanţa de apel a reţinut că nu era necesar a se menţiona un nivel al dobânzii, astfel cum a susţinut apelantul, deoarece O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În continuarea instanţa de apel a procedat la expunerea dispoziţiilor art. 19 din O.G. nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, art. 3 C. civ., concluzionând că în lipsa unei opinii pe care apelantul-pârât să o fi exprimat clar cu privire la efectul acestora asupra obligaţiei stabilite în sarcina sa, incidenţa acestor dispoziţii nu va fi analizată în apel.

La 21 februarie 2018, pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.,.

În cuprinsul cererii, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute de art. 5 şi art. 22 C. proc. civ., raportat la faptul că nu s-a pronunţat asupra criticii vizând dobânda legală penalizatoare.

În acest sens, s-a învederat că în cadrul cererii de apel pârâtul a arătat că, în situaţia în care instanţa va considera că datorează dobânda legală penalizatoare, trebuie stabilit nivelul dobânzii, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013 coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013.

De asemenea, Fondul Roman de Contragarantare S.A. a menţionat că este o întreprindere fără scop lucrativ, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Ceea ce trebuia stabilit de către instanţă nu avea legătură cu o eventuală încadrare a Fondului Roman de Contragarantare S.A. în categoria persoanelor juridice fără scop lucrativ (asociaţii şi fundaţii), ci presupunea a se stabili dacă pârâtul avea statut de întreprindere fără scop lucrativ.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de apel a invocat motive străine de natura cauzei atunci când s-a pronunţat asupra prevederilor legale aplicabile dobânzii legale penalizatoare. Totodată, s-a învederat că dispoziţiile art. 3 C. civ. şi O.U.G. nr. 23/2009 au fost greşit aplicate în ceea ce priveşte statutul juridic al pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A..

Recurentul a învederat că, în apel, instanţa trebuia să stabilească dacă Fondul Român de Contragarantare S.A. avea sau nu statut de întreprindere fără scop lucrativ, subliniindu-se că ceea ce a stabilit instanţa de apel nu are legătură cu o eventuală încadrarea a pârâtului în categoria persoanelor juridice fără scop lucrativ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a precizat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1170, art. 1272 şi art. 2018 C. civ. atunci când a apreciat că intimatul-reclamant şi-a executat obligaţiile contractuale şi este îndreptăţit la plată, cu toate că acesta a acţionat împotriva intereselor pârâtului, cu rea-credinţă.

De asemenea, recurentul-pârât a mai criticat decizia recurată şi din perspectiva faptului că instanţa de apel nu a analizat împrejurarea că verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către Fondul Roman de Contragarantare S.A. cu ocazia analizării cererii de plată.

Mecanismul de contragarantare configurat prin Normele şi convenţiile de contragarantare prevede faptul că verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către Fondul Roman de Contragarantare S.A. cu ocazia analizării cererii de plată, aşadar ulterior eventualelor acţiuni de verificare.

Prin urmare, s-a învederat că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că reclamantul şi-a îndeplinit mandatul încredinţat, luând în considerare procesul-verbal întocmit cu ocazia acţiunii de verificare.

O ultimă critică invocată de recurent se referă la faptul că instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile care stabilesc că Fondul Roman de Contragarantare S.A. plăteşte contragaranţia doar dacă a fost respectat mandatul încredinţat.

În accepţiunea recurentului, potrivit art. 3.1 şi art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 4/2010, Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. trebuia sa verifice situaţiile financiare ale beneficiarului pentru a stabili îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la dificultate.

În plus, s-a susţinut că, în speţă, conduita intimatului-reclamant echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului de a pretinde plata şi reprezintă o încălcare a obligaţiei legale de a acţiona cu bună-credinţă, în mod rezonabil şi conform normelor morale.

La 4 mai 2018, intimatul-reclamant Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. - Filiala FNGCIMM a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.789 RON, conform art. 24 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care a fost depusă la dosar, conform dovezii aflate la fila x.

La 29 iunie 2018, magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că acestea pot formula puncte de vedere.

Recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 19 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a admis în principiu recursul, acordându-se termen în şedinţă publică la 17 septembrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Recursul recurentului-pârât Fondul Roman de Contragarantare S.A. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., care se referă la situaţiile în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei şi atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute de art. 5 şi art. 22 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunţat asupra criticii vizând dobânda legală penalizatoare.

