Res judicata of jurisdictional ruling and specialized privatization statute of limitations in action to compel capital increase

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2019

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 7 septembrie 2015 sub nr. x/2015, A. S.P.R.L., în calitate de administrator judiciar al reclamantei B. S.A., în insolvenţă, a chemat-o în judecată pe pârâta SOCIETATEA C. S.A., solicitând instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să o oblige la îndeplinirea obligaţiei de a face diligenţele legale şi statutare în sensul majorării capitalului social al B. S.A. cu contravaloarea terenurilor situate în str. x, comuna Dobroieşti, judeţul Ilfov, respectiv în bulevardul x, Bucureşti.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., ale art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale şi ale art. 12 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Prin sentinţa civilă nr. 158/2016 din 13 ianuarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016 la 15 februarie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3467 din 7 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâta SOCIETATEA C. S.A. şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar D. S.P.R.L.

Prin decizia nr. 2325 A din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SOCIETATEA C. S.A., care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru o nouă judecată.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa care a pronunţat decizia atacată, la 27 iunie 2018, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a Civile la 29 iunie 2018.

În motivarea recursului, recurenta a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a arătat că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, apreciind că în mod greşit a aplicat prima instanţă dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, faţă de temeiul legal al acţiunii - art. 1.516 C. civ., curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 158 din 13 ianuarie 2016, prin care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 şi, în aplicarea art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În acest context, a arătat că reclamanta a avut o poziţie oscilantă în ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, iar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dat deja o calificare acestuia atunci când şi-a stabilit competenţa, statuând, cu autoritate de lucru judecat, că temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997.

Or, recalificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, făcută în condiţiile legii, ar fi putut duce la punerea în discuţie, de către instanţa de apel, a competenţei Tribunalului Bucureşti de a judeca în primă instanţă cererea de chemare în judecată.

Prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, deşi reclamanta şi-a întemeiat iniţial acţiunea pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, ulterior a invocat şi aplicarea art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 şi a art. 12 din Legea nr. 137/2002.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 39 din Legea nr. 137/2002.

În acest sens, a arătat că în mod greşit a reţinut curtea de apel că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., omiţând faptul că, deşi a invocat iniţial prevederile C. civ., autoarea acţiunii tinde la valorificarea unui drept conferit de legea specială în materia privatizării, astfel că devine aplicabil termenul special de prescripţie de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Or, în speţă, termenul special de prescripţie de o lună, prevăzut la art. 39 din Legea nr. 137/2002 a început să curgă de la data la care au fost emise cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor (23 decembrie 2008 şi 28 februarie 2014), iar reclamanta a formulat acţiunea la 07 septembrie 2015, cu depăşirea termenului legal.

La 23 august 2018 intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 14 septembrie 2018 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Recurenta şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este declarat admisibil, recursul să fie soluţionat de completul de filtru, însă intimata nu a făcut nicio menţiune cu privire la acest aspect.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 martie 2019, constatându-se că recursul nu poate fi soluţionat conform art. 493 alin. (5) sau art. 493 alin. (6) C. proc. civ., calea de atac a fost admisă în principiu şi s-a stabilit termen de judecată la 11 iunie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 158 din 13 ianuarie 2016, întrucât Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că cererea intimatei-reclamante este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, iar instanţa de apel a reţinut în considerente că temeiul legal al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 1.516 C. civ.

Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs în limitele şi pentru argumentele ce succed:

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ. (preambulul cererii), cât şi pe dispoziţiile legislaţiei speciale din materia societăţilor - Legea nr. 31/1990 şi H.G. nr. 834/1991 şi din materia privatizărilor - O.U.G. nr. 88/1997 şi Legea nr. 137/2002.

În acest context, în care în apărare s-au invocat atât excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, judecătoria a apreciat că este învestită cu o acţiune întemeiată pe legislaţia specială în materia privatizărilor şi, în raport de dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului.

Înalta Curte constată că reclamanta nu a opus pârâtei în faţa judecătoriei, în apărare pe excepţia necompetenţei materiale întemeiate pe legislaţia specială din materia privatizărilor şi nici în faţa tribunalului, în vederea unei eventuale declanşări a unui conflict de competenţă, împrejurarea că şi-a întemeiat cererea pe dreptul comun şi nu pe legea specială, nici măcar în apărare pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi şi această din urmă excepţie era fundamentată tot pe legislaţia specială din materia privatizărilor.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte apreciază că în cursul judecăţii în primă instanţă s-a dezlegat cu putere de lucru judecat aspectul că reclamanta a învestit instanţele cu o acţiune întemeiată pe legislaţia specială, instanţele dând în acest scop eficienţă principiului specialia generalibus derogant atât atunci când şi-au verificat competenţa de atribuţiune, cât şi atunci când au examinat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (această excepţie fiind analizată doar de tribunal şi pusă în discuţie şi întemeiată doar pe dispoziţiile Legii nr. 137/2002).

