Supreme Court dismisses bank's cassation appeal, upholding ruling that variable interest margin clauses in CHF consumer loan were abusive

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 1.2, art. 1.3 lit. a), art. 5.1 teza a IV-a, art. 5.4 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x, încheiat de părţi la 11 septembrie 2007, să dispună stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, la cursul de schimb franc elveţian-leu afişat de B.N.R. la momentul semnării contractului şi să o oblige pe pârâtă să îi restituie sumele de bani achitate în baza clauzelor abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data plăţii până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 12641 din 5 iulie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, litigiul a fost înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care, prin sentinţa civilă nr. 867 din 15 martie 2017, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 1.2 din contractul de credit, în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, precum şi caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 teza a IV-a, art. 5.4 tezele a III-a, a IV-a şi a V-a şi art. 1.3 lit. a), a) obligat-o pe pârâtă să îi restituie reclamantului suma de 1.336 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării până la data restituirii, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii şi l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 120/A din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, restituirea sumei de 1.336 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de acordare şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei date în apel pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în parte, doar raportat la motivele de nelegalitate invocate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, a arătat că decizia atacată a fost dată în parte cu greşita aplicare a normelor de drept material, invocând astfel motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data semnării contractului de credit, conform cărora "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia."

În acest sens, a susţinut că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, în clauzele inserate la art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit s-au prevăzut criteriile în funcţie de care putea fi modificată marja băncii, oferindu-se posibilitatea consumatorului de a cunoaşte, încă de la data semnării contractului de credit, că, în ipoteza în care indicele de referinţă va varia cu minimum 0,25 puncte procentuale (plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora, banca va putea modifica dobânda bancară (în sens crescător sau descrescător), deci va putea modifica inclusiv marja băncii, componentă a dobânzii bancare.

Or, în speţă, modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuaţiile indicelui C., iar nu de unul subiectiv, discreţionar.

A mai arătat recurenta că alin. (1) lit. a) al Anexei la Legea nr. 193/2000 relevă teza potrivit căreia nu este abuzivă acea clauză prin care "un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

În acest context, a susţinut că, potrivit prevederilor art. 5.4 alineatul final din contractul de credit, atunci când a fost nevoită să majoreze dobânda, împrumutatul a avut opţiunea ca în termen de 30 de zile să declare că nu acceptă noile rate ale dobânzii şi să restituie creditul utilizat prin refinanţarea soldului; or, intimatul a ales în cunoştinţă de cauză continuarea relaţiilor contractuale şi ulterior şi-a manifestat acordul expres cu privire la noul cuantum al marjei băncii, prin încheierea actului adiţional din 24 septembrie 2010.

De asemenea, a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin care au fost implementate dispoziţiile Directivei (CE) nr. 93/13.

În acest sens, a arătat în esenţă că, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa poate constata caracterul abuziv al unei clauze, în ipoteza în care aceasta nu se referă la preţul sau obiectul contractului (cu excepţia situaţiei în care nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil), face parte integrantă dintr-un contract de adeziune, nefiind negociată din culpa profesionistului şi este excesivă, în sensul că, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenta a subliniat că sus-menţionatele condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că existenţa doar a uneia dintre acestea nu permite calificarea clauzelor analizate ca fiind abuzive.

În continuare, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a Curţii de Apel Bucureşti şi a prezentat pe larg argumentele pentru care în opinia sa în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 teza a IV-a şi art. 5.4 tezele a III-a, a IV-a şi a V-a din contractul de credit nr. x încheiat de părţi la 11 septembrie 2007, subliniind că prin acestea nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, că modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuaţiile indicelui C. - şi că au fost negociate cu intimatul Condiţiile speciale ale contractului de credit.

O altă critică, subsumată de autoarea prezentului demers judiciar aceluiaşi motiv de recurs, vizează încălcarea dispoziţiilor art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, aceasta a arătat că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, creditorii bancari aveau obligaţia să asigure conformitatea contractelor de credit aflate în curs de derulare cu dispoziţiile sus-menţionatului act normativ şi să depună diligenţe pentru informarea consumatorilor cu privire la semnarea actelor adiţionale.

În acest context, a susţinut că a depus toate diligenţele pentru informarea intimatului cu privire la semnarea actului adiţional de aliniere la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, astfel că se impunea validarea acestuia de instanţa de apel.

A mai precizat că, în concret, prin actul adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, încheiat de părţi la 24 septembrie 2010 s-a conformat dispoziţiilor legii, înlăturând prevederile care permiteau variaţia unilaterală a marjei băncii, instituind o marjă fixă.

