Recurrence annulled for failing to formulate legal grounds: Merits-based criticism of eviction prescription start date inadmissible in non-devolutive appeal

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele Parohia Greco-Catolică Bistriţa şi Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla, solicitând obligarea primei pârâte la plata sumei de 472.000 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a terenului arabil în suprafaţă de 5.320 mp, situat în Bistriţa, Drumul Dumitrei Vechi, judeţul Bistriţa-Năsăud, înscris în C.F. nr. x a localităţii Bistriţa, având nr. topo x, de a cărei proprietate a fost evinsă.

În motivare, a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 februarie 2004 la B.N.P. C. a cumpărat de la pârâta Parohia Greco-Catolică Bistriţa mai multe suprafeţe de teren, între care şi terenul arabil în suprafaţă de 5.320 mp, situat în Bistriţa, Drumul Dumitrei Vechi, judeţul Bistriţa-Năsăud, înscris în C.F. nr. x Bistriţa cu nr. top. x . Ulterior, a arătat, a pierdut dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe, fiind evinsă ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare menţionat, prin decizia civilă nr. 359/R/2010 din 30 noiembrie 2010, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia Civilă în dosarul nr. x/2007.

Faţă de situaţia mai sus expusă, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată, solicitând obligarea pârâtei-vânzătoare la a-i restitui contravaloarea actualizată a preţului suprafeţei de teren pentru care a fost evinsă.

Prin sentinţa civilă nr. 484/2015 din 2 iunie 2015, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea precizată şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâta Parohia Greco-Catolică Bistriţa să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 678.158 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a terenului arabil în suprafaţă de 5.320 mp, situat în municipiul Bistriţa, str. x Bistriţa, cu nr. top x şi a sumei de 1.003 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, pârâtele Parohia Greco-Catolică Bistriţa şi Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 484/2015 din 02 iunie 2015 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea precizată ca fiind prescrisă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel, făcând aplicarea art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut în esenţă că, faţă de data promovării acţiunii introductive - 09 decembrie 2013 şi de data naşterii dreptului la acţiune în răspundere pentru evicţiune - 30 noiembrie 2010 (data pronunţării deciziei civile nr. 359/R/2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia Civilă, prin care s-a constatat cu caracter irevocabil evicţiunea, respectiv, nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 februarie 2004 la B.N.P. C.), termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit anterior promovării acţiunii.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea soluţionării pe fond a apelului.

În motivare, a susţinut că soluţia instanţei de apel este una greşită, întrucât aceasta, în calculul termenului de prescripţie, a ignorat practica instanţei supreme în stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune în răspundere pentru evicţiune.

Din această perspectivă, a invocat decizia nr. 320/2015 din 2 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2013, reiterând susţinerile formulate în întâmpinarea depusă în apel, prin care a arătat că începutul cursului prescripţiei în cauză trebuia stabilit raportat la trei momente, respectiv la data la care lichidatorul judiciar a luat cunoştinţă despre existenţa evingerii (5 noiembrie 2013, o dată cu preluarea actelor societăţii), la data la care societăţii i-a fost comunicată hotărârea irevocabilă prin care s-a constatat evicţiunea (24 decembrie 2010) şi, în final, la 09 martie 2012, data la care i-a fost comunicată încheierea de carte funciară privind radierea dreptului de proprietate.

Astfel, a susţinut că, raportat la oricare dintre momentele menţionate de începere a cursului prescripţiei, acţiunea depusă la 9 decembrie 2013 a fost formulată în termen.

În continuare a reprodus paragrafe din decizia evocată ca jurisprudenţă, concluzia acestora fiind că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a început să curgă de la data când reclamanta-cumpărătoare a fost tulburată efectiv în exercitarea stăpânirii asupra imobilului de către terţul al cărui drept de proprietate a fost recunoscut în litigiul de constatare a nulităţii titlului statului, dat fiind faptul că evicţiunea semnifică garanţia pentru liniştita posesiune şi folosinţă a lucrului vândut.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. nu are anexate înscrisurile invocate în susţinerea căii de atac.

În aceste condiţii, prin adresa comunicată recurentei la 23 mai 2016 i s-a pus în vedere să complinească lipsurile mai sus arătate, obligaţie căreia acesta s-a conformat la aceeaşi dată.

Cererea de recurs a fost comunicată la 30 mai 2016 intimatelor-pârâte Parohia Greco-Catolică Bistriţa şi Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla, care la 29 iunie 2016 au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii declararării recursului, susţinând că decizia atacată a fost comunicată reclamantei la 17 decembrie 2015, iar aceasta a formulat recurs la 20 ianuarie 2016.

Intimatele-pârâte au mai invocat în întâmpinare, în baza art. 483 alin. (2) C. proc. civ., şi excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că valoarea pretenţiilor deduse judecăţii se situează sub pargul valoric de 500.000 RON impus de norma legală evocată.

Pe fondul căii de atac, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 6 septembrie 2016, intimatele-pârâte au depus dovada cheltuielilor de judecată efectuate, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4.000 RON, solicitând obligarea recurentei la plata acestora.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 6 iulie 2016, iar aceasta a formulat răspuns la întâmpinare, care a fost înregistrat la dosar la 14 septembrie 2016 şi comunicat intimatelor.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La 5 decembrie 2016 recurenta-reclamantă a depus la dosar note de şedinţă, prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin încheierea din 6 decembrie 2016, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţile în litigiu, punându-li-se în vedere că au posibilitatea să depună puncte de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării, beneficiu de catre niciuna dintre părţi nu a înţeles să uzeze.

