Res judicata of criminal civil liability judgments and scope of appellate review of lost benefits in railway locomotive auctions

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin lichidator judiciar A. S.P.R.L., a chemat-o în judecată pe pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la acoperirea prejudiciului ce i l-a cauzat, în sumă de 467.057.924,56 RON (echivalentul a 104.777.890, 47 Euro), reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a acţiunilor prepusului acesteia, B., care, în calitate de director comercial al pârâtei şi membru în comisia de licitaţie, pe parcursul derulării procedurii nr. 93/1398 din 4 iunie 2002 de licitaţie internaţională publică deschisă pentru vânzarea a 60 de locomotive reparate, funcţionale, organizată de C.N.C.F. C.F.R. S.A. prin intermediul Bursei Române de Mărfuri şi adjudecată de reclamantă, potrivit Hotărârii nr. 3 din 04 iulie 2002 a comisiei de licitaţie, a făcut imposibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care reclamanta îndeplinea criteriile din documentaţia de atribuire.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998, art. 1000, art. 1073 şi art. 1084 din C. civ. de la 1864 şi art. 28 din C. proc. pen.

Prin sentinţa civilă nr. 509 din 15 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamanta COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin administrator special C. şi lichidator judiciar A. S.P.R.L. împotriva pârâtei C.N.C.F. C.F.R. S.A. pentru autoritate de lucru judecat.

Totodată, a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin administrator special C. şi prin lichidator judiciar A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1249 din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat şi a luat act că intimata-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată, iar apelanta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin administrator special C. şi prin lichidator judiciar A. S.P.R.L., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a expus amplu parcursul litigiului în faţa instanţelor anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, invocând cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subsumat căruia a structurat următoarele critici:

A arătat că instanţa de apel, în mod greşit, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen., a menţinut soluţia de respingere a acţiunii ca şi consecinţă a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Detaliind, autoarea căii de atac a reprodus dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen., arătând că acestea prevăd că hotărârea definitivă a instanţei penale, indiferent dacă prin aceasta s-a dispus condamnarea la o pedeapsă penală, amânarea aplicării pedepsei, renunţarea la aplicarea pedepsei ori achitarea sau încetarea procesului penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu şi în ceea ce priveşte existenţa sau cuantumul prejudiciului.

În continuare, a apreciat că instanţa civilă, cu ocazia soluţionării acţiunii civile delictuale, putea dispune efectuarea unei expertize tehnice contabile judiciare prin care să fie cuantificat beneficiul său nerealizat, constând în lipsa de folosinţă a celor 60 de locomotive pe care le putea achiziţiona în urma Hotărârii nr. 3 din iulie 2002 a comisiei de licitaţie, dar care nu i-au mai fost predate.

Astfel, a susţinut că, prin administrarea unui probatoriu amplu, poate fi dovedit prejudiciul constând în beneficiul nerealizat.

În opina autoarei recursului, interpretarea dispoziţiilor art. 27 şi art. 28 din C. proc. pen. trebuie realizată coroborat atât între ele, cât şi prin raportare la dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., care statuează că numai dacă pricina a fost soluţionată pe fond se poate atribui acelei decizii autoritate de lucru judecat.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa nu a procedat la analiza pe fond a pretenţiei sale, constând în acordarea beneficiului nerealizat.

De asemenea, a arătat că nu poate exista autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte cuantumul beneficiului nerealizat, câtă vreme rolul instanţei penale este acela de a dispune tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi restabilirea situaţiei anterioare din punct de vedere civil, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul a exclus din sfera autorităţii de lucru judecat a instanţei penale cuantumul prejudiciului suferit de părţi, câtă vreme acesta se poate determina cu exactitate doar de către instanţa civilă, în urma administrării unui probatoriu complex, specific procesului civil, administrare care ar atrage tergiversarea nejustificată a soluţionării cauzei penale.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă a arătat şi că în faţa instanţei civile putea fi dovedit beneficiul nerealizat pornindu-se de la caracterul continuu al activităţii sale, de la contractele de transport încheiate şi de la aspectul că, din 48 de luni calendaristice, în intervalul 2005-2006 a desfăşurat activitate aproximativ 39 de luni, nepredarea celor 60 de locomotive făcând imposibilă încheierea de noi contracte.

