Validity of 1991 maintenance contract: illicit cause for succession exclusion and forfeiture of procedural objections under 1864 Civil Code

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2019

Asupra recursului civil de faţă

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2016 pe rolul Judecătoriei Sibiu, secţia civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/24.09.1991 de fostul Notariat de Stat Judeţean Sibiu, prin care s-a înstrăinat imobilul situat în Sibiu, str. x, jud. Sibiu, înscris în CF nr. x Sibiu, precum şi a încheierii de intabulare nr. 5662/27.09.1991, care a stat la baza intabulării în cartea funciară a contractului de întreţinere şi, ca o consecinţă, să dispună rectificarea cărţii funciare în sensul restabilirii situaţiei anterioare; de asemenea, a solicitat să se constate că a avut o contribuţie de 3/4 din plata preţului la dobândirea imobilului mai sus-menţionat, iar antecesorii pârâţilor o contribuţie de 1/4 şi să se dispună notarea în cartea funciară a cotelor de proprietate astfel indicate şi intabularea corespunzătoare acestora a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În urma unor declinări reciproce de competenţă între Judecătoria Sibiu şi Tribunalul Sibiu, competenţa soluţionării cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 8/13.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1121/28.09.2017, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere prin care reclamantul a solicitat să se constate că a avut o contribuţie de 3/4 din plata preţului la dobândirea imobilului mai sus-menţionat şi să se dispună notarea în cartea funciara a cotelor de proprietate astfel indicate şi intabularea, corespunzătoare acestora, a dreptului de proprietate asupra imobilului, a respins, în tot, acţiunea şi a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 8.039,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 318/28.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă; apelantul a fost obligat la plata către intimata B. a sumei de 1.785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

RECURSUL

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii şi a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că, respingând apelul, curtea de apel a încălcat principiile vizând garantarea dreptului la apărare, contradictorialitatea şi oralitatea în procesul civil.

Aceasta, întrucât prima instanţă, a cărei hotărâre a fost menţinută de Curtea de apel, nu a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâţi.

A susţinut recurentul că, deşi a invocat în apel încălcarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar şi-a motivat hotărârea din perspectiva art. 14 alin. (2) C. proc. civ., fără a analiza textul de lege invocat.

În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6), art. 22, art. 248 şi art. 390 C. proc. civ. şi a subliniat că atât Tribunalul, cât şi Curtea de apel, cu încălcarea textelor de lege sus-menţionate, au reţinut incidenţa excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi prescripţiei achizitive, care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor.

De asemenea, a arătat că, reţinând că "reclamantul avea cunoştinţă încă de la primirea întâmpinării de excepţiile invocate de pârâtă, şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la acestea atât prin răspunsul la întâmpinare, cât şi prin concluziile scrise, astfel că invocarea prin calea de atac formulată a nerespectării principiului contradictorialităţii este excesivă.

Chiar dacă instanţa nu a pus, formal, în discuţia părţilor excepţiile invocate, a acordat cuvântul asupra fondului cauzei, iar părţile, reprezentate prin avocat, au avut posibilitatea de a dezbate toate aspectele invocate în dosar.

Neindicarea expresă a discutării excepţiilor nu poate conduce la anularea sentinţei atacate, în condiţiile în care părţile nu pot dovedi o vătămare - reclamanta a depus concluzii scrise cu privire la acest aspect, iar excepţiile au fost supuse analizei şi în apel, Curtea de apel considerând că încălcarea principiului oralităţii poate fi acoperit prin depunerea de către părţi a concluziilor scrise.

Or, practica judiciară a statuat inadmisibilitatea acoperirii încălcării principiului oralităţii prin depunerea de concluzii scrise de către partea căreia nu i s-a dat cuvântul asupra unor aspecte ale cauzei, dar asupra cărora instanţa s-a pronunţat prin hotărâre.

A subliniat recurentul că, faţă de aspectele prezentate mai sus, se impune anularea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Sibiu.

Prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În continuarea a evocat cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că "am fi fost în prezenţa unui caracter ilicit dacă singurul scop al încheierii contractului de întreţinere ar fi fost fraudarea intereselor reclamantului prin scoaterea bunului din masa succesorală, însă, în cauză, s-a dovedit că ceea ce intenţionau părinţii părţilor a fost să se asigure că fiica lor nu va pleca din ţară şi îi va îngriji la bătrâneţe, ceea ce s-a şi întâmplat."

