Liability insurance litigation: standing of compulsory intervener to invoke statute of limitations under Civil Code

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 şi precizată la 21 martie 2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 32.300 euro, reprezentând despăgubiri pentru venituri din muncă nerealizate, a sumei 200.000 RON, cu titlu de daune morale şi a sumei de 565 RON, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, ale Ordinului C.S.A nr. 14/2011, ale art. 61 alin. (1), art. 1357, art. 1365, art. 1376, art. 1381, art. 1385, art. 1387-1388, art. 1391-1392 C. civ., precum şi ale art. 49-50 din Legea nr. 136/1995.

La termenul din 14 februarie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 68 C. proc. civ., raportat la art. 54 din Legea nr. 136/1995, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitei C..

Prin sentinţa civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenienta C.. De asemenea, a respins cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi încheierii din 14 februarie 2017, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea acestora, respingerea cererii de introducere în cauză a intervenientei forţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 625 din 8 iunie 2017 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea criticilor formulate, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut următoarele:

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a arătat că instanţa de apel, reţinând interesul intervenientei în invocarea acesteia, motivat de împrejurarea că poate fi obligată după asigurător la plata diferenţei de despăgubire, a omis că suma solicitată se situează cu mult sub limitele stabilite prin Ordinul C.S.A.

A mai subliniat recurentul că, şi în eventualitatea acceptării calităţii de intervenient forţat a numitei C., faţă de prevederile Legii nr. 136/1995, acţiunea introductivă trebuia îndreptată împotriva asigurătorului, care, prezentând garanţii de solvabilitate, îndeplineşte interesul public constând în despăgubirea promptă şi efectivă a celor păgubiţi din accidente rutiere.

În continuare, a precizat că jurisprudenţa în materie a reţinut că persoana răspunzătoare este citată în calitate de intervenient forţat pentru a putea formula apărări vizând întrunirea elementelor răspunderii delictuale, însă precizarea expresă a calităţii procesuale, care nu este aceea de pârât, relevă intenţia legiuitorului de a nu mai permite obligarea acesteia în mod direct, conjunct sau în solidar cu asigurătorul.

Autorul căii de atac a precizat că pârâta B. S.A. nu a invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei extinctive sau, cel târziu până la primul termen de judecată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2512 şi 2513 C. civ.

Totodată, a arătat că invocarea excepţiei prescripţiei de către apărătorul intervenientei C. la primul termen de judecată nu constituie un argument pentru primirea acesteia, în contextul în care dispoziţiile art. 2512 C. civ. prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de partea în folosul căreia curge, respectiv de societatea de asigurări pârâtă, care, însă, nu a invocat excepţia evocată.

A mai precizat recurentul-reclamant că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât excepţia prescripţiei este o excepţie de drept material, nu una de drept procesual.

Pentru argumentele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamantul A. nu îndeplineşte cerinţele impuse de prevederile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde menţiunile privind numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului. Totodată, s-a consemnat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin adresa emisă la 19 ianuarie 2018, recurentului i s-a pus în vedere să completeze menţiunile arătate şi să precizeze dacă este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.. Recurentul s-a conformat dispoziţiilor instanţei la 31 ianuarie 2018, în cuprinsul "precizărilor" depuse şi aflate la dosar indicând datele de identificare ale intimaţilor, fără însă să-şi exprime acordul privind soluţionarea recursului de către completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte şi intimatei interveniente la 5 februarie 2018, aşa cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar la 2 martie 2018, aflată la dosar, în baza art. 489 alin. (2), raportat la 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că simpla nemulţumire a recurentului-reclamant faţă de stabilirea cadrului procesual legal din perspectiva obiectului acţiunii introductive (sens în care s-a dat eficienţă prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 şi s-a dispus introducerea în cauză a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului rutier în calitate de intervenient forţat), nu constituie o critică de nelegalitate care să poată fi subsumată motivului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, intimata-pârâtă a susţinut că recurentul nu a precizat normele de drept material pretins a fi fost încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel.

Pe fondul recursului, autoarea întâmpinării a solicitat respingerea ca nefondată a căii extraordinare de atac, arătând că, în cauză, în mod corect s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitei C. şi a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. ca prescrisă.

La 15 martie 2018, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentului, care însă nu a formulat răspuns la aceasta.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, punându-li-se în vedere că pot depune puncte de vedere la acesta.

În speţă, părţile nu au înţeles să uzeze de acest beneficiu.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte urmează să îl admită în considerarea celor ce succed:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Faţă de dezvoltarea criticilor formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea prevederilor art. 2512 şi 2513 C. civ., cu referire la art. 54 din Legea nr. 136/1995, se constată că, în sinteză, recurentul a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul greşitei dezlegări date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care a susţinut în primul rând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra interesului intimatei-interveniente în invocarea excepţiei, raportat la faptul că sumele pretinse cu titlu de despăgubire sunt mult sub cuantumul prevăzut prin Ordinul C.S.A.

