Abusiveness of Discretionary Anticipatory Default Clauses in Consumer Credit Contracts under Law 193/2000

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2019

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 09.03.2015 sub nr. x/2015 reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. (Romania) S.A., au solicitat instanţei:

A. Să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze:

(i) Clauzele referitoare la dobânda, respectiv, clauzele care instituie dreptul băncii sa modifice unilateral nivelul dobânzii: art. 4.3 din Condiţiile speciale si art. 4.2 si 4.3 din Condiţiile generale;

(ii) Clauzele privind dobânda majorata in cuantum de 10% peste dobânda curenta: art. 4.4 din Condiţiile speciale;

(iii) Clauzele privind comisionul de acordare a creditului de 2% din valoarea totala a creditului platibil la data semnării contractului: art. 5.1 lit. b) din Condiţiile Speciale;

(iii) Clauzele privind comisionul de rambursare anticipata: art. 5.1 lit. c) din Condiţiile speciale.

(iv) Clauzele privind declararea scadentei anticipate pentru neîndeplinirea unor obligaţii străine de contractul de credit sau pentru neîndeplinirea "oricăror" obligaţii din contractul de credit: art. 8.5, 8.15 si 8.16 din Condiţiile Speciale.

B. Ca o consecinţa a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate mai sus, sa se constate nulitatea absoluta a acestora.

C. Sa se constate abuzive clauzele prin care se stipulează obligaţia de plata in moneda creditului, franc elveţian - CHF, cu suportarea exclusiva a riscului valutar de către împrumutat, cuprinse la art. 6.1 din Condiţiile speciale, respectiv art. 5.1 din Condiţiile generale, si, in consecinţa, sa dispuneţi:

1. In principal, convertirea in RON a Contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 26 octombrie 2007, unde 1 CHF = 2,0032 RON, urmând ca plata creditului sa se faca in continuare in RON;

2. In subsidiar, stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate la cursul CHF/RON de la data incheierii Contractului, incepand cu data încheierii contractului si pana la finalizarea raporturilor contractuale dintre parti.

D. Obligarea paratei la rambursarea către subsemnaţii a sumei de 1.750 CHF plătită cu titlu de comision de acordare credit, a sumei de 43.526,54 Ron plătită in plus odată cu evoluţia cursului valutar CHF - Ron, precum si a tuturor sumelor plătite nedatorat in temeiul clauzelor abuzive - restitutio in integrum.

Prin sentinţa civilă nr. 7134/09.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. (Romania) S.A., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit şi de garanţie nr. x/26.10.2007: art. 4.3 şi 4.4 din condiţiile speciale, art. 4.2 şi 4.3 din condiţiile generale, art. 5.1 lit. "b" din condiţiile speciale, art. 5.1 lit. "c" din condiţiile speciale, art. 8.5, 8.15 şi 8.16 din condiţiile speciale; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 1.750 CHF echivalent în RON 7.259,17 RON reprezentând comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte, precum şi a tuturor sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor abuzive susmenţionate, a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal pârâtele şi apel incident reclamanţii.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2032/A din 14 noiembrie 2017 a respins apelul incident formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 7134/09.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A admis apelul principal formulat de apelantele-pârâte C. S.A, împotriva sentinţei civile nr. 7134/09.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins ca neîntemeiate cererile de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la: art. 4.3 şi 4.4 din condiţiile speciale, art. 4.2, 4.3 din condiţiile generale, art. 5.1 lit. b) şi c) din condiţiile speciale şi cererile de obligare a pârâtelor să restituie reclamanţilor suma de 1750 CHF echivalentul în RON 7259,17 RON, reprezentând comision de acordare la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte şi a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor abuzive menţionate.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat apelanţii-reclamanţi să plătească apelantelor-pârâte 243,9 RON cheltuieli de judecată.