În opinia autoarei căii extraordinare de atac, în eventualitatea în care instanţa civilă ar fi considerat că există "o imposibilitate obiectivă" de determinare a beneficiului nerealizat în cauză, cererea de chemare în judecată ar fi trebuit respinsă ca nedovedită şi nu în baza unei excepţii procesuale, respectiv pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în cauză nu este îndeplintă condiţia ca instanţa penală să fi judecat pe fond chestiunea dedusă judecăţii în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei identităţii de părţi, a apreciat-o ca nefiind îndeplinită în speţă, nici măcar formal, câtă vreme în dosarul penal reclamanta a avut calitatea de parte civilă, iar C.N.C.F. C.F.R. S.A. a avut calitatea de parte responsabilă civilmente.

Nici condiţia existenţei identităţii de obiect nu a considerat-o ca fiind îndeplinită în cauză, în contextul în care a susţinut că în prezentul litigiu a fost promovată o acţiune prin care solicită acordarea beneficiului nerealizat, în timp ce în dosarul penal instanţele penale au analizat prejudiciul posibil.

În ceea ce priveşte existenţa identităţii de cauză, recurenta-reclamantă a notat că nici aceasta nu este îndeplinită în litigiul dedus judecăţii, având în vedere că şi-a întemeiat acţiunea pe alte temeiuri juridice decât cele reţinute în cadrul dosarului penal.

Totodată, a precizat că, pentru a exista identitate de cauză, trebuie să se regăsească acelaşi fundament, act sau fapt juridic ori material pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acţiunii.

Or, în speţă s-a solicitat obligarea pârâtei la achitarea beneficiului nerealizat ca urmare a nepunerii la dispoziţie a celor 60 de locomotive adjudecate în cadrul licitaţiei, fiind invocate dispoziţiile art. 1048 din C. civ. de la 1864, care stabilesc faptul că daunele interese trebuie să cuprindă şi beneficiul de care reclamanta a fost lipsită, respectiv beneficiul nerealizat.

Recurenta-reclamantă a precizat in extenso că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte pentru beneficul nerealizat.

Pentru cele anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate, în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, potrivit art. 497, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi, în subsidiar, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, conform art. 497 din acelaşi Cod.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanta COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin administrator special C. şi prin lichidator judiciar A. S.P.R.L. nu are anexate înscrisurile invocate în susţinerea căii de atac şi nici împuternicirea avocaţială a semnatarului cererii de recurs, D..

Totodată, s-a menţionat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în baza art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 77 din Legea nr. 85/2006.

În aceste condiţii, prin adresa comunicată recurentei la 29 decembrie 2017, conform dovezii aflate la dosar, i s-a pus în vedere părţii să complinească lipsurile mai sus arătate, obligaţie căreia aceasta s-a conformat la 5 ianuarie 2018, depunând împuternicirea avocaţială dată D..

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C.N.C.F. C.F.R. S.A. la 15 ianuarie 2018, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar.

La 15 februarie 2018, intimata-pârâtă C.N.C.F. C.F.R. S.A., cu respectarea termenului legal, a depus întâmpinare, aflată la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât criticile recurentei privind nerespectarea dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen. sunt neîntemeiate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23 februarie 2018, conform dovezii de înmânare aflată la dosar, dar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, punându-li-se în vedere că pot depune puncte de vedere la acesta. Subsecvent, punct de vedere la raport a depus doar intimata-pârâtă C.N.C.F. C.F.R. S.A., reiterând susţinerile formulate prin întâmpinare.

1. Analizând cu prioritate, în baza art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentei a administratorului special C., Înalta Curte reţine următoarele:

La data declarării recursului, respectiv la 16 noiembrie 2017 recurenta era reprezentată prin lichidator judiciar A. S.P.R.L., situaţie similară celei de la data promovării acţiunii introductive, respectiv de la 26 septembrie 2016.

Potrivit art. 80 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant, reprezentarea putând fi legală, convenţională sau judiciară.

În speţă, dată fiind împrejurarea că împotriva recurentei a fost deschisă procedura generală a insolvenţei prin încheierea din 20 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2011, iar prin sentinţa civilă nr. 6076 din 14 iunie 2013 s-a hotărât intrarea acesteia în faliment, prin procedura generală, rezultă că procedura este guvernată de Legea nr. 85/2006, reprezentarea în cauză fiind stabilită prin actul normativ menţionat, aşadar fiind legală.