Recurentul a învederat că prin cererea de apel a solicitat instanţei să stabilească nivelul dobânzii şi formula de calcul, în raport cu dispoziţiile legale prevăzute la art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013 coroborat cu O.G. nr. 9/2000 sau art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 72/2013.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că nu este necesară menţionarea unui nivel al dobânzii având în vedere că O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În cauză, instanţa de apel a procedat la evocarea dispoziţiilor art. 19 din O.G. nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, art. 3 C. civ., concluzionând că în lipsa unei opinii pe care pârâtul să o fi exprimat clar cu privire la efectul acestora asupra obligaţiei stabilite în sarcina sa, incidenţa acestor dispoziţii nu trebuie analizată în apel.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, astfel încât va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, având în vedere următoarele considerente:

În cadrul cererii de apel, pârâtul a contestat soluţia tribunalului cu privire la faptul că aceasta nu prevede nivelul dobânzii legale sau dispoziţiile legale aplicabile calculului dobânzii şi nici temeiul acestei obligaţii. Pârâtul a explicat importanţa stabilirii acestor aspecte, prin raportare la modificările legislative care au intervenit în perioada vizată.

Înalta Curte subliniază că în considerentele deciziei recurate instanţa de apel s-a limitat doar la a constata că în cauză este incidentă O.G. nr. 13/2011, apreciind în acest context că este exclusă aplicarea celorlalte dispoziţii legale. Însă, cu privire la O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel nu a explicat care este mecanismul de calcul aplicabil dobânzii, în raport cu dispoziţiile legale incidente, cu toate că această critică a fost invocată prin motivele de apel.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va răspunde criticii recurentului-pârât cu privire la formula de calcul a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la aspectele invocate de recurent sub acest aspect în cuprinsul recursului.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de apel a invocat motive străine de natura cauzei atunci când s-a pronunţat asupra prevederilor legale aplicabile dobânzii legale penalizatoare.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede incidenţa casării atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale evocate, casare operează atunci când sunt "numai motive străine de natura cauzei", împrejurare care nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte constată că este irelevant dacă instanţa de apel a folosit considerente supraabundente sau lipsite de relevanţă, atâta vreme cât o parte a acestora răspunde chestiunilor de drept soluţionate.

Sub aspectul dobânzii legale penalizatoare instanţa de apel s-a pronunţat în sensul constatării, printre altele, a incidenţei în cauză a O.G. nr. 13/2011, care a fost invocată de pârât atât în apel, cât şi în recurs, astfel încât nu se poate considera că hotărârea recurată conţine, sub aspectul dobânzii legale, numai motive străine de natura cauzei.

În consecinţă, această critică a recurentului-pârât întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a precizat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1170, art. 1272 şi art. 2018 C. civ. când a apreciat că intimatul-reclamant şi-a executat obligaţiile contractuale şi este îndreptăţit la plată, cu toate că acesta a acţionat împotriva intereselor pârâtului, cu rea-credinţă.

Art. 1170 C. civ. prevede că "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că verificarea principiului bunei-credinţe este o chestiune de fapt care a fost analizată de instanţa de apel prin raportare la probele administrate în cauză. Prin urmare, această critică nu mai poate fi analizată la acest moment în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu reprezintă un motiv de nelegalitate, ci unul de netemeinicie.

În schimb, critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2018 C. civ. care reglementează diligenţa mandatarului este considerată întemeiată de către Înalta Curte, reprezentând un motiv de casare şi de trimitere a cauzei spre o nouă judecată şi din această perspectivă.

În acest sens, instanţa de recurs reţine că atât în cadrul apelului, cât şi recursului, recurenta-pârâtă a învederat că instanţele de fond au apreciat greşit că intimatul-reclamant şi-a executat obligaţiile contractuale atunci când a optat să ia în considerare doar declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului, în care preciza că nu este în dificultate financiară. Procedând de această manieră, intimatul a ignorat informaţiile din bilanţul prescurtat din 31 decembrie 2010 din care rezulta că beneficiarul S.C. A. S.R.L. era o înreprindere în dificultate financiară, neeligibilă la contragarantare, acţionând astfel împotriva intereselor reclamantului.