Verificând, în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Apelul formulat de apelanţii reclamanţi

Motivele invocate de apelanţii reclamanţi cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate nu pot fi reţinute, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Nemulţumirile apelanţilor reclamanţi vizează în principal moneda creditului şi obligaţia de restituire a sumei împrumutate, a dobânzii şi comisioanelor aferente în aceeaşi monedă, clauzele prevăzute de art. 6.1 din Condiţiile speciale, respectiv art. 5.1 din Condiţiile generale fiind criticate din această perspectivă.

Curtea a reţinut că aceste clauze reprezintă o preluare a principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute in temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Astfel, în raport de dispoziţia legală menţionată, clauzele contestate din convenţia părţilor sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, invocată de apelanţii reclamanţi.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea prevederilor comunitare şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante în cauză.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Aceasta este şi situaţia dispoziţiilor art. 1578 din C. civ., dispoziţii cu caracter supletiv, care se aplică în raporturile dintre părţi în lipsă de stipulaţie contrară. Aceste norme stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este obligatorie în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită.

Conform textului legal menţionat, forma în vigoare la data perfectării convenţiei, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Astfel, clauzele ce redau dispoziţiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia.

În concluzie, nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor contestate de apelanţii reclamanţi, astfel cum au solicitat aceştia.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. din 1865, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

În prezenta cauză, aşa cum s-a arătat în considerentele precedente, clauzele contestate transpun o normă supletivă din dreptul naţional, aşa încât există un impediment legal de analiză a condiţiilor instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000. În condiţiile în care această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

În consecinţă, din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanţă argumentele reclamanţilor referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că cererile apelanţilor reclamanţi de constatare a caracterului abuziv, respectiv a nulităţii clauzelor contestate din contractul de credit încheiat de părţi sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte cererile de convertire în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, de stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate la cursul CHF/RON de la data încheierii contractului, începând cu data încheierii contractului şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi, Curtea reţine că acestea au în vedere modificarea unor clauze contractuale, şi nu nulitatea acestora, fiind vădit neîntemeiate, în lipsa unui temei legal sau contractual.

Apelanţii au formulat aceste cereri, susţinând că ar reprezenta o consecinţă a admiterii cererii de constatare a nulităţii clauzelor prevăzute de art. 6.1 din Condiţiile speciale, respectiv art. 5.1 din Condiţiile generale.

Această susţinere este eronată. Chiar şi în situaţia în care instanţa ar fi constatat nulitatea clauzelor prevăzute de art. 6.1 din Condiţiile speciale, respectiv art. 5.1 din Condiţiile generale, efectele nulităţii nu ar fi determinat convertirea în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului sau stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate la cursul CHF/RON de la data încheierii contractului, astfel cum au solicitat apelanţii reclamanţi.

După cum s-a reţinut anterior, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv a prevederilor art. 1578 din C. civ. din 1865.

Instanţa nu poate modifica acele clauze din contract ce prevăd moneda creditului şi valoarea CHF în raport de care se calculează ratele, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală sau contractuală nu îi permite aceasta.

Reclamanţii au sesizat instanţa în condiţiile prevăzute de art. 14 Legea 193/2000, invocând definiţiile, condiţiile şi obligaţiile agenţilor economici ce intră în raporturi contractuale cu consumatorii, prevăzute de Legea 193/2000.

Pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 8-13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanţa poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Astfel, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă acesta nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat instanţei, în lipsa oricărui temei legal sau contractual, modificarea contractului încheiat de părţi, în lipsa unui acord al părţilor în acest sens, respectiv înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF (valoare mult mai redusă decât a creditelor în RON).

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forţă obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispoziţiile legale generale aplicabile in rem şi in personam.

Potrivit regulamentului BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii, o bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică disp. art. 2 şi 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Totodată, prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operaţiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.

Având în vedere caracterul neîntemeiat al acestor cereri, reţine Curtea că şi cererea accesorie având ca obiect obligarea apelantelor pârâte la restituirea sumelor plătite nedatorat, la plata dobânzii aferente acestor sume şi emiterea unui nou grafic de rambursare sunt neîntemeiate.