În cadrul aceleiaşi critici, recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de apel a analizat în mod greşit excepţia prescripţiei, în condiţiile în care aceasta a fost invocată în mod nelegal de către intimata-intervenientă în contextul deja evocat, iar intimata-pârâtă a nesocotit obligaţia de a invoca ea însăşi excepţia prin întâmpinare ori cel mai târziu la primul termen de judecată, făcând acest lucru abia la al doilea termen de judecată.

Astfel, prin memoriul depus la dosar, recurentul a dezvoltat critici referitoare la maniera de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în cauză şi a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la art. 2512 şi 2513 C. civ., precizând că excepţia prescripţiei este o excepţie de drept material, iar nu una de drept procesual.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, în speţă, recurentul a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. art. 2512 alin. (1) şi 2513 C. civ., potrivit cărora:

"prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă" şi "prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate."

Având în vedere că normele precitate cuprind dispoziţii de procedură, referitoare la titularul dreptului de a invoca excepţia şi la momentul până la care intimata-pârâtă putea invoca excepţia, instanţa supremă va analiza prezentul recurs din perspectiva cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează că recursul este admisibil atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, se constată că argumentul reţinut de curtea de apel în susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, acela de a fi fost invocată la primul termen de judecată de apărătorul intervenientei C., nu justifică primirea acesteia, raportat la dispoziţiile art. 2512 C. civ., care prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de partea în folosul căreia curge, în speţă, societatea de asigurări pârâtă, care, însă, nu a invocat excepţia evocată.

Este apreciată ca întemeiată susţinerea recurentului-reclamant referitoare la lipsa interesului, dar şi a legitimării intimatei-intervenient forţat în invocarea excepţiei prescripţiei, având în vedere că în speţa dedusă judecăţii aceasta a fost introdusă în proces prin efectul legii (art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995), nu ca urmare a faptului că reclamantul ar fi solicitat obligarea şi a intervenientului-forţat la plata diferenţei de sumă ce s-ar situa peste maximul stabilit de lege în sarcina asigurătorului de răspundere civilă.

Dar chiar şi în această din urmă ipoteză excepţia încă nu ar fi putut profita decât intervenientului-forţat, ca persoană în folosul căreia curge prescripţia, câtă vreme între asigurătorul de răspundere civilă şi asiguratul acestuia nu există răspundere solidară, fiecare având o răspundere distinctă.

Prin urmare, Înalta Curte impune concluzia că instanţa de prim control judiciar a încălcat norma legală anterior menţionată, în contextul în care prin art. 2512 alin. (1) C. civ. legiuitorul a limitat, în noua reglementare, titularii demersului de a invoca prescripţia la persoana în folosul căruia aceasta a curs, personal sau prin reprezentant, elementul inedit fiind adus de alin. (2) al textului legal, prin care legiuitorul a exonerat organele de jurisdicţie de obligaţia de a verifica şi aplica ex officio dispoziţiile privitoare la prescripţia extinctivă, îndatorire imperativă care le incumba în reglementarea anterioară, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958.

Or, în speţă, în mod evident, faţă de limitele în care instanţa a fost învestită, anume cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva asigurătorului, cea în folosul căreia curge prescripţia este societatea de asigurări, care este ţinută legal, în baza Legii nr. 136/1995 şi contractual, conform poliţei de asigurare, să achite despăgubiri, iar nu intervenienta forţată.

De asemenea, verificarea actelor dosarului şi a considerentelor deciziei recurate, din perspectiva prevederilor art. 2513 C. civ., relevă faptul că instanţa de apel a nesocotit şi acest text legal, în contextul în care apelanta-pârâtă B. S.A. nu a invocat excepţia prescripţiei în modalitatea şi în termenul defipt de lege, respectiv prin întâmpinare ori cel mai târziu la primul termen de judecată cu părţile legal citate, la al doilea termen de judecată neinvocându-se în mod formal excepţia, ci, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă de la 21 martie 2017, solicitându-se termen pentru "detalierea excepţiei", iar excepţia fiind în realitate invocată de către intimata-pârâtă la al treilea termen de judecată (18 aprilie 2017 - fila x din volumul I al dosarului de primă instanţă), fără ca aceasta să ceară repunerea în termen în acest scop în condiţiile art. 186 C. proc. civ., ca singur remediu pentru depăşirea termenului.

Considerentele mai sus expuse impun concluzia că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat, având în vedere că încălcarea normelor legale sus-evocate, din perspectivă procedurală, i-a produs recurentului-reclamant o vătămare constând în respingerea cererii ca prescrisă, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură.

Astfel că, pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ., având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3) din acelaşi Cod, în contextul în care în apel s-a cerut anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul, va casa atât decizia atacată, cât şi sentinţa dată în primă instanţă şi va trimite cauza spre o nouă judecată Tribunalului Braşov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi trimite cauza spre o nouă judecată Tribunalului Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.