Abusiveness of loan origination fee and variable interest margin clauses in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2019

Deliberând, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată şi soluţia primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 18 iulie 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2.515 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă sumei percepute, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia; constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la Secţiunea 5 - "DOBÂNDA", pct. 5.1 şi pct. 5.4 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008 modificată prin art. 1 şi art. 2 din SECŢIUNEA I din actul adiţional nr. x din 23 martie 2010, prin care se modifică art. 1.2 - marja; obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, începând cu 11 octombrie 2008 şi până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părţi, după următoarea formulă de calcul: indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus MARJA de 4,3 puncte procentuale pe an; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţă dintre dobânda nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an), prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit şi formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în notificarea din data de 17 aprilie 2009 şi în actul adiţional nr. x din 23 martie 2010, respectiv graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fi calculată de la data perceperii de către pârâtă şi până la data achitării efective a acestuia; la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii arată că, în materia contractelor bancare, atât legiuitorul naţional, cât şi cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a interveni asupra clauzelor unui contract în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

În acest sens, reclamanţii au susţinut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată în mod direct cu împrumutatul şi dacă creează între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante un dezechilibru contractual semnificativ în detrimentul consumatorului, contrar cerinţei bunei-credinţe.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000,ale O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 190/1999 şi ale Directivei 93/13/CEE/Consiliul Europei.

Prin sentinţa civilă nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

II. Soluţia instanţei de apel

Prin decizia nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti; a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea, a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor 5.1 şi 5.4 din contractul de credit, referitoare la marja variabilă. Totodată, pârâta C. S.A. a fost obligată la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de dobândă, prin majorarea marjei băncii, până la data încheierii actului adiţional nr. x din 23 martie 2010.

Instanţa de apel a reţinut că modificarea marjei băncii în funcţie de decizia băncii prezintă caracter abuziv, derivat din lipsa de transparenţă în ce priveşte modalitatea de modificare a marjei ca element de calcul al dobânzii variabile, lipsă de transparenţă ce vine în contradicţie cu prevederile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că nici cerinţa limbajului clar şi uşor inteligibil nu este respectată în cauză, deoarece consumatorii nu au avut posibilitatea de a cunoaşte neîndoielnic natura şi întinderea propriilor drepturi şi obligaţii încă de la momentul încheierii contractului, după cum nici ultima cerinţă prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită, întrucât, prin clauzele criticate se stabileşte modificarea marjei băncii în funcţie de decizia acesteia, ceea ce înseamnă că drepturile şi obligaţiile părţilor suferă un dezechilibru semnificativ atât timp cât banca îşi arogă în mod discreţionar dreptul de a modifica marja şi, prin urmare, dobânda în funcţie de factori neprecizaţi în mod clar în contract.

Referitor la majorarea marjei la 5,3% prin actul adiţional nr. x din 23 martie 2010, instanţa de apel a reţinut că actul a fost încheiat la iniţiativa reclamanţilor, fiind, astfel, răsturnată prezumţia de nenegociere prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ce priveşte clauza privitoare la comisionul de acordare, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a cercetat dacă aceasta este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, a constatat că scopul perceperii comisionului rezultă din denumire şi a apreciat în mod judicios că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca respectiva clauză să fie declarată abuzivă.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei pronunţate în apel, toate părţile au declarat recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 26 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii şi a fost fixat termen la 11 iunie 2019 în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

1. Motivele de recurs

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi, în rejudecare pe fond, admiterea cererii de apel.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că motivele de recurs invocate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte clauza privind comisionul de acordare, au susţinut că instanţa de apel nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei de transparenţă.

În acest sens, au evocat jurisprudenţa C.J.U.E. şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au subliniat că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, că, în speţă, în convenţia de credit nu au fost definite în mod clar şi inteligibil activităţile pe care intimata-pârâtă le prestează în schimbul comisionului de acordare, dar şi că, prin nefurnizarea informaţiilor generale consumatorului, intimata-pârâtă a încălcat obligaţia de transparenţă prevăzută de art. 5 din Directiva (CE) nr. 93/13.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că semnarea actelor adiţionale nu echivalează cu negocierea clauzelor contractuale, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidenţiată şi de costul suplimentar suportat de consumatori ca urmare a implementării actului adiţional nr. x din 23 martie 2010, care a prevăzut o creştere procentuală a marjei băncii.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut că alegerea tipului de contract financiar sau de act adiţional nu poate fi asimilată negocierii clauzelor contractuale, atât timp cât acestea sunt preformulate şi impuse de bancă consumatorilor, a căror libertate de voinţă se manifestă doar în ceea ce priveşte semnarea sau nu a acestora.

