Procurators' salary claims: jurisdiction over labor disputes despite party disjunction and prorogation of competence

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Mmncă şi Asigurări Sociale sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanta, Direcţia Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. obligarea pârâţilor să plătească, în raport de perioadele în care au avut calitatea de procurori în respectivele unităţi de parchet, pentru intervalul 9 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015, diferenţele de drepturi salariale dintre drepturile salariale plătite şi salariile majorate în acord cu nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie şi gradaţie, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi la care să se adauge dobânda legală de la data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până la data plăţii efective;

2. obligarea pârâţilor să plătească, în raport cu perioadele în care au avut calitatea de procurori în respectivele unităţi de parchet, pentru intervalul 1 decembrie 2015 - 30 septembrie 2016, diferenţele de drepturi salariale dintre drepturile salariale plătite şi salariile majorate în acord cu nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie şi gradaţie, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială de 445,5 RON, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi la care să se adauge dobânda legală de la data scadenţei lunare a fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

La termenul de judecată din 1 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Mmncă şi Asigurări Sociale a dispus disjungerea acţiunii formulate de reclamanta J. şi formarea dosarului nr. x/2018

La acelaşi termen, verificându-şi competenţa potrivit art. 131 C. proc. civ., instanţa iniţial sesizată a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, pe care a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj prin sentinţa civilă nr. 6951 din 1 octombrie 2018.

Pentru a hotărî astfel, instanţa iniţial sesizată, constatând că reclamanta J. are domiciliul în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, iar la data promovării acţiunii locul său de muncă se afla tot în judeţul Cluj, respectiv la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda, a reţinut incidenţa art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

În considerarea celor anterior expuse, Tribunalul Bucureşti a înlăturat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., făcând trimitere şi la decizia nr. 7/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul specializat în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că "sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă."

Urmare a declinării, la 20 noiembrie 2018 litigiul a fost înregistrat sub acelaşi număr de dosar pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 421/2019 din 21 februarie 2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a Conflicte de Mmncă şi Asigurări Sociale şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de declinare a reţinut că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, coroborate cu cele ale art. 116 C. proc. civ. rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă competenţa teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Totodată, Tribunalul Cluj a notat că reclamanta, prin promovarea acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti, a învestit această instanţă cu soluţionarea cererii sale, astfel că, din perspectiva dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., manifestarea acesteia de voinţă în sensul alegerii instanţei competente s-a produs, iar efectele irevocabile ale acestei alegeri nu mai pot fi anihilate.

Faţă de cele ce preced, având în vedere că excepţia de necompetenţă teritorială este de ordine publică şi poate fi invocată în orice fază a procesului, chiar şi din oficiu, precum şi faptul că dispoziţiile legale cu privire la competenţa teritorială au un caracter imperativ şi nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părţilor, Tribunalul Cluj s-a considerat necompetent din punct de vedere teritorial în soluţionarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 martie 2019.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând îndeplinirea cerinţelor acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, instanţa supremă constată că cele două instanţe - Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Cluj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Verificarea actelor dosarului relevă indubitabil faptul că acţiunea dedusă judecăţii se circumscrie materiei litigiilor de muncă şi că a fost promovată de un consorţiu procesual activ format din mai mulţi reclamanţi, între care şi J., devenită reclamantă unică în dosarul pendinte ca şi consecinţă a disjungerii cererii sale din acţiunea iniţială.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Înalta Curte reţine, însă, că în speţă atât competenţa materială, cât şi cea teritorială sunt reglemetate de norme speciale în materia conflictelor de muncă.

Astfel, potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (3) Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din aceeaşi lege, "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speţă, domiciliul unuia dintre reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea litigiului se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti.

Raportând situaţia de fapt anterior expusă la textele legale precitate, instanţa supremă constată că în speţă sunt îndeplinite condiţiile evocate, în contextul în care drepturile băneşti pretinse de reclamanţi angajatorului se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, chiar dacă raporturile de muncă sunt distincte, dar situaţia juridică este similară, existând o strânsă legătură între drepturile reclamanţilor din acţiunea civilă iniţială, în sensul impus de art. 58 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte impune concluzia că, raportat la prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, secţia VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost legal învestit, fiind competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, inclusiv în ce o priveşte pe reclamanta J., mai ales că în caz de disjungere instanţa de judecată iniţial investită rămânea competentă să soluţioneze pretenţiile formulate şi de acest reclamant.

De asemenea, instanţa supremă constată că, raportat la natura şi cauza drepturilor pretinse de reclamanţi, sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competenţă pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza instanţei sesizate.

Faptul că, ulterior legalei sale învestiri, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura disjungerii cererilor nu este de natură să înlăture prorogarea de competenţă, cu consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, măsura disjungerii răspunzând dezideratului unei mai bune administrări a justiţiei, dar de către aceeaşi instanţă devenită competentă pentru toţi reclamanţii din litisconsorţiu, ca urmare a prorogării de competenţă.

În egală măsură, la determinarea competenţei teritoriale prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., în limitele în care Curtea Constituţională a apreciat asupra constituţionalităţii acestora.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 26 aprilie 2018 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin limitarea pe care o operează prin sintagma "instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul lor.

Raportat la cele statuate prin această decizie, conform dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitate de reclamant într-o cerere, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Or, cum în speţă reclamanta deţinea, în intervalul pentru care a solicitat acordarea dreptulurilor salariale, calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, care are calitatea de pârât în cauză şi, având în vedere că reclamanta a sesizat iniţial Tribunalul Bucureşti, instanţă învecinată cu circumscripţia Curţii de Apel Constanţa, opţiunea acesteia pentru o jurisdicţie învecinată celei de domiciliu este un argument în plus, menit să asigure şi dezideratul de imparţialitate a justiţiei, pentru stabiliorea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Faţă de aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.