Or, prin semnarea actului adiţional, intimatul şi-a exprimat acordul de voinţă în cunoştinţă de cauză, independent de prevederile iniţiale ale contractului de credit.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ. şi înaintat instanţei supreme, pe rolul căreia a fost înregistrat la 22 iunie 2018.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A., care nu a depus întâmpinare.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, punându-li-se în vedere că pot depune puncte de vedere la acesta.

În speţă, de acest beneficiu a uzat doar recurenta, a cărei denumire s-a schimbat între timp în D. S.A., care în punctul de vedere depus la dosar a precizat că este admisibilă calea extraordinară de atac exercitată, analiza admisibilităţii acesteia urmând a fi făcută prin prisma deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, care a statuat că, în urma pronunţării şi publicării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, în privinţa art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu devin incidente prevederile art. 27 C. proc. civ., neconstituţionalitatea fiind o sancţiune de drept constituţional care se aplică imediat situaţiilor pendinte. De asemenea, a arătat că instanţa de contencios constituţional a statuat că, sub aspectul efectelor deciziei nr. 369/30.05.2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului C. proc. civ., hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv devine susceptibilă de recurs dacă a fost pronunţată după publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

La 18 decembrie 2018, recurenta a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 233 RON, stabilită în sarcina sa în baza art. 24 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat în considerarea celor ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Astfel, se reţine că recurenta a criticat decizia instanţei de apel, în esenţă, pentru a fi fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la legea evocată şi ale art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, susţinând prin urmare că în mod netemeinic au fost calificate ca fiind abuzive clauzele stipulate la art. 1.2 în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, precum şi clauzele de la art. 5.1 teza IV-a, art. 5.4 teza a III-a, a IV-a şi a V-a din contractul de credit nr. x, încheiat de părţi la 11 septembrie 2007.

Recurenta-pârâtă şi intimatul-reclamant au încheiat la 11 septembrie 2007 contractul de credit nr. x, având ca obiect un împrumut în sumă de 66.800 CHF pentru 240 luni/20 ani, iar la 24 septembrie 2010, respectiv la 13 aprilie 2011 au încheiat două acte adiţionale subsecvente, prin care au modificat unele clauze contractuale referitoare la modul de calcul al ratei dobânzii, comisioane, rambursare anticipată etc.

Potrivit art. 1.2 din contract "Limita creditului acordat: 66.800 CHF; Tip Dobândă: Variabilă, calculată în funcţie indicele de referinţă şi de marja băncii; Indice de referinţă: LIBOR la 3 luni; Marja: 4.2% puncte procentuale pe an, variabilă. Dobânda pentru primele 6 luni este de 0% puncte procentuale pe an şi este promoţională; dobânda începând cu a şaptea lună se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii; Durata creditului 20 ani; Număr iniţial de rate lunare: 240 luni; Perioada de graţie: 42 luni; Asigurat(i): A.."

Articolul 5.1 teza a IV-a prevede că "dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica Dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia."

Clauza 5.4. stipulează:

"1) Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcţie de indicele de referinţă, informaţie publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuaţiile indicelui de referinţă şi să se prezinte la banca ori de cate ori va fi necesar pentru a primi noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat/co-plătitor şi garant, fără a fi necesară semnătura lor şi indiferent dacă aceştia au primul sau nu Graficul de Rambursare.

2) În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat.

3)În cazul majorării dobânzii, ca urmare măririi marjei băncii, împrumutatul are dreptul să declare Băncii, în interval de 30 de zile de la comunicarea ratei dobânzii, că nu acceptă noile rate ale dobânzii.

4) În această situaţie, împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile şi comisioanele datorate până la data plăţii în acelaşi interval de 30 de zile, Banca nepercepând costuri suplimentare.

5) Dacă termenul de mai sus este depăşit, se consideră că împrumutatul a acceptat modificarea dobânzii."

Verificarea clauzelor contestate relevă faptul că art. 1.2. în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, art. 5.1 teza a IV-a şi art. 5.4 teza a III-a, a IV-a şi a V-a prevăd că dobânda variază în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, dobânda având aşadar un caracter variabil, iar modificarea marjei fiind decisă unilateral de către bancă în funcţie de interesele financiare proprii.