Apelanţii au invocat şi aspecte privind impreviziunea, Curtea apreciind că motivele de apel invocate cu privire la aceste aspecte sunt neîntemeiate.

Apelanţii reclamanţi nu au învestit instanţa cu o acţiune vizând executarea contractului şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe prevederile legislaţiei privind protecţia consumatorilor. Ori normele privind protecţia consumatorilor au la bază principiul nulităţii absolute a clauzelor abuzive, fiind supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea.

Mai mult, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta, iar în cauza de faţă nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii.

Mai reţine Curtea că în Decizia nr. 623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale se reţine că impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad quo, astfel încât nu se pot dispune soluţii de denominare sau de stabilizare a cursului de schimb CHF-Leu de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat apelanţii reclamanţi.

Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute, în baza art. 480 C. proc. civ., Curtea a respins apelul incident formulat de apelanţii reclamanţi ca nefondat.

Apelul formulat de apelantele pârâte

Motivul de apel privind incidenţa în cauză a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi reţinut, având în vedere că legea menţionată, forma în vigoare la data încheierii contractului, respectiv 26.10.2007 nu cuprindea art. 4 alin. (6), acest alineat fiind introdus prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a analizat clauzele contestate de reclamanţi în raport de prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Nu au fost reţinute nici apărările apelantelor pârâte, în sensul caracterului negociat al contractului de credit încheiat de părţi.

Opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare.

Ceea ce sancţionează legea este că în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, acceptarea de către debitori a clauzelor în discuţie nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei.

Verificând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractului de credit dedus judecăţii, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens .

Apelantele pârâte nu au făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, deşi sarcina probei le revenea.

Cu privire la clauzele prevăzute de art. 4.3 din condiţiile speciale, art. 4.2. si 4.3. din condiţiile generale, prima instanţă a reţinut, în aprecierea caracterului abuziv, faptul că banca avea obligaţia de a propune consumatorului încheierea unor acte adiţionale care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele Libor atât în sensul creşterii, cât şi în sensul descreşterii acestuia.

Acest motiv reţinut de prima instanţă nu are nicio acoperire legală sau contractuală. Mai mult, instanţa nu a indicat nici un argument prin care să combată apărările formulate de apelantele pârâte cu privire la aceste clauze.

O.U.G. nr. 174/2008 invocat de apelanţii reclamanţi prin cererea de chemare în judecată nu era în vigoare la data încheierii contractului.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fie fost negociată:

2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

În prezenta cauză, în legătură cu clauzele prevăzute de art. 4.3 din condiţiile speciale, art. 4.2. si 4.3. din condiţiile generale condiţiile dezechilibrului semnificativ, respectiv a nerespectării cerinţei bunei credinţe nu sunt îndeplinite.

Prin clauzele menţionate instituţia de creditare nu şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral clauzele contractuale, ci aceste clauze prevăd condiţiile şi criteriile de variaţie a dobânzii.

Apelanţii reclamanţi au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă de aceste condiţii contractuale la data semnării contractului, iar clauzele contractuale analizate nu dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

De asemenea, criteriul de variaţie a dobânzii este prevăzut în contract şi este unul obiectiv, ce permite apelanţilor reclamanţi să evalueze consecinţele economice ale obligaţiilor asumate de la încheierea contractului.

În speţă clauzele contestate se integrează în ansamblul obligaţional asigurat de pârâtă, fără să creeze vreun dezechilibru semnificativ, în raport de obiectul negociat al contractului.

Clauzele contestate sunt clare, fără echivoc, exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate, în acord cu prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, reaua credinţă a pârâtei nu este dovedită.

Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.3 din condiţiile speciale, art. 4.2. si 4.3. din condiţiile generale, soluţia primei instanţe cu privire la acest aspect impunându-se a fi schimbată.

A apreciat Curtea că şi soluţia pronunţată cu privire la clauza prevăzută de art. 4.4 din condiţiile speciale este greşită, impunându-se a fi schimbată.