Subliniază că acest aspect l-a invocat în cadrul apelului, printre alte motive, respectiv faptul că acest contract de întreţinere a avut o cauză ilicită, deoarece s-a încercat înlăturarea de la succesiune a fiului A. şi de la recunoaşterea unui drept de proprietate al acestuia asupra imobilului în discuţie.

A susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii cu privire la caracterul ilicit al contractului de întreţinere, în condiţiile în care în considerentele hotărârii s-a reţinut şi că "s-a susţinut de către reclamant că acel contract de întreţinere are o cauză ilicită, pentru că scopul a fost scoaterea bunului din patrimoniul părinţilor, ţinând cont de faptul că se cunoştea despre intenţia reclamantului de a pretinde un drept de proprietate asupra acestuia, pe cale judiciară, dar şi, cel puţin, scoaterea bunului din masa succesorală."

În continuare, a arătat că motivarea Curţii de apel este contrară probatoriului administrat, care relevă că, prin încheierea contractului de întreţinere, s-a avut în vedere un scop ilicit, constând în îndepărtarea sa de la succesiune.

S-au redat în mod detaliat declaraţiilor unor martori, conţinutul unor înscrisuri şi răspunsul la interogatoriul dat de pârâtul C., de pârâta B. şi s-au evocat aspecte factuale redate în cererea de chemare în judecată şi legate de istoricul cauzei.

În situaţia în care instanţa de apel consideră că s-ar putea retine caracterul ilicit al contractului de întreţinere pe care chiar recurentul l-a invocat în motivele de apel, aprecieză că este incident, în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6. C. proc. civ., respectiv cel care prevede că "hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că, în enumerarea condiţiilor de valabilitate a contractului de întreţinere, prin referirea la obiectul contractului, ca fiind lucrul vândut şi preţul, Curtea de apel a aplicat greşit regulile de drept material, ataşând contractului în litigiu un obiect specific contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, a arătat că sub imperiul C. civ. de la 1864, contractul de întreţinere era unul nenumit, definit de doctrină şi în jurisprudenţă ca fiind acel contract în temeiul căruia o persoană, denumită întreţinător se obligă faţă de o altă persoană, denumită întreţinut, să îi asigure toate cele necesare traiului (întreţinere) pe tot timpul vieţii, iar la moartea acesteia să o înmormânteze după datină, în schimbul unui bun (mobil sau imobil) sau chiar cu titlu gratuit.

Aşa fiind, obiectul obligaţiei întreţinutului îl constituie transmiterea unui bun (mobil sau imobil), în schimbul asigurării întreţinerii, care, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, constă, în principiu, în procurarea şi prepararea hranei, asigurarea locuinţei, asigurarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte, a mobilierului necesar, a îngrijirilor medicale când este cazul, plata cheltuielilor rezultând din folosirea locuinţei (contravaloarea energiei electrice, a gazului, a apei, curăţeniei), etc.

Or, din probatoriul administrat, dar şi din motivarea instanţei de apel, rezultă că singurul sprijin oferit de intimată părinţilor săi a fost unul de ordin moral.

În opinia recurentului, apreciind că sprijinul moral nu se încadrează în noţiunea de întreţinere ce face obiectul obligaţiei întreţinătorului într-un astfel de contract, instanţa de apel a încălcat normele de drept material.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Alba Iulia, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 08.08.2018, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a recurentului, raportat la împrejurarea că acesta a decedat anterior declarării recursului şi excepţia inadmisibilităţii recursului, din perspectiva Deciziei nr. 52/18.06.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018.

La 10.08.2018, D., în calitate de soţie supravieţuitoare a recurentului, a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor acestuia, indicându-le numele şi domiciliul; a anexat, în copie, certificatul de deces al recurentului şi certificatul de devoluţiune.

La 03.09.2018, D., E. şi F., în calitate de moştenitori ai recurentului, au arătat că sunt de acord cu soluţionarea recursului de completul de filtru şi au formulat o cerere de acordare de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, care a fost respinsă prin încheierea din 25.09.2018.