În opinia recurenţilor, din conţinutul actului adiţional nr. x din 23 martie 2010 nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care justifică în mod echitabil şi echivoc creşterea marjei băncii.

Or, potrivit pct. 1 lit. j) din Anexa la Directiva (CE) nr. 93/13, nu este suficient ca în cuprinsul clauzei ce are ca obiect dobânda revizuibilă să se repete pur şi simplu noţiunea de "motiv întemeiat" sau "context internaţional marcat de turbulenţe, ce implică costuri mari de finanţare", ci trebuie specificat într-o formă suficient de transparentă "motivul eventual".

În final, au solicitat să se constate că sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, atât timp cât acţionează de pe o poziţie inegală în raport cu operatorul financiar-bancar, iar contractul de credit încheiat este unul de adeziune; prin urmare, instanţa naţională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor criticate.

Totodată, au solicitat ca, urmare a constatării caracterului abuziv, în aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 să se dispună derularea în continuare a contractului, cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, a arătat că, raportat la decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 582 din 20 iulie 2017, hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi a solicitat să se constate că recursul este admisibil.

În motivarea căii de atac, a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, fiind invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, reţinând imposibilitatea consumatorilor de a cunoaşte, încă de la momentul încheierii contactului, care este mecanismul care dă băncii posibilitatea de a modifica unilateral dobânda prin modificarea marjei băncii, dar şi că nu a fost respectată cerinţa exprimării într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, instanţa de prim control judiciar a ignorat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa legii mai sus-amintite impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, nu şi a condiţiilor în care aceasta se realizează şi stabileşte că, în anumite circumstanţe, sunt permise clauzele prin care un furnizor de servicii financiare modifică, fără o notificare prealabilă, rata dobânzii plătibile de către consumator, atunci când există un motiv întemeiat.

A subliniat recurenta că dispoziţiile art. 1 pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât o aplicare a principiului de drept pacta sunt servanda.

În opinia autoarei căii de atac, notificarea reglementată de art. 5.4 din contractul de credit, coroborată cu posibilitatea de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, care poate fi acceptată tacit sau repudiată expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului, cum eronat afirmă curtea de apel.

Or, din această perspectivă, nu trebuie confundat caracterul tehnic al noţiunilor utilizate în convenţie cu un eventual caracter echivoc, ci trebuie făcută distincţia clară între, pe de o parte, situaţia în care imposibilitatea imediată de a înţelege conţinutul clauzelor nu reprezintă un obstacol de netrecut, fiind suficient a se exercita dreptul consumatorului la informare şi, pe de altă parte, situaţia în care sfera noţiunilor utilizate este arbitrară, neexistând criterii obiective.

A susţinut recurenta că nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că, prin modalitatea în care este formulată, clauza criticată permite schimbarea dobânzii nu doar în detrimentul consumatorilor, ci şi în folosul acestora.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că interpretarea dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 în sensul că ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi pe cea privind libertatea de alegere a consumatorului, este eronată, ignorând existenţa celor două teze separate ale textului de lege sus-menţionat.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

Instanţa a fost învestită cu o acţiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000, acţiune respinsă prin sentinţa tribunalului.

Prin decizia recurată, curtea de apel a validat în parte soluţia primei instanţe în privinţa clauzei referitoare la comisionul de acordare şi a infirmat-o în privinţa clauzei referitoare la marja variabilă a dobânzii.