Clauza menţionată nu dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, ci acesta este executat în condiţiile convenite de părţi la încheierea contractului.

De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada că această clauză ar obliga consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Instituirea unor astfel de clauze constituie o măsură adecvată de protecţie a băncii în cazul în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale asumate.

Condiţiile dezechilibrului contractului şi a lipsei bunei credinţe prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 nu sunt îndeplinite, astfel încât nu se poate reţine caracterul abuziv al acestei clauze.

Având în vedere că nu se poate reţine caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor prevăzute de art. 4.3, art. 4.4 din condiţiile speciale, art. 4.2. si 4.3. din condiţiile generale, cererea reclamanţilor de restituire a sumelor percepute în temeiul clauzelor pretins abuzive este neîntemeiată.

În legătură cu clauza prevăzută în art. 5.1 lit. b) din Condiţiile speciale, conform căreia împrumutatului i se percepe un comision de acordare de 1.750 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul acordat, tribunalul a apreciat că această clauză creează un dezechilibru între cele două părţi, pentru acest comision nu există o contraprestaţie a băncii.

Curtea a reţinut că şi această soluţie a tribunalului este greşită.

Apelanţii reclamanţi nu au făcut dovada susţinerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv că au fost exercitate constrângeri asupra acestora pentru a plăti acest comision, respectiv că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine caracterul abuziv al acestei clauze.

În opinia Curţii, însăşi denumirea comisionului relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii acestuia, respectiv acordarea creditului, activitate cu un caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul serviciului de acordare credit.

Prin urmare, în opinia Curţii, pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii acestuia nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, şi anume acordarea creditului.

Consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din această clauză chiar de la încheierea contractului.

Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că sumele percepute de către pârâtă cu titlu de comision de acordare sunt aferente unor servicii prestate de bancă, iar raţiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operaţiuni şi costuri diverse.

Clauza este clară şi din perspectiva modalităţii de calcul. Au fost indicate în contract procentul de comision, precum şi baza de calcul.

Prin urmare, în raport de criticile formulate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, Curtea a apreciat că nu are caracter abuziv clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b) din condiţiile speciale. Prin urmare, apar ca neîntemeiate şi cererea accesorie de obligare a pârâtelor să restituie reclamanţilor suma de 1750 CHF echivalentul în RON 7259,17 RON, reprezentând comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte

Cu privire la clauza prevăzută de art. 5.1 lit. c) din condiţiile speciale privind comisionul de rambursare anticipată, Curtea a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 66-68 din O.U.G. nr. 50/2010, conform art. 95 din acelaşi act normativ. Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului de credit. Dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiţionat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate. În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. Nu se solicită o compensaţie pentru rambursare anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri:

a) rambursarea a fost realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare care are drept scop asigurarea riscului de neplată;

b) contractul de credit este acordat sub forma "descoperitului de cont";

c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.

Aceste prevederi legale se aplică şi contractelor în curs de derulare, potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Având în vedere că până la data intrării în vigoare a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevederile art. 5.1 lit. c) din contract nu au produs efecte, iar ulterior acestui moment, în ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată îşi produc efectele în mod direct prevederile art. 66-68 din O.U.G. nr. 50/2010, Curtea a apreciat că nu se impune constatarea caracterului abuziv al art. 5.1 lit. c) din condiţiile speciale ale contractului.

Cu privire la clauzele prevăzute de art. 8.5, art. 8.15, art. 8.16 din condiţiile speciale ale contractului de credit, privind declararea scadenţei anticipate, Curtea a apreciat că motivele de apel invocate de apelantele pârâte sunt neîntemeiate.

Declararea scadenţei anticipate a obligaţiei de plată anterior termenului contractual are valoarea unei rezoluţiuni, însă rezoluţiunea contractului sinalagmatic este incidentă în cazul neexecutării obligaţiilor esenţiale născute din respectivul contract .