Astfel, conform art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006, "administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, împuternicit să efectueze în numele şi pe contul acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare", iar conform pct. 28 al aceluiaşi articol "lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât şi în cea simplificată."

Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, "în cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator, aplicându-se, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 19, 21, 22, 23 şi ale art. 102 alin. (5)", iar alin. (2) al aceleiaşi norme prevede că "atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic."

La art. 25 lit. b) şi c), acelaşi act normativ statuează că principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar sunt "conducerea activităţii debitorului şi introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor."

Or, cum în speţă, la momentul promovării prezentei căi extraordinare de atac, recurentei îi fusese desemnat un lichidator, în persoana A. S.P.R.L., având în vedere că demersul judiciar iniţiat nu tinde la ocrotirea intereselor creditorilor debitoarei, în numele cărora ar fi putut acţiona administratorul special, ci la ocrotirea intereselor debitoarei însăşi, rezultă că recurenta nu putea fi reprezentată legal în mod valabil decât de lichidator, aşa cum atestă normele precitate.

Analizând excepţia invocată ex officio din perspectiva textelor legale evocate, care definesc instituţiile administratorului special, pe cele ale lichidatorului şi enumeră atribuţiile stabilite de legiuitor în sarcina fiecăreia, instanţa supremă impune concluzia că administratorul special C. nu are calitate de reprezentant legal al recurentei-reclamante COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A. în recursul pendinte, concluzie în considerarea căreia va admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a acestuia şi va anula recursul declarat de recurentă, prin administrator special, în baza art. 493 alin. (5), raportat la art. 80 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 3 pct. 26 şi 28, art. 24 alin. (1) şi (2) şi art. 25 lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2006.

2. Analizând recursul declarat de COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin lichidator A. S.P.R.L. prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat în considerarea celor ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1249 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost respins apelul declarat de pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Criticile dezvoltate de recurentă din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este admisibil recursul împotriva unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, vizează în principal analiza instanţei de apel asupra autorităţii de lucru judecat a deciziei penale în procesul civil cu a cărui soluţionare a fost învestită.

Astfel, în ceea ce priveşte susţinerile autoarei recursului, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 27 şi art. 28 din C. proc. pen., Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate şi le va înlătura, reţinând că recurenta s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a susţinut că interpretarea celor două texte legale nu s-a făcut coroborat şi raportat la art. 430 din C. proc. civ., care statuează că numai dacă pricina a fost soluţionată pe fond se poate atribui acelei decizii autoritate de lucru judecat.

În acest sens, este de remarcat că autoarea căii de atac, notând că a fost încălcat textul legal anterior evocat prin soluţionarea prezentului litigiu pe excepţie, fără să se procedeze la analiza pe fond a pretenţiei sale de acordare a beneficiului nerealizat, a inversat raportul dintre ipoteză şi concluzie în propriul silogism.

Astfel, în speţă s-a valorificat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat al deciziei penale, aceasta fiind cea care trebuia să cuprindă şi care a şi cuprins o soluţie pe fond, conform art. 430 C. proc. civ., instanţa supremă subliniind că nu sentinţa şi decizia pronunţate în prezentul litigiu aveau a evoca fondul, a cărui analiză a fost paralizată chiar în considerarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în procesul penal prin care s-a soluţionat latura civilă.

Instanţa supremă constată că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia nu poate exista autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte cuantumul beneficiului nerealizat, câtă vreme, se susţine în esenţă, rolul instanţei penale este acela de a dispune tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi restabilirea situaţiei anterioare din punct de vedere civil. În continuarea şi argumentarea acestei critici recurenta a mai arătat şi că, în considerarea celor două funcţiuni fundamentale ale procesului penal sus-arătate, legiuitorul a exclus din sfera autorităţii de lucru judecat a instanţei penale cuantumul prejudiciului suferit de părţi, câtă vreme acesta se poate determina cu exactitate doar de către instanţa civilă, în urma administrării unui probatoriu complex, specific procesului civil, administrare care ar atrage tergiversarea nejustificată a soluţionării cauzei penale.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, opus celor susţinute de recurentă, interpretarea dispoziţiilor art. 27-28 C. proc. pen. relevă faptul că ipoteza prevăzută la art. 28 alin. (1) C. proc. pen. are în vedere situaţiile în care instanţa penală nu a fost învestită cu o acţiune civilă sau nu a soluţionat acţiunea civilă, urmând ca doar în aceste cazuri hotărârea penală definitivă să aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile (care judecă pe cale separată acţiunea civilă) cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Însă, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, în situaţia în care instanţa penală a soluţionat acţiunea civilă, potrivit art. 27 C. proc. pen., instanţa civilă nu mai poate fi sesizată cu o acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în caz contrar (dacă s-ar da curs susţinerii reclamantei, potrivit căreia o hotărâre penală definitivă are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile doar cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o) s-ar ajunge la situaţia imposibilă în care instanţa civilă ar trebui să se pronunţe asupra unor pretenţii ce au făcut deja obiectul unei acţiuni civile soluţionate definitiv de instanţa penală. Or, această eventualitate este nepermisă în condiţiile în care dispoziţiile legale imperative referitoare la autoritatea de lucru judecat împiedică posibilitatea ca două instanţe de judecată să se pronunţe asupra fondului unei acţiuni civile atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză.