Prin încheierea din 26.03.2019, Înalta Curte a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentului, cu motivarea că recursul este semnat pentru recurentul decedat de către de avocatul acestuia în temeiul art. 87 alin. (2) şi art. 88 C. proc. civ. şi că a avut loc o transmisiune legală a calităţii procesuale active către moştenitorii recurentului decedat pe parcursul derulării procesului.

Prin aceeaşi încheiere s-a respins şi excepţia inadmisibilităţii recursului, reţinându-se că admisibilitatea căii de atac se determină prin raportare la cele statuate de instanţa de contencios constituţional prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017.

În şedinţa de la 26.03.2019, completul de filtru, constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5), nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a acordat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării sale.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialiţăţii şi oralităţii procesului civil.

În esenţă, recurentul-reclamant a reiterat aceeaşi critică prezentată prin intermediul căii de atac a apelului, care se întemeiază pe susţinerea că prima instanţă, în şedinţa în care au avut loc dezbaterile în fond, nu s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi asupra prescripţiei achizitive cu nesocotirea prevederilor art. 248 C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ. şi cu încălcarea principiilor mai sus menţionate.

Motivul de recurs este nefondat pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

Judecata în primă instanţă începe cu o etapă scrisă, în care părţile iau reciproc cunoştinţă de pretenţiile şi apărările lor, dar şi de mijloacele de probă pe care intenţionează să le administreze. Această etapă a procedurii de judecată în faţa primei instanţe are drept scop încunoştinţarea reciprocă a părţilor despre pretenţiile deduse judecăţii, despre apărările şi probele pe care acestea înţeleg să le formuleze, respectiv să le administreze în cadrul judecăţii.

Pentru realizarea acestui scop, legiuitorul a reglementat în detaliu modalităţile în care părţile iau cunoştinţă reciproc de pretenţiile, respectiv apărările formulate în procesul civil. Astfel, legea stabileşte procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare, precum şi modalitatea în care părţile sunt încunoştinţate despre primul termen de judecată în scopul participării la judecată.

Este adevărat că etapa scrisă a judecăţii se desfăşoară în întregime anterior primului termen de judecată şi fără prezenţa părţilor, prin comunicarea cererii de chemare în judecată către pârâţi, precum şi a întâmpinării către reclamant pe cale administrativă şi numai după ce aceste acte sunt aduse la cunoştinţa părţilor, are loc stabilirea primului termen de judecată.

În cauză, cele două excepţii de fond privind prescripţia dreptului material la acţiune şi prescripţia achizitivă au fost invocate prin întâmpinare. Potrivit art. 205 alin. (1) C. proc. civ. întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare în judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată reclamatului, în temeiul articolului 206 alin. (1) C. proc. civ.

Este de subliniat că excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare au natura unor excepţii de fond prin care pârâţii s-au apărat faţă de pretenţiile reclamantului care fac obiectul capetelor de cerere 3 şi 4.

Recurentul-reclamant, prin răspunsul la întâmpinare şi-a prezentat, la rândul său, apărarea, motivând că excepţia prescripţiei extinctive, în privinţa capetelor 3 şi 4 ale cererii, nu poate fi primită pentru că acţiunea este imprescriptibilă, astfel încât se impune respingerea acestei excepţii.

În ceea ce priveşte prescripţia achizitivă, a precizat că înţelege să invoce că aceasta nu poate fi aplicată în cauză, deoarece nu sunt întrunite condiţiile stabilite de lege pentru aplicarea ei, fără a prezenta alte argumente în susţinerea acestei apărări.

Prima instanţă a reţinut întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pronunţându-se cu prioritate asupra acesteia. Astfel, din analiza dispozitivului hotărârii adoptate rezultă că, în privinţa capetelor de cerere în raport cu care s-au invocat cele două excepţii, Tribunalul s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care ar fi făcut inutilă cercetarea în fond a cauzei, în sensul că, primul alineat al hotărârii adoptate cuprinde dispoziţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererile 3 şi 4 din acţiune.