Clauza prevăzută de art. 8.5 prevede declararea scadenţei anticipate a creditului independent de orice culpă a împrumutatului în legătură cu obligaţiile asumate prin contractul supus analizei, iar expresiile din cuprinsul art. 8.15 şi art. 8.16 precum " neîndeplinirea oricărei alte obligaţii ", "apariţia oricărui caz de culpă" se pot referi atât la obligaţii esenţiale, cât şi neesenţiale, având caracter ambiguu.

Prin formulările evazive si nedefinite care, potrivit contractului, sunt lăsate spre interpretare exclusiv la aprecierea băncii, aceasta poate interveni în derularea contractului, riscul contractului fiind exclusiv în sarcina consumatorului.

Nu sunt prevăzute în contract criterii obiective pe baza cărora banca să declare scadenţa anticipată a creditului, fiind prevăzut un drept exclusiv şi discreţionar în favoarea pârâtei, ce contravine echilibrului contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

Aceste clauze nu au făcut obiectul negocierii, iar dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este semnificativ şi creat în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la aceste clauze este legală şi temeinică.

Împotriva deciziei civile nr. 2032/A din 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă au declarat recurs pârâtele C. S.A. şi D. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul motivului de recurs prevăzut in art. 488 pct. 6 C. proc. civ. care vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficienta (superficiala), motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurentele arată că în concret, instanţa de apel nu a analizat cele trei conditii cerute de Legea 193/2000 ce trebuie indeplinite pentru a putea dispune anularea unei clauze contractuale.

In prezenta cauza, nici in fond si nici in faza apelului, nu au fost administrate probe care sa conducă la răsturnarea prezumţiei ce operează in favoarea profesionistului si anume ca acesta a acţionat cu convigerea intima ca urmează sa intrepreprinda acţiuni drepte si oneste.

Totodată, nici in ceea ce priveşte condiţia nenegocierii clauzelor presupus a fi abuzive, arată că ca instanţa de apel nu a furnizat vreo motivare, aceasta condiţie nefiind practic analizata sub nicio forma de către Curtea de apel

Or, in lipsa unei motivări corespunzătoare, instanţa de control judiciar nu poate verifica raţionamentul avut in vedere de instanţa a cărei hotărâre este atacata pentru a putea confirma sau infirma argumentele reţinute de aceasta.

Singura fraza in legătura cu negocierea clauzelor declarate nule, este in finele paragrafelor care analizează practic nelegalitatea acestor clauze, instanţa de apel rezumandu-se a constata ca « aceste clazuze nu au făcut obiectul negocierii, iar dezechilibrul intre drepturle si obligaţiile pârtilor este semnificativ si creat in detrimentul consumatorului » .

Insa, tocmai pentru a oferi părtii o garantie impotriva arbitrariul judecătoresc, hotărârea trebuia sa cuprindă o expunere, chiar si succinta, dar suficient de clara, convingătoare si pertinent argumentata.

In ceea ce priveşte posibilitatea reala de negociere a unui contract cu clauze standard-preformulate, învederează instanţei de recurs faptul ca părţile au inteles sa incheie un contract de credit - specie a contractului de împrumut. Pentru majoritatea clauzelor inserate intr-un contract de credit, posibilitatea efectiva de negociere este redusa, in condiţiile in care aceste prevederi contractuale, de cele mai multe ori, reprezintă o transpunere in plan contractual a unor dispoziţii legale, sub stricta supraveghere a BNR.

Astfel, banca declanşează procedura de negociere prin inmanarea unei oferte de credit, care cuprinde elementele esenţiale ale unui contract de credit, respectiv: a) Destinaţia creditului; b) moneda creditului; c) Durata creditului; d) Suma imprumutata; e) Dobânda contractuala pentru primul an; f) Dobânda contractuala, incepand cu al doilea an; g) Comisioanele; h) Garanţii; i) Valabilitatea ofertei emise.