Motivul de recurs referitor la clauza privind comisionul de acordare

Astfel cum s-a reţinut în doctrină, nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În consecinţă, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la dată încheierii acestora, precum şi prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Obligaţia de transparenţă în ceea ce priveşte serviciile oferite consumatorilor este reglementată de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că banca are obligaţia să stipuleze clar care sunt serviciile aferente comisioanelor pe care le include în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Prin urmare, textul de lege prevede o condiţie importantă pentru excluderea unei clauze de la examinarea caracterului abuziv reflectată în cerinţa ca aceasta să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât, pentru sumele percepute cu titlu de comision de acordare nu este specificată şi nici nu se poate deduce o contraprestaţie din partea băncii, astfel încât nu se poate susţine caracterul inteligibil al acestora.

Înalta Curte constată că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au subliniat faptul că nu există în contractul în cauză o definiţie a comisionului de acordare a creditului.

Referitor la acest aspect, instanţa de fond a reţinut că lipsa acestei definiţii nu se constituie într-un impediment, întrucât scopul perceperii acestui comision rezultă din denumirea lui, tribunalul procedând la conturarea sferei serviciilor prestate de bancă după propria apreciere.

O astfel de abordare nu este, însă, în spiritul dispoziţiilor legale de protecţie a consumatorilor, care prevăd pe de o parte o obligaţie de informare a acestora, prealabilă încheierii contractului, dar şi o obligaţie de claritate şi de transparenţă a clauzelor contractuale, care să confere consumatorilor configurarea exactă, la momentul încheierii contractului, a naturii şi obligaţiilor reciproce asumate de părţi.

Revenind la decizia atacată cu recurs, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală în ce priveşte clauza privind comisionul de acordare a creditului dintr-o dublă perspectivă.

Pe de o parte, a validat raţionamentul tribunalului, care contravine cerinţelor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la claritatea şi la lipsa de echivoc a fiecăreia şi oricărei clauze din contract, cu consecinţa greşitei aplicări a art. 4 din Legea nr. 193/2000. Din această perspectivă, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, deşi învestită cu o critică expresă şi amplu motivată în cadrul primului motiv de apel în legătură cu statuările primei instanţe asupra clauzei privind comisionul de acordare a creditului, instanţa de apel nu face o analiză a acestei critici, limitându-se să expună argumentele prezentate de tribunal şi să le aprecieze ca judicioase, ceea ce întăreşte critica din recurs referitoare la lipsa motivării proprii a instanţei de apel şi atrage, apreciază instanţa supremă, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., neprecizat in terminis de către recurenţii-reclamanţi, dar dedus din argumentaţie.

Motivul de recurs privind clauza referitoare la dobânda variabilă

Cât priveşte critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei contractuale privind dobânda variabilă/revizuibilă, prevăzută la pct. 5.1 şi pct. 5.4 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, modificată prin art. 1 şi art. 2 din actul adiţional nr. x din 23 martie 2010, instanţa supremă constată că argumentele recurenţilor-reclamanţi referitoare la majorarea marjei care nu s-a făcut în mod judicios şi care a fost impusă de pârâtă în mod forţat nu pot fi primite, întrucât acestea sunt subsecvente considerentelor în care instanţa de apel a reţinut că încheierea actului adiţional a avut loc la iniţiativa împrumutaţilor, ceea ce conduce la răsturnarea prezumţiei de nenegociere. Or, acesta este un aspect de fapt cu relevanţă în plan probator (răsturnarea unei prezumţii legale relative), care nu poate să cadă sub cenzura instanţei de recurs, chemată să se pronunţe numai pe aspecte de nelegalitate şi care nu poate reevalua ansamblul probator şi nici situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că această din urmă critică nu poate fi subsumată niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele care preced, potrivit cu care hotărârea pronunţată de instanţa de apel cade în parte sub incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul şi va casa în parte decizia recurată urmând a trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv şi la anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008.

În rejudecare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel va analiza capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008 din perspectiva îndeplinirii cumulative sau a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât problema nerespectării obligaţiilor prevăzute de art. 1 din lege, cu consecinţa înlăturării cazurilor de excludere de la art. 4 alin. (6) din acelaşi act normativ a fost dezlegată prin statuările din prezenta decizie.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

Analizând recursul formulat de pârâtă, Înalta Curte reafirmă că, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a indica valoarea sumei contestate, prin încheierea de şedinţă din 26 martie 2019, instanţa, constituită în complet de filtru, a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (actualmente D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată, în sensul că trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv şi la anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (actualmente D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -­­­ secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2019.