Prin încheierea din 23 mai 2017, instanţa supremă a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013, iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Măsura suspendării judecăţii a fost menţinută prin încheierile din 24 octombrie 2017 şi din 26 martie 2019.

Prin cererea transmisă la dosar prin poşta electronică la 7 mai 2019, recurenta a solicitat repunerea cauzei pe rol, cerere care i-a fost admisă la termenul din 11 iunie 2019, aşa cum rezultă din cele consemnate în practicaua prezentei decizii.

Analizând, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate excepţiile inadmisibilităţii căii extraordinare de atac de faţă şi tardivităţii declarării recursului, a căror soluţionare face de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, urmează să le respingă în considerarea următoarelor:

1. Referitor la inadmisibilitatea recursului invocată de intimatele-pârâte, prin întâmpinare, acest fine de neprimire urmează să fie înlăturat de completul de filtru, faţă de incidenţa celor statuate prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curţii Constituţionale.

2. În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului, invocată de asemenea de intimatele-pârâte prin întâmpinare, instanţa supremă impune concluzia că aceasta este nefondată, în condiţiile în care cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată i-a fost comunicată reclamantei la 22 decembrie 2015, aşa cum rezultă din dovada de înmânare aflată la dosar apel, iar aceasta a declarat calea extraordinară de atac la 18 ianuarie 2016, astfel cum atestă data inscripţionată pe ştampila poştei aplicată pe plicul aflat la dosar recurs.

Analizând recursul din perpectiva dispoziţiilor art. 248 alin. (1), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) şi cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze calea extraordinară de atac potrivit art. 493 alin. (5) din acelaşi Cod, conform celor ce succed:

Preliminar, se reţine că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, prin care Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 484/2015 din 02 iunie 2015 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea precizată ca fiind prescrisă.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenta, deşi a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menţiunea a fost făcută strict formal, în condiţiile în care susţinerile pe care le-a dezvoltat nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate preglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, examinarea memoriului de recurs relevă faptul că autoarea nu a criticat în concret hotărârea atacată, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii neregăsindu-se critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia, susţinerile recurentei reprezentând în realitate o succesiune de fapte şi de afirmaţii.

Este de menţionat că instanţa de apel, în considerea caracterului devolutiv al căii ordinare de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită, este abilitată să aprecieze asupra chestiunilor de fapt în cauză, fiind suverană în a verifica soluţia primei instanţe atât din perspectiva temeiniciei acesteia, cât şi cu privire la legalitatea ei, în timp ce instanţa de recurs este ţinută să decidă exclusiv asupra aspectelor de legalitate a hotărârii atacate, limitativ instituite de legiuitor la art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al autorului demersului judiciar cu privire la modalitatea de analiză a elementelor de fapt.

Cele expuse de recurentă în memoriul de recurs relevă cu evidenţă că autoarea a readus în discuţie aceleaşi chestiuni pe care le-a supus şi analizei instanţei de prim control judiciar, care şi-au primit rezolvarea şi care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, lectura memoriului de recurs relevă că recurenta a reiterat opiniile proprii referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cauză, opinii care au fost analizate de instanţa de apel şi înlăturate motivat.

Astfel, rezultă că nemulţumirea recurentei vizează dezlegările date de instanţa de apel împrejurărilor de fapt în speţă, ceea ce pune în discuţie, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie începutul cursului prescripţiei extinctive şi argumentele în considerarea cărora instanţa de apel a stabilit în acest sens data pronunţării deciziei irevocabile, iar nu comunicarea acesteia şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Fără să combată în vreun fel argumentele specifice pe care s-a întemeiat decizia instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de a fi cenzurate în calea extraordinară de atac, recurenta s-a limitat să reitereze susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, nesocotind existenţa judecăţii anterioare, în cadrul căreia respectivele susţineri şi-au primit răspunsul.

Se constată că recurenta a invocat ca jurisprudenţă decizia nr. 320/2015 din 2 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2013, reproducând pasaje ample din considerentele acesteia şi a reiterat susţinerile formulate în întâmpinarea depusă în apel, prin care a arătat că începutul cursului prescripţiei în cauză trebuia stabilit raportat la trei momente, respectiv la data la care lichidatorul judiciar a luat cunoştinţă despre existenţa evingerii (5 noiembrie 2013, odată cu preluarea actelor societăţii), la data la care societăţii i-a fost comunicată hotărârea irevocabilă prin care s-a constatat evicţiunea (24 decembrie 2010) şi, în final, la 9 martie 2012, data la care i-a fost comunicată încheierea de carte funciară privind radierea dreptului de proprietate.

Nici această abordare nu poate fi considerată ca îmbrăcând forma unei critici de nelegalitate, întrucât nu vizează în concret considerentele deciziei atacate, exprimând doar nemulţumirea acesteia asupra soluţiei pronunţate, de aceea instanţa supremă impune concluzia că recurenta nu a formulat niciun motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în cele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) şi al art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din acelaşi Cod va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.