Cu privire la clauzele criticate, intimaţii nu au formulat obiectiuni sau o contraoferta, motiv pentru care apreciază ca a fost de acord si si-au insusit prevederile contractuale, la semnarea contractului.

In condiţiile in care aceasta prevedere contractuala, nu a fost criticata din perspectiva clauzelor abuzive, nefiind declarata nula, ea continua sa producă efecte.

Clauza 8.17 reprezintă, in esenţa, o declaraţie unilaterala a imprumutatei si a codebitorului ca au citit, inteles si cel mai important, au negociat dispoziţiile contractuale.

Instanţa de control judiciar nu poate trece peste aceste efecte si nu le poate ignora, clauza fiind valabila, asumata de intimatii-reclamanti la încheierea contractului, prin semnare actului juridic.

De asemenea, instanţa de apel nu aloca nicio fraza concreta condiţiei dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, analizând aceasta condiţie printr-o singura fraza, comuna si pentru celelelalte conditi, respectiv a nenegocierii si a relei -credinţe.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel in mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea 193/2000, precum si art. 1025 C. civ., reţinând ca prevederile contractuale criticate creaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârâtilor, contrar bunei credite, ca o consecinţa a lipsei de negociere;

Cu privire la existenta unui dezechilibru contractual, trebuie observat ca, in temeiul dispoziţiilor art. 981 C. civ., contractul obliga la toate prestaţiile implicite si interdependente, indiferent daca acestea sunt sau nu descrise.

Rugam instanţa de control sa observe ca in ceea ce priveşte prevederea contractuala de la art. 8.5, nu poate avea un caracter abuziv, nefiind de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor, intrucat declararea scadentei anticipate este consecinţa declarării scadentei anticipate a altor credite acordate cu aceeaşi banca sau cu instituţii financiare care fac parte din acelaşi grup, banca fiind indreptatita sa se asigure impotriva riscului ca datoria imprumutatului sa se majoreze.

De altfel, din interpretarea per a contrario, a dispoziţiilor art. 40, alin. (4), lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, rezulta ca si in prezent este permisa declararea scadentei anticipate a creditului in cazul in care consumatorul nu si-a indeplinit obligaţiile conform altor contracte de credit incheiate cu acelaşi creditor. Pe de alta parte, argumentul întemeiat pe lipsa compensaţiilor si pentru imprumutati nu poate fi primit, intrucat clauza contestata nu are un asemenea obiect.

Totodată, vechiul C. civ. (aplicabil spetei conform art. 3 din Legea 71/2011) si C. proc. civ., prevăd sancţiuni energice in cazul in care debitorul nestatornic nu isi indeplineste in mod corespunzător obligaţiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat in materie contractuala (art. 1025 C. civ.) sau al termenului de gratie in vederea punerii in executare a unei hotărâri judecătoreşti .

Astfel potrivit art. 1025 C. civ. din 1864, "debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului când este căzut in deconfitura, sau când, cu fapta sa, a miscorat siguranţele ce prin contract dăduse creditului sau, ceea ce echivalează cu declararea soldului creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, astfel cum prevede art. 8.14 din contractul de credit."

Clauzele invocate ca fiind abuzive (art. 8.5, 8.14, 8.15) nu sunt altceva decât o aplicaţie speciala a articolelor menţionate si nu pot fi privite ca abuzive.

De asemenea, arătă că toate obligaţiile asumate de intimatii-reclamanti sunt obligaţii esenţiale, in legătura cu utilizarea si rambursarea creditului, astfel incat este justificata sancţiunea prevăzuta de parti in contract, respectiv declararea scadentei anticipate a creditului, pentru neexecutarea oricărei obligaţii asumate.

Este evident faptul ca, pentru activarea clauzelor de la 8.14 si 8.15, este necesar ca imprumutatul sa nu-si fi executat una dintre obligaţiile prevăzute de Capitolele VI si VII din contract. Astfel, dreptul băncii de a declara scadent anticipat creditul nu este arbitrar, ci se naşte numai daca imprumutatul, in mod culpabil, nu isi indeplineste obligaţiile contractuale, arătate in mod expres si enumerate limitativ la Capitolele VI si VII din contract.