Analizând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că intimatul-reclamant a dovedit că beneficiara garanţiei şi contragaranţiei a declarat pe propria răspundere şi în conformitate cu formularul din Anexa B că la data de 24 ianuarie 2012 îndeplinea cerinţele prevăzute la art. 3.1 şi art. 4.1 din convenţia nr. 4/2010, astfel că nu avea obligaţii legale, regulamentare sau convenţionale să verifice suplimentar ori din alte surse dacă beneficiarul se afla sau nu în procedură de executare silită ori într-una din celelalte situaţii stabilite limitativ la art. 8 alin. (1) lit. d) din Norma 1/2010.

Având în vedere cele arătate, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aprecieri în sensul că singura verificare pe care trebuia să o facă intimatul-pârât Fondul Local de Contragarantare era să analizeze declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului. Din acest punct de vedere, contractul încheiat între părţile cauzei şi anexa la acest contract trasau Fondului Român de Contragarantare obligaţia de a analiza suma circumstanţelor care puteau caracteriza eligibilitatea întreprinderilor mici şi mijlocii pentru acordarea împrumutului. De aceea, din acest punct de vedere, instanţa de apel a statuat ignorând termenii convenţiei de contragarantare, stabilind greşit care erau limitele obligaţiilor părţilor, aşa cum rezultă din contract.

Conform art. 3.1 din convenţia nr. 4/2010 încheiată între Fondul Român de Contragarantare şi Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A., pot fi garantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în norma în baza căreia se solicită contragaranţia, iar potrivit art. 6.1 din aceeaşi convenţie "garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie".

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat greşit termenii şi limitele convenţiei de contragarantare nr. 4/2010, având în vedere că potrivit acesteia şi anexei sale trebuia să analizeze toate circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului S.C. A. S.R.L.. Însă, instanţa de apel nu a procedat de această manieră, încălcând astfel termenii stipulaţi în convenţia de contragarantare.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va răspunde criticilor recurentului-pârât invocate în acest sens, având în vedere argumentele expuse atât prin cererea de apel, cât şi prin cea de recurs.

Totodată, Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi critica recurentului-pârât potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat împrejurarea că verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către Fondul Român de Contragarantare cu ocazia analizării cererii de plată.

În acest sens, recurentul-pârât a susţinut că, în apel, au fost ignorate prevederile normelor şi convenţiilor de contragarantare, apreciindu-se în mod eronat că procesul-verbal întocmit cu ocazia acţiunii de verificare reprezintă o dovadă că reclamantul şi-a îndeplinit mandatul acordat de Fondul Român de Contragarantare.

În opinia recurentului-pârât, expusă de altfel şi în apel, verificarea îndeplinirii de către Fondul Local de Garantare Focşani IFN S.A. a mandatului încredinţat se efectuează de către Fondul Român de Contragarantare ulterior acţiunii de verificare, deci după transmiterea cererii de plată sau executare a contragaranţiei.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat obligaţiile de verificare de care face vorbire recurentul, însă doar prin raportare la procesul-verbal încheiat la 15 aprilie 2013, fără a ţine cont de clauzele convenţiei de contragarantare nr. x/2010 şi de limitele mandatului acordat.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenţie, Fondul Român de Contragarantare plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată rezultă că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în anexa C. 9 la aceasta.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat şi prevederile care stabilesc că Fondul Român de Contragarantare plăteşte contragaranţia doar dacă a fost respectat mandatul încredinţat.

În accepţiunea recurentului-pârât limitele mandatului acordat reclamantului au fost încălcate în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel care a dus la concluzia că reclamantul şi-a îndeplinit mandatul acordat de pârât doar prin raportare la procesul-verbal din 15 aprilie 2013 nu este suficient.

Prin urmare, în rejudecare instanţa de apel va avea în vedere şi dispoziţiile art. 3.1, art. 6.1, art. 7.4 alin. (2) lit. a) din convenţia de contragarantare nr. 4/2010, invocate de recurentul-pârât, atunci când va analizat limitele mandatului acordat de către pârât reclamantului.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi să dispună trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 9 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2019.