Analizând clauzele precitate din perspectiva pretinsei încălcări a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", instanţa supremă constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut că cele stipulate la art. 1.2, art. 5.1 teza a IV-a şi art. 5.4 teza a III-a, a IV-a şi a V-a din contractul dedus judecăţii, nu au fost negociate părţile în litigiu, că modul de redactare a acestora nu este unul uşor inteligibil şi că sunt apte să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor acestora, în detrimentul intimatului-reclamant şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În memoriul depus la dosar recurenta a reprodus amplu (paginile 14-21 din memoriul de recurs) jurisprudenţa instanţei supreme asupra caracterului nenegociat al prevederilor din contractele de adeziune, arătând că acestei categorii îi pot fi subsumate numai Condiţiile generale, nu şi Condiţiile speciale, însă aceste susţineri nu pot fi primite pe de o parte pentru că nu există nicio dispoziţie legală care să autorizeze o asemenea excludere, iar pe de altă parte, deşi se pretinde că au fost negociate Condiţiile speciale, o atare împrejurare nu a fost dovedită.

Sub acest din urmă aspect, Înalta Curte impune concluzia că, în speţă, în mod corect instanţele de fond au reţinut că nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor defăimate de reclamant ca fiind abuzive, sarcina probei revenind chiar recurentei-pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care nu a putut indica în concret mijlocul de dovadă din care să reiasă neîndoielnic faptul negocierii Condiţiilor speciale.

Totodată, reţine că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

De asemenea, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, "dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecţiei consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a nu fi negociate până la dovedirea contrariului de către profesionist, simpla semnare a contractului neavând aptitudinea să contrazică o atare prezumţie.

Obligaţia instituită de art. 5 din Legea nr. 193/2000 vizează remiterea de către profesionist, la cererea oricărei persoane interesate, a unui exemplar de pe contractul pe care îl propune, scopul acestei obligaţii fiind de a informa consumatorul cu privire la conţinutul contractului preformulat.

Or, simpla remitere către consumator a unui exemplar al contractului pe care îl propune profesionistul nu echivalează cu dovedirea caracterului negociat al clauzelor din contractul preformulat.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, banca era obligată să facă dovada caracterului negociat al clauzelor contestate de reclamant, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Nu poate fi reţinută nici pretinsa nerespectare a principiului pacta sunt servanda, consacrat de art. 969 C. civ. din 1864, întrucât Legea nr. 193/2000 are natura unei legi speciale faţă de C. civ. din 1864.

Or, conform principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanţa de apel a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

De asemenea, instanţa de recurs notează că susţinerile recurentei în sensul celor mai sus arătate au caracter general, fără să vizeze în concret hotărârea atacată, aspect relevat de cele reţinute în paragraful 47, în cuprinsul căruia autoarea căii de atac a solicitat constatarea caracterului nelegal al hotărârii date în soluţionarea apelului declarat de reclamantul E., deşi recursul de faţă este îndreptat împotriva deciziei pronunţate în apelul formulat de reclamantul A..

Este neîntemeiată şi a fost înlăturată critica referitoare la posibilitatea împrumutatului de a cunoaşte criteriile în funcţie de care variază dobânda, întrucât redactarea clauzelor defăimate având acest obiect relevă fără putinţă de tăgadă lipsa acestor criterii şi induce concluzia că variaţia este lăsată exclusiv la aprecierea recurentei.

Nici împrejurarea că între părţi contractul s-a derulat o perioadă mai mare şi că a fost modificat prin acte adiţionale nu este de natură la a conduce la o altă concluzie, cât timp legiuitorul nu a acordat acestor împrejurări relevanţa pretinsă de bancă, impunând ca analiza să vizeze momentul şi modalitatea de încheiere a contractului, nu executarea acestuia. În această ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că evaluarea caracterului abuziv al clauzei din perspectiva clarităţii acesteia trebuie să se raporteze la momentul încheierii contractului, întrucât la acel moment se impune ca împrumutatul să fi avut reprezentarea exactă a obligaţiilor asumate.

Criticile recurentei vizează analiza clauzelor pretins abuzive cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 din perspectiva neîndeplinirii condiţiei referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa supremă apreciind că în mod just şi în acord cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 consideră recurenta că toate cerinţele cuprinse în acest text legal trebuie întrunite cumulativ.

Însă, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, iar pentru înţelegerea acestora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

Totodată, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Pornind de la aceste texte de lege, instanţa supremă reţine că dobânda remuneratorie este de esenţa contractului de credit, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile activităţii bancare.

Astfel, o clauză referitoare la dobânda remuneratorie, inserată într-un contract de credit, este asociată obiectului principal al contractului, acest tip de contract fiind cu titlu oneros, ca urmare această clauză poate fi cenzurată sub aspectul caracterului ei abuziv.

În acest context, pentru a fi exclusă de la evaluarea caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, invocat de recurentă este necesară îndeplinirea şi a condiţiei ca respectiva clauză să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Această cerinţă a fost explicată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, în sensul că o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu doar din punct de vedere gramatical, ci şi din punct de vedere patrimonial, fiind necesară expunerea transparentă a modului de funcţionare a clauzei.