Instanţa de apel a confirmat susţinerea pe care a făcut-o reclamanta în cadrul motivelor de apel cu privire la faptul că a urmărit valorificarea unui drept prevăzut de art. 1.516 C. civ. şi a imputat tribunalului că nu a lămurit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, deşi în apel nu a avut o critică expresă în acest sens şi deşi dezbaterile în faţa instanţelor de fond şi chiar şi parte din motivele de apel relevă faptul că reclamanta se întemeiază funciarmente pe obligaţii pretins decurgând în sarcina pârâtei din legislaţia specifică societăţilor şi din cea a privatizărilor.

Or, un asemenea raţionament nu poate fi primit; el reprezintă o contradicţie în termeni, întrucât autorizează concluzia următoare: competenţa de primă instanţă se determină în funcţie de legislaţia specială, dar prescripţia se examinează în funcţie de dreptul comun.

Procedând astfel, instanţa de apel a înfrânt puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 158/2016 din 13 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, în condiţiile în care în faţa tribunalului reclamanta nu a invocat, legat de temeiul juridic al acţiunii, excepţia de necompetenţă materială şi nici nu a criticat în apel sentinţa civilă nr. 3467 din 7 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material, chestiunea temeiului juridic al acţiunii căzând astfel în puterea lucrului judecat şi nemaiputând fi rediscutată.

Înalta Curte apreciază, în funcţie de considerentele expuse în precedent, că în cauză este incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în primul rând pentru că autoritatea de lucru judecat la care face referire punctul 7 al aceluiaşi articol vizează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ca excepţie de fond (primul alineat al art. 431 C. proc. civ.) şi în al doilea rând pentru că în speţă este vorba despre un efect pozitiv ataşat unei chestiuni de procedură (art. 430 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.), respectiv limitele învestirii instanţei din perspectiva temeiurilor juridice, pe care instanţa iniţial sesizată (judecătoria) şi tribunalul (care şi-a verificat competenţa ratione materiae) le-au examinat şi determinat în condiţiile art. 14 şi 22 C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilităţii.

Trecând peste puterea de lucru judecat legată de temeiurile juridice ale acţiunii, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale la care s-a făcut referire în cele ce preced, cu precădere dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii, norme imperative, a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea întrucât a produs recurentei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură, în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât instanţa de apel, raportându-se la alt temei juridic al cererii introductive de instanţă - art. 1.516 C. civ., a înlăturat aplicarea dispoziţiilor legii speciale - art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi a încălcat principiul specialia generalibus derogant, obligând instanţa de fond ca, în rejudecare, să examineze prescripţia dreptului material la acţiune în raport de dispoziţiile art. 1.516 C. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, întrucât intimata-reclamantă şi-a întemeiat cererea atât pe dispoziţiile art. 1.516 C. civ., cât şi pe cele ale legislaţiei speciale din domeniul privatizării (art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 şi art. 12 din Legea nr. 137/2002), sunt aplicabile în speţă şi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 referitoare la termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea. A mai susţinut recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, instanţa de apel reţinând în mod greşit că reclamanta şi-ar fi întemeiat acţiunea pe prevederile art. 1.516 C. civ.

Înalta Curte nu va primi acest motiv de recurs, întrucât acesta ar fi fost întemeiat numai în situaţia în care instanţa de apel, reţinând incidenţa legii speciale, ar fi făcut un examen eronat şi o aplicare greşită a textului de lege la situaţia de fapt din cauză. Or, în cauză casarea deciziei recurate va avea loc tocmai în scopul ca instanţa de apel să examineze pricina din perspectiva legislaţiei speciale, nu pentru că ar fi examinat-o şi ar fi aplicat greşit aceste prevederi legale.

Numai că instanţa de apel nu a examinat prescripţia din perspectiva art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci a afirmat, dimpotrivă, că acest text legal nu este incident într-o acţiune întemeiată pe art. 1.516 C. civ., hotărârea instanţei de prim control judiciar fiind nelegală exclusiv din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., expus în precedent.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a şi al art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA C. S.A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2325A din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2019.