Recurenţii-pârâţi invocă nerespectarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 22 C. proc. civ., deoarece în şedinţa din 13.09 2017, când au avut loc dezbaterile în fond prima instanţă nu a acordat cuvântul părţilor pentru a-si exprima poziţia faţă de excepţiile invocate de intimată prin întâmpinare, încălcând în acest mod şi principiile contradictorialităţii şi oralităţii procesului civil şi a dreptului la apărare.

Instanţa supremă reţine că prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. se referă la pronunţarea cu prioritate asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Această ipoteză nu este incidentă în cauză, deoarece pentru soluţionarea excepţiei de fond, la care s-a oprit prima instanţă, a fost necesară administrarea tuturor probelor pentru a se verifica eventuale cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei.

În cauză, chiar dacă prima instanţă nu a consemnat explicit unirea excepţiilor cu fondul, din încheierea de şedinţă de la primul termen de judecată, se poate deduce că, în cauză, excepţiile invocate au fost unite cu fondul cauzei, pentru că nu puteau fi soluţionate fără administrarea tuturor probelor pe care părţile au înţeles să le propună.

În orice caz, o atare neregularitate nu poate fi invocată direct în calea de atac a apelului.

În acest sens, art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. prevede că nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.

Or, recurenţii, prin autorul lor nu au invocat, în termenul impus de lege, neregularitatea la care se referă în apel şi în recurs, legată de faptul că prima instanţa nu a acordat cu prioritate cuvântul pe excepţiile invocate şi nu a consemnat că ele se unesc cu fondul. Sancţiunea care a intervenit este decăderea părţii din dreptul de a le mai invoca, potrivit art. 178 alin. (5) C. proc. civ.

În această privinţă, se invocă şi prevederile art. 390 C. proc. civ., însă acestea se referă la punerea în discuţia părţilor, înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, din oficiu sau la cererea părţilor (deci chiar reclamantul putea să solicite instanţei ceea ce invocă direct în calea de atac) a excepţiilor procesuale care nu au fost soluţionate în cursul procesului.

În cauză este vorba de excepţia prescripţiei extinctive şi achizitive, care este o excepţie de fond invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar nu de o excepţie de procedură, aşa cum susţine în mod greşit recurentul. Prin această excepţie se invocă lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, în sensul că dreptul material la acţiune s-a stins din cauza pasivităţii titularului dreptului subiectiv.

Susţinerile recurenţilor, prin care se critică încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii procesului civil, precum şi a dreptului la apărare, decurgând din faptul că excepţiile nu au fost puse în discuţia părţilor, sunt infirmate de cele consemnate în încheierea de dezbateri din 13.09.2017.

Obiectul dezbaterilor a purtat asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate de părţi în cererile lor, inclusiv asupra excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul căreia s-au respins capetele 3 şi 4 din acţiune.

În acest sens, reprezentantul convenţional al pârâtei, avocat G. a pledat, în apărare, pentru reţinerea prescripţiei extinctive în privinţa pretenţiilor care fac obiectul capetelor 3 şi 4 din acţiune, pentru argumentele consemnate în încheiere.

Împrejurarea că apărătorul reclamanţilor nu a înţeles să combată cele două excepţii, în şedinţă publică la care s-au purtat dezbaterile, nu poate fi asimilată cu încălcarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi a dreptului la apărare, ci ţine de modalitatea în care a ales strategia de apărare.

Reprezentantul reclamantului nu a fost limitat în prezentarea apărării şi se poate constata din cuprinsul încheierii de dezbateri că în privinţa capetelor 3 şi 4 din acţiune nu au fost prezentate susţineri în şedinţa publică şi nici apărări faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci doar a solicitat amânarea pentru a depune concluzii scrise. Această cerere a fost încuviinţată de instanţă, iar prin concluziile scrise s-au reiterat apărările din răspunsul la întâmpinare faţă de excepţiile invocate.

Raportat la considerentele ce preced, instanţa supremă reţine că, în cauză, reclamantului i s-a respectat dreptul la apărare în legătură cu excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare şi, totodată, s-au respectat şi principiile contradictorialităţii şi oralităţii procesului civil, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de dezbateri.

Motivul de recurs întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la motive contradictorii ori străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate.