Astfel, modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că sintagma "în privinţa caracterului variabil al marjei băncii" nu îndeplineşte cerinţa de a fi exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât criteriul de variabilitate a dobânzii urmează a fi stabilit exclusiv de bancă.

În plus, se cuvine remarcat şi faptul că în legătură cu clauza prevăzută la art. 5.4, este corect silogismul dezvoltat de instanţa de apel referitor la netemeinicia motivelor invocate de apelanta-pârâtă, notând că prevederile legale citate de aceasta nu existau la data încheierii contractului.

Astfel, detaliind, curtea de apel a consemnat că art. 4 alin. (6) a fost introdus în Legea nr. 193/2000 la 31 decembrie 2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii la 11 septembrie 2007 a contractului de credit dedus judecăţii. Totodată, referitor la lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, se constată că forma în vigoare la data încheierii contractului de credit în litigiu, stabilea că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia", diferită de cea invocată de recurentă, potrivit căreia, "dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aceste argumente ale instanţei de apel nu au fost contestate de către recurentă şi, în contextul complex sus-evocat, instanţa supremă subliniază încă o dată faptul că examinarea conţinutului clauzei referitoare la dobânda contractuală nu permite identificarea criteriului în funcţie de care banca va calcula partea variabilă din dobândă, care se adaugă părţii procentuale fixe.

Autoarea recursului a mai susţinut că instanţa de apel nu a identificat dezechilibrul semnificativ, contrar cerinţelor bunei-credinţe, în detrimentul intimatului-reclamant, în condiţiile în care acesta a primit contraprestaţia dobânzii la plata căreia s-a obligat, respectiv împrumutul în sumă de 66.800 CHF.

În legătură cu această critică, instanţa supremă constată cu titlu preliminar că în cauză nu s-a susţinut caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă din perspectiva lipsei oricărei contraprestaţii a băncii. Altfel spus, împrumutatul nu a susţinut că banca nu ar fi avut dreptul să pretindă dobândă pentru suma împrumutată, ci a susţinut că, în condiţiile în care dobânda a fost prevăzută ca fiind variabilă, era necesară indicarea transparentă a criteriilor în funcţie de care aceasta variază.

Constată Înalta Curte că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel a expus în concret motivele pentru care a apreciat că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ, arătând că din modul de redactare a sintagmei evocate nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii pe care împrumutatul trebuie să o plătească băncii. În acelaşi sens, curtea de apel a notat că, din analiza modului de reglementare nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă, care dintre factorii enumeraţi se aplică, în ce ordine, în ce proporţie şi în ce limite.

Împrejurarea că obţinerea de profit este de esenţa activităţii bancare, iar profitul se obţine prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate justifica stipularea de către bancă de clauze care să-i permită majorarea dobânzii exclusiv în funcţie de voinţa sa.

Având în vedere că sintagma "în privinţa caracterului variabil al marjei băncii" permite băncii să aprecieze în mod unilateral criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a dobânzii, impune concluzia că, în speţă, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului reclamant, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în vigoare de la 21 iunie 2010, instanţa supremă constată, cu titlu preliminar, că nesocotirea acestor două texte legale s-a făcut în mod expres abia în calea de atac a recursului, apărând ca o critică omisso medio.

Dar şi dacă s-ar constata că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a făcut referire la actele adiţionale încheiate de părţi subsecvent intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 în paragraful nr. 12 al deciziei atacate, atunci când a analizat excepţiile lipsei de obiect şi de interes, iar în această situaţie recurenta este în drept să critice acest considerent, critica încă este considerată ca nefondată, având în vedere că instanţele de fond au constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.2 doar în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, la art. 5.1 teza a IV-a şi art. 5.4 tezele a III-a, a IV-a şi a V-a din contractul de credit, nu din actele adiţionale, iar cererea prin care reclamantul a solicitat restituirea sumelor percepute în temeiul acestora (ca urmare a majorării marjei peste 4,2% între încheierea contractului la 11 septembrie 2007 şi 24 septembrie 2010, data semnării actului adiţional nr. 1) a fost respinsă ca nefondată motivat de împrejurarea că împrumutatul nu a făcut dovada sumelor încasate de bancă prin aplicarea acestei dobânzi.

De remarcat este că în speţă s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a acestora, acest din urmă petit, în caz de admitere, producând efecte retroactive cât timp analiza sancţiunii nulităţii vizează condiţiile existente la data naşterii actului juridic.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 120/A din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, prezenta cale extraordinară de atac urmând a fi respinsă, instanţa supremă nu va da eficienţă cererii acestei părţi de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 120/A din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.