În ceea ce priveşte pretinsa neîndeplinire a condiţiei ca hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se impune în procesul de faţă să fi fost pronunţată asupra fondului cauzei, se constată că aceasta este o aserţiune nefondată, în condiţiile în care verificarea considerentelor deciziei penale nr. 287 din 16 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală relevă faptul că instanţa penală, în soluţionarea laturii civile, a respins pretenţiile constând în lucrum cessans cerute de recurenta din prezenta cauză, în calitate de parte civilă, reţinând că acestea nu pot fi acordate întrucât prejudiciul este în parte nedeterminat.

Cele mai sus expuse valorează cercetarea pe fond a acestui capăt de cerere şi, indiferent de soluţia pronunţată, câtă vreme a fost soluţionat prin hotărâre definitivă, căzută în puterea lucrului judecat, nu permite soluţionarea lui într-o altă acţiune civilă, dedusă judecăţii unei instanţe civile, în contextul în care instanţa penală nu a lăsat necercetată această pretenţie, ci a statuat în mod neechivoc asupra ei, pronunţându-se asupra caracterului nefondat al pretenţiei în raport de caracterul nedeterminat al prejudiciului reprezentând beneficiul nerealizat.

Afirmaţiile recurentei privind posibilitatea administrării unui probatoriu mai aprofundat de către instanţa civilă, precum şi cele referitoare la tergiversarea judecăţii laturii penale prin administrarea probelor pe latura civilă a cauzei nu vor fi analizate de instanţa supremă, pe de o parte pentru că reprezintă aprecieri personale ale părţii, nesusţinute de vreun text legal, iar pe de altă parte pentru că ele nu constituie critici de nelegalitate, ci eventual de netemeinicie a deciziei atacate şi sunt expresia exclusivă a nemulţumirii părţii faţă de soluţia atacată.

Similar, vor fi înlăturate criticile dezvoltate de recurentă în sensul că în speţă nu ar fi întrunită niciuna dintre cerinţele triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat a deciziei penale. Sub acest aspect, instanţa supremă impune concluzia că criticile evocate nu constituie decât reiterarea celor formulate în memoriul de apel şi care au fost analizate exhaustiv de instanţa de prim control judiciar, primindu-şi dezlegarea corectă şi elocventă.

Astfel, se constată că, în concret, afirmaţiile recurentei sub acest aspect nu vizează considerentele proprii ale instanţei de apel, care fundamentează soluţia acestei instanţe, ci sunt reproducerea criticilor formulate împotriva sentinţei primei instanţe, motiv pentru care nu vor face obiectul cenzurii instanţei de recurs, al cărei obiect îl reprezintă exclusiv decizia atacată.

În ceea ce priveşte criticile dezvoltate în memoriul de recurs referitoare la aplicarea art. 998-999 din C. civ. de la 1864, instanţa supremă le apreciază ca neîntemeiate în considerarea lipsei lor de relevanţă. Aceasta întrucât ele nu vizează considerentele deciziei atacate şi nici nu au legătură cu soluţia pronunţată, în contextul în care instanţele de fond au tranşat litigiul pe excepţia autorităţii de lucru judecat, fără a antama fondul pretenţiilor deduse judecăţii, pentru a se putea verifica întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Pentru argumentele anterior expuse, în baza art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8, cu referire la art. 27-28 şi la art. 430 din acelaşi Cod, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special C. şi, în consecinţă:

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin administrator special C., împotriva deciziei civile nr. 1249 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin lichidator judiciar A. S.P.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.