Recurenţii au susţinut, în esenţă, că, în contextul în care instanţa de apel retine caracterul ilicit al contractului de întreţinere afirmat în motivele de apel, apreciază că "hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", pentru că, din probatoriul administrat, rezultă, în opinia lor, cauza ilicită care a stat la baza încheierii contractului de întreţinere.

Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente şi dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată.

De asemenea, ipoteza privind motivele străine de natura pricinii are în vedere situaţia în care considerentele nu au legătură cu motivele de fapt şi de drept pe care partea le-a invocat în sprijinul pretenţiilor sale deduse spre judecată sau cu ceea ce s-a judecat prin hotărârea ce face obiectul căii de atac.

Examinarea considerentelor deciziei recurate pune în evidenţă faptul că instanţa de apel nu a expus un raţionament contradictoriu sau străin de natura pricinii în cadrul considerentelor care fundamentează decizia pronunţată.

Instanţa de apel, pe baza probatoriului administrat, a motivat că, prin încheierea contractului de întreţinere, antecesorii părţilor au urmărit ca pârâta să nu plece din ţară şi să le asigure întreţinere la bătrâneţe, ceea ce s-a şi întâmplat.

O atare statuare infirmă susţinerile recurenţilor relative la considerente contradictorii şi fără legătură cu cauza analizată în cuprinsul deciziei recurate.

Prezentarea în detaliu a declaraţiilor de martori, a răspunsului la interogatoriu, precum şi referirile la celelalte probe administrate sunt inutile, pentru că, în calea de atac a recursului, nu poate fi evaluat probatoriul administrat în fazele procesuale anterioare. Decizia pronunţată în apel poate fi cenzurată doar sub aspectul legalităţii sale şi nu pe aspecte de netemeinicie.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Contractul de întreţinere autentificat sub nr. x/14.09.1991 de Notariatul de Stat Judeţean a fost încheiat sub regimul C. civ. de la 1864 şi nu a beneficiat de o reglementare proprie, fiind un contract nenumit până la intrarea în vigoare a noului C. civ.

În privinţa condiţiilor de validitate, în mod corect instanţa de apel face referire la condiţiile generale de validitate a contractelor, cu referire specială la cauza actului juridic şi la cele două elemente care intră în structura cauzei actului juridic, anume scopul imediat şi scopul mediat.

Recurentul nu invocă greşita aplicare sau interpretare a dispoziţiilor legale care se desprind din cuprinsul art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864, reţinute de instanţa de prim control judiciar în fundamentarea deciziei adoptate, ci se referă la o menţiune cuprinsă în paranteză, atunci când instanţa de apel enumeră elementele legale pe care trebuie să le întrunească contractul de întreţinere, printre care obiectul contractului, indicând aici în mod greşit lucrul vândut şi preţul. Pornind de la această eroare de redactare, recurentul susţine, în mod contrar considerentelor din cuprinsul deciziei atacate, faptul că instanţa a ataşat contractului de întreţinere un obiect caracteristic unui alt contract, respectiv celui de vânzare.

Susţinerea este infirmată de considerentele care au stat la baza deciziei adoptate, dar şi de aspectul că motivul de nulitate a fost reprezentat de pretinsa cauza ilicită la încheierea contractului de întreţinere.

În cauză, s-a analizat dacă motivul determinant (cauza contractului ca şi condiţie de valabilitate a acestuia), pentru care părinţii părţilor au încheiat contractul de întreţinere, a fost acela de a obţine întreţinere din partea pârâtei, aşa cum au stipulat părţile în contract. Totodată, s-a stabilit, pe baza probelor administrate, că acest scop a fost real şi licit.

De asemenea, considerentele deciziei atacate nu sunt de natură să susţină argumentul recurenţilor potrivit căruia sprijinul acordat de pârâtă în cadrul contractului de întreţinere a fost doar unul moral.

Referirea la probatoriul administrat plasează restul criticilor pe aspecte care vizează netemeinicia deciziei recurate şi care nu pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluat în calea de atac extraordinară a recursului.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.

Ca părţi căzute în pretenţii, recurenţii urmează a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă în cuantum de 8.312,57 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi E., F. (H.) şi D. (moştenitori ai defunctului A.) împotriva deciziei civile nr. 318/2018 din 28 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi în favoarea intimatei-pârâte B. la plata sumei de 8.312,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2019.