Pe cale de consecinţa, in considerarea celor mai sus menţionate, recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casarea in totalitate a deciziei civile nr. 2032/A/2017, trimiterea cauzei spre o noua judecata instanţei de apel, precum si obligarea intimaţilor la plata tuturor cheltuielilor avansate de subscrisele in vederea soluţionării recursului.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 28 martie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte D. (ROMANIA) S.A. şi C. S.A. împotriva deciziei nr. 2032/A din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa de fond au fost respinse cererile reclamanţilor cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prin care se stipulează obligaţia de plată în moneda creditului, franc elveţian - CHF, cuprinse la art. 6.1 din Condiţiile speciale, respectiv art. 5.1 din Condiţiile generale, să se dispună în principal convertirea în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 26 octombrie 2007, urmând ca plata creditului să se facă în continuare în RON; în subsidiar, stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate la cursul CHF/RON de la data încheierii contractului, începând cu data încheierii contractului şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi, obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 43.526,54 Ron plătită in plus odată cu evoluţia cursului valutar CHF - Ron, apelul formulat de apelanţii reclamanţi vizând soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la aceste cereri.

Prin sentinţa de fond au fost admise cererile reclamanţilor cu privire la constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit şi de garanţie nr. x/26.10.2007: art. 4.3 şi 4.4 din condiţiile speciale, art. 4.2 şi 4.3 din condiţiile generale, art. 5.1 lit. "b" din condiţiile speciale, art. 5.1 lit. "c" din condiţiile speciale, art. 8.5, 8.15 şi 8.16 din condiţiile speciale, au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 1.750 CHF echivalent în RON 7.259,17 RON reprezentând comision de acordare la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte, precum şi a tuturor sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor abuzive, iar apelul formulat apelantele pârâte a vizat soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la cererile admise.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2032/A din 14 noiembrie 2017 a respins apelul incident formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 7134/09.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A admis apelul principal formulat de apelantele-pârâte C. S.A, împotriva sentinţei civile nr. 7134/09.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins ca neîntemeiate cererile de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la: art. 4.3 şi 4.4 din condiţiile speciale, art. 4.2, 4.3 din condiţiile generale, art. 5.1 lit. b) şi c) din condiţiile speciale şi cererile de obligare a pârâtelor să restituie reclamanţilor suma de 1750 CHF echivalentul în RON 7259,17 RON, reprezentând comision de acordare la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumei nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte şi a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor abuzive menţionate.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat apelanţii-reclamanţi să plătească apelantelor-pârâte 243,9 RON cheltuieli de judecată.

Sub aspectul criticilor referitoare la neanalizarea celor trei condiţii cerute de Legea nr. 193/2000 ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune anularea unei clauze contractuale, întemeiată pe motivarea insuficientă, se observă că instanţa de apel a analizat întreaga situaţie de fapt existentă în dosar prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză şi că s-a preocupat să verifice dacă hotărârea apelată este fundamentată pe probe şi pe dispoziţiile legale aplicabile speţei.

Această analiză a cuprins în concret datele particulare prezentate în raport de circumstanţele cauzei, statuările instanţei de apel cu privire la inaplicabilitatea în speţă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 fiind corecte.

Astfel, la momentul încheierii contractului de credit - 26 octombrie 2007 - art. 4 din Legea nr. 193/2000 avea următoarea formă:

Arz. 4 - (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu conmumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale caluzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor acestei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele contractuale considerate ca fiind abuzive.

Prin urmare, clauzele contestate de către reclamanţi au fost analizate din perspectiva art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Caracterul nenegociat al acestor clauze a fost corect reţinut de către instanţa de apel.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv"

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 "dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că în materia protecţiei consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a fi nenegociate, până la dovedirea contrariului de către profesionist.

Ori, în cauză, instanţa de apel a reţinut că recurentele nu au dovedit caracterul negociat al acestor clauze, neputând fi asimilată unei operaţiuni de negociere simpla existenţă a unor proceduri interne de negociere ori a unor diferenţe de formulare a acestora în cadrul contractului de credit.

Aşadar, instanţa de control judiciar, constatând că recurentele nu au făcut dovada caracterului negociat al clauzelor pretins abuzive, a apreciat în mod corect că este îndeplinită condiţia nenegociat la clauzelor contractuale.

Raportat la cele amintite, susţinerea recurentelor vizând nelegalitatea deciziei atacate şi invocarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apar ca nefondate.

În ceea ce priveşte criticile apreciate de Înalta Curte ca subsumându-se motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel şi care supun dezbaterii aspectele referitoare la clauzele prevăzute la art. 8.5, art. 8.15, art. 8.16 din condiţiile speciale ale contractului de credit, în aceeaşi manieră prezentată şi în faţa instanţei de apel, se reţine că, aceste clauze nu au făcut obiectul negocierii, iar dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este semnificativ şi creat în detrimentul consumatorului, nefiind respectată buna-credinţă.

Clauza asumată de părţi la punctul 8.5 al Contractului, potrivit căreia "Creditorul va avea dreptul să declare exigibil anticipat creditul ca fiind scadent şi rambursabil imediat, împreună cu dobânda aferentă şi toate celelalte cheltuieli datorate Creditorului, fără a fi necesară îndeplinirea unei alte formalităţi, şi în cazul în care orice alte credite acordate de Creditor sau de alte instituţii financiare care fac parte din Grupul Creditorului sunt declarate exigibile anticipat, în condiţiile stabilite în respectivele contracte de credit".

Prevederile enumerate mai sus trebuie analizate în coroborare cu celelalte clauze contractuale, care sancţionează atitudinea culpabilă a consumatorului, respectiv clauzele prevăzute de art. 8.15 şi 8.16 din contractul de credit. Interpretând în bloc prevederile menţionate, Înalta Curte constată că acestea produc efecte independent de orice culpă a consumatorului.

În mod corect se reţine că Banca îşi rezervă un drept discreţionar de a declara exigibile anticipat obligaţiile ce decurg din contract, de vreme ce această posibilitate este lăsată la aprecierea exclusivă a Băncii, nefiind prevăzute în contract criterii obiective pe baza cărora să fie declarată scadenţa aticipată a creditului.

Interpretarea corectă a clauzelor contestate este cea sistematică, astfel cum este stabilit prin art. 1.267 C. civ., una prin cealaltă, oferind posibilitatea producerii efectelor juridice oricăreia dintre acestea. În acest sens, trebuie să avem în vedere elementele de legătură dintre aceste prevederi sau elementele comune care definesc "ansamblul" acestora, astfel că o corectă interpretare se poate face doar prin analizarea tuturor clauzelor prevăzute de Capitolul VIII din contractul de credit. Interpretând în bloc prevederile menţionate se reţine că acestea au caracter ambiguu şi vor produce efecte independent de condiţia culpei consumatorilor, ceea ce transferă riscul contractului exclusiv în sarcina comsumatorului.

Înalta Curte constat că formulările cuprinse în convenţia de credit precum: conform altei convenţii încheiate de împrumutat cu banca sau alte instituţii financiare/de credit, situaţii neprevăzute, în opinia băncii să devină improbabil, garantat necorespunzător, nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri.

Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.

Nu sunt fondate criticile recurentelor referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1025 C. civ. şi art. 40 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, transpuse în clauzele criticate.

Aceste dispoziţii nu înlătură dezechilibrul semnificativ, care se naşte din obligaţia de a rambursa anticipat întreaga sumă, deşi în contractul pentru care s-a declarat scadenţa anticipată obligaţiile sunt respectate întocmai de către consumator.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte D. (ROMANIA) S.A. şi C. S.A. împotriva deciziei nr. 2032/A din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2019.